Boala de putere

Marele nostru profesor, Tudor Vianu, într-o carte de excepţie, a elaborat – după un model european şi în spirit european – un tabel al valorilor fundamentale ale culturii. Pe ultimul loc stau “valorile vitale”, care sunt “Sănătatea” şi “Boala”. Valorile sunt – ne spune Tudor Vianu, cu o expresie remarcabilă – “bipolare”. Avem valori şi anti-valori (valori negative), iar ele se implică reciproc şi tot reciproc se exclud: nu putem concepe Adevărul în afara Falsului (şi invers),  Binele în afara Răului (şi invers) , Frumosul în afara Urâtului (şi invers), Sacrul în afara Profanului (şi invers), în sfârşit… Sănătatea în afara Bolii (şi invers). Dar aici ne interesează numai Sănătatea şi Boala (de putere). Cu mai mulţi ani în urmă, un mare psihiatru de la Cluj-Napoca mi-a dat o definiţie uimitoare a Sănătăţii: “Sănătatea nu este altceva decât echilibrul tuturor bolilor posibile”. Definiţia este adâncă, simplă, clară. Dar este de meditat la ea. Din definiţie rezultă că oricare formă a Sănătăţii (la plante, la animale, la om) este asociată cu mai multe boli posibile. Când un element al unui întreg iese din echilibru, el se manifestă ca boală. Prin extensie la sfera umană spirituală: înţelepciunea (dacă există) este de un singur fel, nebunia este de nesfârşite feluri. Puterea este asociată cu stăpânirea: a mediului şi a celorlalţi (stăpân-sclav, angajator-angajat). Ea are de fapt o premisă naturală pe care Konrad Lorenz a analizat-o studiind comportamentul animalelor (agresivitatea).  Are şi o premisă psihologică, pe care Nietzsche a definit-o concis, referindu-se la toţi oamenii: “Aceasta este nebunia lor: să ajungă cât mai aproape de tron”. Pare să aibă şi o premisă metafizică dacă acceptăm propoziţia lui Sartre: “Fiecare eu tinde să ajungă Dumnezeu”. Noi acceptăm creşterea, perfecţionarea, promovarea ca fiind fenomene normale,  fireşti, în toate domeniile vieţii, inclusiv în sfera puterii. Definim aici puterea ca organizare şi conducere a unui întreg, de orice natură ar fi el. În orice colectiv există un Şef şi el reprezintă (exercită) puterea la un anumit nivel al vieţii sociale. Unde şi când apare boala puterii? Boala puterii apare atunci când un individ (P1), ajuns pe o anumită treaptă a puterii (chiar minimă) nu administrează raţional puterea pe care o are, pentru că el este preocupat esenţial de o nouă treaptă a puterii. Iar dacă ajunge pe o nouă treaptă, figura se repetă, pentru că el (P1) vrea să ajungă pe ultima treaptă (“Fiecare eu tinde să ajungă Dumnezeu”). Numai că pe acest parcurs, el nu administrează raţional nici una dintre treptele puterii, lăsând în urmă dezordinea pe care a găsit-o  încă la început. Dar unde este aici boala propriu-zisă a puterii? Dacă o definim scurt, putem zice aşa: în orice promovare aspiraţia subiectivă şi fapta obiectivă trebuie să fie strâns corelate. Or, în acest caz aspiraţia subiectivă (nevoia de putere) se disociază de fapta obiectivă (administrarea raţională a puterii pe o treaptă anume). Cel bolnav de putere este preocupat (până la obsesie) de deţinerea nominală a puterii şi nu de administrarea ei raţională. Cu câteva epitete etice, acesta este un oportunist (întrucât speculează oportunităţile reale numai în favoarea lui); este un parvenit (întrucât urcă în ierarhie fără a-şi onora datoriile concrete, deci fără merite reale). Despre un astfel de tip uman, în Ardeal se spune că este “un ajuns” (se subânţelege că a ajuns sus)  sau că este “un căpătuit ( adică a ajuns la capăt).  Fiind isteţ de felul lui (şmecher) şi fără scrupule, acest tip este greu de oprit în ascensiune şi greu de eliminat dacă ajunge departe (sus). Experienţa şi înţelepciunea (inclusiv cea populară) ne învaţă însă că tot ceea ce este şubred făcut , mai devreme sau mai târziu se prăbuşeşte şi că “Fiecare pasăre pe limba ei piere”. E adevărat că am spus “mai devreme sau mai târziu” şi trebuie să precizez: niciodată nu este prea devreme, uneori (mai rar) poate fi prea târziu.

NB-1. Circul eu într-o zi cu taxiul de acasă la Facultate (de la Casa A la Casa B). În taxi merge Radio-F.M. Doi tineri jurnalişti – inteligenţi, informaţi, cu vocile bine formate –  discută despre pensii şi despre militari. Opinii pertinente, de bun simţ, cu inerentul “pro” şi “contra”. Jurnaliştii îi dau cuvântul unui ascultător. Cu o frazare coerentă şi cursivă, dar şi profund revoltat,  Dânsul îşi exprimă punctul de vedere (opinia), pe care o parafrazez,  desigur: toţi Şefii de azi (şi mai ales cei din viaţa politică) sunt nişte “dictatori”. Dar ei toţi nu sunt dictatori cu adevărat. Ţara noastră a avut un mare Dictator, care a fost Nicolae Ceauşescu. Or, aceşti dictatori de azi îl invidiază pe marele Dictator, vor să fie ca el şi nu reuşesc, de unde suferinţa şi agresivitatea lor. Şi ascultătorul generalizează afirmând că azi în România există 22 milioane de dictatori, câţi români există. Unul dintre jurnalişti intervine politicos, pentru a modera lucrurile. Convine în consens cu ascultătorul că există azi la noi specia de “dictatori” descrisă, dar că numărul lor nu poate fi 22 milioane. Îmi pare rău că a trebuit să cobor la Casa B şi nu am putut urmări continuarea discuţiei. Specia de “dictatori” descrisă în acest trialog este chiar aceea a celor “bolnavi de putere”. Ei fac orice ca să ajungă la putere şi ajunşi acolo nu mai fac altceva decât să-şi sporească puterea. Ei fac şi desfac tot ce poate fi făcut şi desfăcut şi numai ceea ce trebuie să facă nu fac.

NB-2. Întro zi i-am spus Domnului Ţepelea: “Niciodată dictatorii nu află că sunt dictatori; află ceilalţi, de aceea ei  îl ucid”. S-a uitat lung la mine, apoi mi-a spus că a înţeles. Politologia – care încă nu şi-a definit valorile fundamentale – lucrează aici cu termeni flotanţi, vagi, variabili. Azi, dacă folosim termenul “dictator”, ne gândim în primul rând la Hitler şi la Stalin, iar reacţia noastră este una de respingere fără rest şi fără regret.  Dar îl uităm, de exemplu, pe Cezar. Atât din informaţia istorică certă, dar şi dintr-un roman admirabil, ca Idele lui Marte, rezultă că era un om al datoriilor, de care se achita cu cea mai mare conştiinciozitate, ziua şi noaptea. De unde să ştie el că a ajuns să fie dictator? Au aflat ceilalţi şi l-au ucis. Formal şi psihologic – deci nu ca valoare – situaţia este similară şi la dictatorul nostru: el îşi făcea datoria convins, conştiincios, cu zel şi patos revoluţionar; noi am aflat că este dictator şi l-am executat (adică l-a executat numai  cine l-a executat). Dar şi în Politologie şi în limbajul curent mai există şi alţi termeni care pot nuanţa o situaţie complexă (dar şi complicată). Este termenul “tiran”, respectiv “tiranie”. Or, Dictatorul conduce ţinând cont de legi (chiar dacă el le propune sau le impune), pe când Tiranul conduce după bunul său plac, arbitrar. Este apoi termenul (oriental) “satrap”, unde la arbitrariul conducerii se adaugă elementul de cruzime al constrângerii. Echivalentul nostru voievodal este “despotul”. În acest sens, “dictatorii” de azi despre care vorbea ascultătorul de la Radio-F.M. nu sunt Dictatori, ci un amestec variat şi variabil (de fapt, eclectic) al ultimelor tipuri menţionate: tirani, satrapi, despoţi. Îi vezi, îi simţi, îi recunoşti şi de la distanţă, pentru că au figuri recognoscibile (voi reveni).

NB-3. Observ – nu ştiu cu cât umor şi cu câtă ironie – apariţia la noi a unei mode. E vorba de aspiraţia la condiţia de Preşedinte. Este o aspiraţie mai largă decât s-ar putea crede, dar este vizibilă la tinerii lideri ai Opoziţiei (şi s-ar putea ca acesta să fie tacitul, tăcutul lor ”măr al discordiei”). E adevărat ce a spus Napoleon că fiecare soldat poartă în raniţă “bastonul de Mareşal”, dar între o condiţie şi alta este totuşi un interval, un drum. Într-un interviu, regizorul filmului  Eu când vreau să fluier, fluier, are o replică absolut admirabilă: “Nu poţi urca pe o scară cu mâna în buzunar”. Cititorii pot observa singuri şi această modă americană a “mâinii în buzunar”. Bolnavul de putere urcă repede, cu o mână în buzunar, scara puterii şi ajunge în vârf, unde cei de jos îl fluieră iar el fluieră a pagubă.

This entry was posted in Unghiuri si antinomii. Bookmark the permalink.

10 Responses to Boala de putere

  1. Mariuca says:

    Un text foarte interesant care incita la dialog. Ma bucur sa il regasesc in mediul virtual pe profesorul care se ambitiona nu demult sa scrie doar cu pixul si sa se tina departe de tehnologie. Ce intalnire placuta! E grozav cand cineva darama barierele impuse de varsta sau statut si accepta provocarile timpului sau. Cand cineva foloseste instrumentele tehnicii moderne il simti ca fiind mai tanar, ca fiind de-al tau, chiar daca intre tine si acel cineva e o distanta mare de timp, de experienta si de pregatire.

    Revenind insa la text, eu nu cred ca problema noastra cea mai mare este boala de putere. Dorinta de a progresa si de a avansa pe scara sociala e un semn de sanatate. Este cat se poate de firesc sa-ti doresti sa urci pe scara sociala. Secolul XX a fost secolul carierei, secolul profesiei si al muncii inainte de toate. A fost secolul in care am vazut femeile parasind fara urma de regret, cel putin aparent, cuibul sigur al familiei pentru a deveni medici, avocati, presedinti. Am vazut reprezentantii minoritatilor cerandu-si drepturile si aparandu-si dorintele de a progresa social.

    Acum asistam, ce-i drept, la o temperare a avantului carierist. Fenomenul de downshifting (oameni care refuza sa progreseze profesional pentru a se dedica familiei sau pasiunilor lor) este semnul vizibil al acestei temperari. Omul constata ca isi doreste sa fie si altceva, nu doar redactor, director, avocat, medic. Mitologia hollywood-iana a consacrat diverse figuri legendare: managerul tanar si nelinistit care face jocurile pe Wallstreet, femeia de afaceri pura si dura care conduce companii gigant, jurnalista care se lupta pentru dreptate, mama care isi creste singura copiii, etc. In ultimul timp oamenii s-au cam saturat sa-si dedice viata unei companii si prefera mai mult sa aiba timp pentru ei. Time is no longer money!

    Si totusi: dorinta de a avansa e inca prezenta. Dar e firesc sa fie asa! Problema in Romania nu e dorinta de putere, ci coruptia. Fatpul ca nu avem institutii democratice functionale transforma o dorinta umana altminteri fireasca si chiar vitala pentru coeziunea si progresul social in ceva absolut odios!

    Tarile unde s-a realizat un indiscutabil progres social au preluat aceasta dorinta si au exploatat-o benefic. La noi in schimp, coruptia aduce aproape invariabil in functii de putere indivizi incompetenti, stupizi si slugarnici. Oameni vulnerabili si manevrabili. Puterea politica se exercita prin retele informale de pile si prietenii care nu au nimic de-a face cu procedurile legale si democratice. In acest context e important sa-l ai pe unul de-al tau la justitie, la inspectoratul X, la scoala Y. Cineva glumea spunand ca o sa se ajunga sa se schimbe si dirigintii de la clase pe criterii politice. In felul acesta cinstea, onoarea, profesionalismul sunt calcate in picioare si cei care ajung la putere sunt instrumentele unui stat corupt care sustin si produc la randul lor coruptie.

    De ce am ajuns aici? Pentru ca, vorba poetului, “Ceausescu a fost omorat de slugile lui, nu de popor”. Cand se vorbea prin anii ’90 de o curatenie politica, de deconspirarea dosarelor securitatii mi se parea o prostie. Aveam vreo 12 ani… Nu pricepeam. Dar nici ai mei nu pricepeau de ce e atat de important. Acum insa inteleg. Mizeria de dinainte de ’89 s-a continuat si s-a extins prin accesul la functii de putere al vechilor slujitori ai regimului comunist.

    Am vazut cu ochii mei ce inseamna o institutie condusa de oameni fideli vechiului regim. Sunt pur si simplu blocati in niste scheme de gandire de tipul: daca il angajam pe cutarita sa ne interesam mai intai daca ne e fidel, sa vedem ce pareri are, sa nu cumva sa fie prea creativ. Daca ne spune seful ceva sa tacem malc si sa rezolvam totul informal prin discutii amicale. Sa acceptam si sa dam spaga. Sa facem apologia compromisului si sa atacam pe oricine la comanda. Sa ne inconjuram de oameni fideli si santajabili. E incredibil cat de spalate sunt creierele unor asemenea indivizi. N-am crezut, dar cine a trait comunismul la modul profund si asumat nu o sa isi mai revina in veci. Tot ce mai putem spera este ca natura sa-si urmeze cursul aceasta plaga sociala sa dispara biologic inainte de a-si fi creat prea multi discipoli…

    • tcatineanu says:

      Îţi mulţumesc pentru elogiul din prima parte a comentariului tău. El mi-a amintit de versurile lui Arghezi în care s-a trecut – datorită truzii străbunilor noştri – de la “sapă” şi ” brazdă” la “condei” şi “călimară”. În rest, comentariul tău este de fapt un discurs propriu, adică al tău, în care textul meu (“Boala puterii”) este luat doar ca un simplu pretext. Nu este nici un fel de problemă: orice şi oricine în această Lume poate fi luat şi ca pretext, dar totul depinde mai departe de textul care şi-a găsit pretextul. Întrucât eşti colocvială (şi vei reveni) mă rezum aici doar la două observaţii (propoziţii): Mai întâi, tema textului meu este precis delimitată, atât ca titlu cât şi ca analiză: este vorba doar de” Boala de putere”, nu de altceva. Am făcut precizarea explicită că afirmarea, urcarea, promovarea (sau cum vrei tu să le mai spui) sunt naturale (fireşti), având chiar o premisă animalieră (Lorenz). Încât “boala de putere” apare – ca orice boală – doar la anumiţi oameni pe o treaptă sau alta a puterii.Tu schimbi complet tema mea şi te referi la tema ta : Corupţia. Dar Corupţia – şi aceasta este cea de a doua observaţie- este un fenomen atât de complex încât eu nu aş putea să o abordez într-un articol; ea poate fi abordată , eventual, într-un serial, cu secvenţe şi subsecvenţe. Ceea ce , de altfel, îţi şi sugerez.
      . Remarc în final calităţile retorice ale textului tău despre Corupţie: informaţia largă şi variată, capacitatea de adresare (persuasivă), angajarea subiectivă evidentă …. Atenţie însă: este un discurs cu caracter public care, vorba lui Nietzsche, se poate adresa “Tuturor şi nimănui”.
      Tudor Cătineanu

  2. Lg says:

    Foarte, foarte interesant articolul şi invită la meditaţie. L-am recitit şi constat că ceva pe aici, ceva pe dincolo îmi scapă, adică nu am înţeles.
    Am înţeles că valorile sunt bipolare, inclusiv sănătatea şi boala. Adică opusul bolii de putere (dacă ar fi să fie tratată !) este “sănătatea de putere”. Îţelegem din articol că “sănătatea de putere” este : administrează raţional puterea pe care o are, pentru că nu este preocupat esenţial de o nouă treaptă a puterii. Problema este : cine se substituie “medicului” care pune diagnosticul, o persoană anume este sau nu bolnavă de putere, respectiv administrează raţional puterea pe care o are ? (adică cumpănit, chibzuit, cu judecată, cu măsură, cu respectarea unor principii sistematice, metodice, etc). Se acceptă că oricine poate să-şi dea cu părerea despre oricine deţine putere. Dar totuşi, pentru fiecare „pacient” (persoană care deţine oarece putere) trebuie să fie un „medic curant”. Dacă acesta este „sănătos” nu văd nici o greutate de a opri ascensiunea unui bolnav de putere, oricât de isteţ, fără scrupule şi obsedat de putere ar fi. Dacă totuşi bolnavul de putere a urcat pe o treaptă superioară nu trebuie culpabilizat Intreaga vină aparţine „medicului curant” pentru că trebuia să-l „trateze” pe perioada exercitării puterii în treapta inferioară şi să nu-i permită promovarea. Aceste considerente sunt aplicabile, în special, în perioada de ascensiune pe scara puterii. Dacă aşa ar sta lucrurile şi în practică nu ar mai fi probleme cu bolnavi de putere la vârful ierarhiei.
    Mergând la vârful puterii ajungem la dictatori şi tirani. La nivelul conştiinţei publice se pare că cele două „titluri” sunt similare. Sunt chiar opuse, aşa cum se arată în articol : „Dictatorul conduce ţinând cont de legi (chiar dacă el le propune sau le impune), pe când Tiranul conduce după bunul său plac, arbitrar”. Mă întreb şi vă întreb : din această perspectivă ce este de reproşat unui dictator ? Las de o parte cazurile de paranoia, când chiar legi fiind nu s-a mai ţinut cont de ele : Hitler, Stalin, Ceauşescu şi alţii asemenea lor. Despre Ceauşescu, pentru că ne-a fost mai aproape, putem spune că a debutat ca un dictator şi a sfârşit ca un tiran.

    • tcatineanu says:

      Vă răspund cu puţină întârziere şi din criză de timp şi pentru că “scula virtuală” ( cum îi zic eu ) s-a defectat de vreo două ori. Oamenii au defecte, instrumentele au defecţiuni. Dacă le combinăm, vedem noi unde ajungem, adică întârziem. Aţi înţeles exact sensul de bază ( ideea ) articolului meu. Dar mai departe, în prelungirea ei, deschideţi o problemă care şi mie îmi dă bătăi de cap. Percepţia realităţii curente ( cu toate ale ei ) este ceva, iar corecţia a ceea ce trebuie să fie corectat este altceva. Să constaţi este simplu, să constaţi ceea ce este rău este şi mai simplu, să corectezi este greu. Toată problema ( de terapie socială, ca să-i zic aşa ) se reduce la întrebarea : “Ce-i de făcut ?”. Această întrebare îi aparţine romancierului rus Cernâşevski , iar Lenin ( Ulianov, îi zic eu) a preluat-o, probabil, de la romancier. Dar întrebarea este una perenă, adică a fost , este şi va fi. De aceea v-aţi pus-o şi Dvs. şi mi-aţi adresat-o mie. În principiu aveţi dreptate: medicul curant al “bolii de putere” este “mediul”social, ca mediu educativ, formativ. Dar acest “mediu formativ” cine îl formează, când şi cum?. Căci tot Dvs. Vă puneţi întrebarea: ce se întâmplă dacă medicul curant este el însuşi bolnav? Metafora cu medicul este relevantă pentru diverse domenii ale vieţii noastre: poliţiştii arestaţi mai nou au fost coordonaţi ( îndrumaţi, controlaţi ) tot de către poliţişti, juriştii arestaţi şi ei ,vor fi judecaţi tot de către jurişti…etc Se ajunge astfel la un veritabil cerc vicios al întregului social în care nu mai şti unde este începutul şi unde este sfârşitul. Deci la această problemă ( “Ce-i de făcut?”), daţi-mi voie să mă mai gândesc.
      NB. I-am dat unui doctorand ca temă ( parţială) să urmărească metafora medicului în Media actuală ( sensurile, frecvenţa). Ultima formă a metaforei o aflu de la Şeful FMI şi este fabuloasă: România este ca un bolnav deja stabilizat, dar care în orice moment poate ajunge în colaps ( infarct şi comă). Asta da, viziune şi perspectivă terapeutică.

  3. Mariuca says:

    Nu sunt foarte convinsa ca textul meu porneste de la observatiile din textul dumneavoastra ca de la un simplu pretext. Eu doresc sa atrag atentia asupra cauzelor sistemice care fac ca in majoritatea cazurilor in functiile de conducere sa avem “ajunsi” si nu oameni care administreaza rational puterea.

    Poate gresesc, insa, intrand in retorica freudiana, nimic din ceea ce facem nu e intamplator. Exista niste cauze ca tin de resorturile intime ale psihicului nostru care ne determina actiunile. Permiteti-mi, deci, sa va intreb: oare nu tocmai intalnirea frecventa cu bolnavii de putere v-a facut sa scrieti despre ei? Poate ca, daca n-ati fi trait aici, nu i-ati fi intalnit la fel de des. Ati fi intalnit oameni care administreaza rational puterea nu pentru ca nu se gandesc la o noua avansare, ci pentru ca au marea putere spirituala de a se pune in slujba altora. Ati fi intalnit oameni rationali in administrarea puterii pentru ca sistemul social ar fi fost construit construit de asa natura incat ar bloca eventualul acces la putere al egoistilor bolnavi. Lg sesizeaza la radul sau nevoia de a avea un sistem social in care sa existe medici curanti si acestia sa aiba un cuvant important de spus in ceea ce priveste ascensiunea bolnavilor de putere.

    Totusi Lg incearca sa nuantezze lucrurile spunand ca exista sefi mai mult sau mai putin rationali. Nimic mai adevarat. Totusi in contextul actual esti aproape silit sa descrii totul in tuse dure tocmai pentru ca realitatea e ea insasi socanta. Pe acest fundal se distinge aceasta noua categorie a “bolnavului de putere”.

    Observatia privitoare la dictator, recunosc, m-a cucerit! Este exprimarea sintetica a ceea ce intuisem demult: dictatorii nu sufera de disonanta cognitiva. Ei nu sesizeaza contradictia intre ceea ce isi propun si dezastrul care rezulta din modul in care aleg ei sa isi exercite puterea. Ei chiar cred ca ceea ce fac e bine! Hosni Mubarak crede ca e bine ce face si sunt convinsa ca in cei 3o de ani in care s-a aflat la putere n-a prea avut dubii cu privire la justetea actiunilor sale. El n-a aflat ca este dictator. Au aflat egiptenii acum pe cale sa-l linseze…

    Cat despre coruptie, sunt perfect de acord: cred ca ar trebui sa discutam mult, foarte mult. Poate initiem o noua sectiune dedicata acestui flagel.

    • tcatineanu says:

      Îţi răspund cu puţină întârziere. Colegul meu de Cabinet, Domnul Marian Petcu, mi-a atras atenţia asupra faptului că Blogul este un “instrument cronofag”. Revenind, îţi voi spune că ai o gândire plurivalentă şi cu un orizont holistic constant. Dar dacă tu îmi poţi pune în evidenţă “cauzele sistemice” ( cum le numeşti tu ) care generează ceea ce se întâmplă azi ( inclusiv “boala de putere”), să şti că pe plan teoretic mă poţi face fericit.
      Evident, “boala de putere”- ca orice altă boală- are grade. Eu mi-am propus numai să o definesc ( oarecum fenomenologic, nu ca fenomen social). Analiza ei graduală şi statistică ( inclusiv psiho-sociologică) este o altă problemă, ţine de un alt tip de analiză. Dar din textul meu nu rezultă nicicum că toţi oameni sunt “bolnavi de putere”şi că azi – aici şi acum- nu ar mai exista şi oameni sănătoşi ( mai ales la cap) ; de exemplu Eu, Tu şi Lg.
      Problema Medicului curant ( Lg) este într-adevăr o problemă. Observă şi tu frecvenţa cu care apare această metaforă în Media şi sensurile cu care este asociată. Aici se poate elabora o lucrare precisă, tehnică, având titlul simplu “Metafora Doctorului”.
      Pe Mubarak l-am cunoscut şi eu când eram Şeful Radiodifuziunii Române. Am rămas efectiv impresionat de prezenţa şi prestaţia lui. Da, acesta este un Dictator adevărat. Sunt efectiv curios să văd cum va gestiona criza până la capăt ( şi care capăt). Majoritatea comentariilor pe care le ascult ( le citesc ) mi se pare că sunt cam de “doi bani şi trei parale”.
      Nu m-aş angaja – cel puţin deocamdată – la deschiderea unei noi rubrici pe tema Corupţiei. Cum ţi-am spus, fenomenul este prea vast, complex, complicat. Prefer să îl urmăresc pe secvenţe, pe porţiuni, pe părţi, deci ( ca să te mai tachinez o dată ) non-holistic.
      Tudor Cătineanu

  4. Mariuca says:

    Colegul dumneavoastra, domnul profesor Petcu, avea perfecta dreptate. Odata intrat in blogosfera constati ca trebuie sa petreci destul timp cu moderarea discutiilor.

    Nu stiu in ce masura “gandirea plurivalenta” si “orizontul holistic constant” ma caracterizeaza. Fireste, ceea ce propun e un alt tip de analiza. Poate sunt oameni care isi permit inca luxul de a arunca o privire fenomenologica asupra unor asemenea lucruri. Pe mine insa ma afecteaza direct. Cu alte cuvinte: bine, sunt de acord, am definit bolnavul de putere. Si?
    Eu ma intalnesc zi de zi cu bolnavii de putere: de la vanzatoarea impertinenta si vulgara angajata de un sef prea slab in fata farmecelor feminine pana la conducatori de institutii importante promovati pe criterii care nu au intotdeauna de-a face cu competenta intelectuala. Iertati-ma, dar nu ma pot multumi sa-i definesc. Uneori te mai ajuta sa te intrebi, asa cum marele Toma Caragiu o facea in stilu-i inconfundabil: “Ma, cine-l tine p-asta in brate?” Sau, extinzand: cam ce fel de societate e aceea in care boala de putere se intalneste atat de des? Ce fel de societate a aceea in care mai toti oamenii aflat in functii cu mai multa sau mai putina putere sunt “tinuti in brate”?

    Mi-ar face o mare placere daca ne-ati povesti mai multe despre Mubarak. Sunt convinsa ca sunteti printre putinii oameni din Romania care sa-l fi cunoscut. Realmente mi-ati trezit curiozitatea: in ce an l-ati cunoscut, ce impresie v-a lasat, ati discutat direct cu el? Scuzati-mi avalansa de intrebari poate prea intruzive, dar chiar cred ca ar fi foarte interesant sa aflam mai multe despre cel care a condus Egiptul 30 de ani.

    • tcatineanu says:

      ” Cronofagia” este responsabilă pentru întârzâierea răspunsului meu. ( Uite că apelez şi eu la ceea ce acuzam: “transferul de răspundere”- glumesc, evident ). În cazul discursului tău nu cred că este vorba de un “alt tip de analiză” ( care ar concura, să zicem, Fenomenologia). E vorba de atitudine şi de nevoia ta de a lua atitudine, într-o problemă sau alta. La această temă ( spinoasă, e drept) am să-ţi răspund cu trei propoziţii: 1)- Poziţia de principiu a ta a fost formulată încă de Marx într-o celebră Teză ( 11), pe care probabil o cunoşti ( dacă nu, nu este nici o nenorocire). 2)- Exprimarea atitudinii ( verbal, în scris, la TV…sau pe Blog ) este ceva, iar efectul practic (real) al acestei atitudini este cu totul altceva ( Poţi să vorbeşti şi “în pustiu”, să te adresezi” Tuturor şi nimănui”, spunea şti tu cine. 3)- Poţi transforma atitudinea în faptă efectivă, de pe o anumită poziţie şi cu o strategie bine definită. Dar pentru aceasta, trebuie să ajungi pe sau în acea poziţie. Dacă vrei să revoluţionezi Sistemul de învăţământ din România, eşti obligată să ajungi cel puţin Ministrul Învăţământului. Dacă nu, ai alte forme ( cadre) de manifestare a atitudinii tale ( Sindicatul, Asociaţiile profesionale..etc). În viaţa mea am avut mai mulţi Şefi şi am fost şi eu Şef de câteva ori. Deci ştiu pe viu despre ce este vorba cu atitudinea ( eu însumi fiind- dacă trebuie- şi un om de atitudine ). Dar poziţia diferită de pe care îţi poţi exprima atitudinea ( respectiv efectul real al acesteia) îmi aminteşte de un catren învăţat în copilărie de la Tata: ” Ce să-i faci- Dacă n-ai vaci- Să dai lapte la săraci- Mulge-ţi caprele şi taci.”.
      Pe Mubarak l-am cunoscut în 1995, când ca Şef al Radiodifuziunii Române l-am însoţit pe Domnul Ion Iliescu ( Preşedinte) într-o vizită în Egipt. Am stat acolo 3 zile , iar pe Mubarak l-am văzut ( ascultat ) în 3-4 ipostaze, ultima fiind Conferinţa de presă dată de cei 2 Preşedinţi. Fără a intra în alte detalii, am realizat atunci ( din toate semnele lui Mubarak) că este un Dictator autentic.

  5. ion says:

    dai cu stangul si raspunzi cu dreptul.Tudore cred ca te-am mirosit mai demult.

    • tcatineanu says:

      Pentru mine, Ion este personajul principal din romanul “Ion”, al lui Liviu Rebreanu. Dumneata cine eşti şi ce anume vrei să spui, eventual să îmi spui!?

Lasă un răspuns către ion Anulează răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>