Stele terestre

Nu am avut niciodată o reprezentare foarte clară despre Armată. În ultimii ani aflu că în sondajele de opinie, după criteriul credibilităţii, Biserica stă pe locul 1, Armata pe locul 2 şi Radioul public pe locul 3. Reprezentarea mea despre armată s-a schimbat cu timpul, inclusiv în funcţie de figurile militare pe care le-am cunoscut.

Prima figură a fost Tata. Tata m-a conceput (probabil că într-o noapte ploioasă) şi apoi a plecat în război. Când  s-a întors din prizonierat eu aveam patru ani. Eram în vârful unui prun când a venit Moşu Pompei şi m-a strigat: “Rică, hai mă, că o venit taică-tău”. M-am coborât şi, îmbrăcat într-o vigănuţă, m-am dus în faţa porţii unde lumea era adunată ca la urs: “A venit Victor din Rusia”. M-am trezit în faţa unui om înalt, îmbrăcat în uniformă militară, care m-a luat în braţe. Mama şi rudele îi însoţeau gestul patern cu lămurirea: “Ăsta este tatăl tău”. La care eu am răspuns: ” Ăsta nu e tatăl meu, ăsta e un  ciolovec”. Ruşii trecuseră pe acolo,  dar cuvântul “ciolovec” a rămas şi în memoria copilului. A doua zi tata era îmbrăcat în alte haine, cele de casă, de acasă. Aproape că nu l-am mai recunoscut. Mult mai târziu, ajuns student, am surâs şi chiar am râs interior când în Capitalul lui Marx - citez din memorie - am găsit propoziţia: Într-un fel arată un general în uniforma lui de general şi cu totul altfel arată el în afara acestei uniforme. Tata nu a mai îmbrăcat uniforma niciodată. A rămas toată viaţa ţăran şi nu unul oarecare, ci gospodar şi gazdă. În schimb, nu departe de casa noastră locuia un coleg de-al meu, al cărui tată era un “sărăntoc”. Limbajul sătesc distinge foarte clar între “sărac” (de nevoie) şi “sărăntoc” (de lene sau “puturoşag”). Eu şi colegul lucram - fiind sărbători – la o Stea, cu care urma să mergem la colindat. Mama lui ne-a atras atenţia să nu cumva să încurcăm stelele: pentru că steaua cu 5 colţuri este steaua lui Stalin, iar steaua cu 6 colţuri este steaua evreilor. Cred că eram în clasa a IV-a când am primit această lecţie privind regimul ideologic al stelelor. Tata a fost şi a rămas Sergent. Din război s-a întors cu mai multe răni, cu trei caiete de poezii (pe care le-a ars ca să nu intre pe mâna Securităţii) şi cu o groază de amintiri care mi-au fascinat copilăria. Tata nu a purtat pe umeri nici o stea, dar a avut steaua lui proprie, care l-a călăuzit până la moarte.

Ajuns student la Filologie (1959), aflăm că urmează să facem (băieţii) şi instrucţie militară, o jumătate de zi pe săptămână. Vorba ardeleanului: “Dacă trebuie, trebuie”. La ora stabilită - “întocmai şi la timp”, cum se spune în armată - apare ofiţerul nostru, în grad de Maior. Îmbrăcat impecabil, cu mişcări puţine şi rigide, cu cuvinte şi mai puţine, ne spune ce avem de făcut. În esenţă, urma să repetăm la nesfârşit mişcările de bază ale oricărui soldat: “drepţi”, “la stânga”, “la dreapta”, “la stânga-împrejur”, “înainte marş”. Toată instrucţia se petrecea doar în curtea Facultăţii noastre. Maiorul era rece, distant, abia dacă scotea două, trei propoziţii în afara comenzilor; ca şi cum ordinea militară şi ordinea civilă ar fi perfect eterogene. Ele nu au voie nici cel puţin să se atingă, existând aici riscul contaminării disciplinei militare de indisciplina civilă. La începutul instrucţiei, tovarăşul Maior ne inspecta ţinuta. Unul din fixurile dânsului era acela de a fi “tunşi pierdut”, adică fără urmă de plete, breton. Întro-o zi se opreşte în spatele unui coleg şi îi spune scurt: “Ostaş Katana, nu eşti tuns pierdut. Du-te şi tunde-te”. Ostaşul Katana iese din front, dar iese ca un civil, adică o zbugheşte. Este întors înapoi ca să facă cei trei paşi regulamentari ai ieşirii din front. Apoi se duce la frizierie şi după vreun ceas se întoarce. Maiorul îl inspectează din nou şi constată că ostaşul Katana nu este  încă “tuns pierdut”; îl retrimite la frizierie. La care ostaşul cere voie să raporteze şi abia la a treia solicitare a lui, Maiorul îi dă voie să raporteze. Iar ostaşul Katana raportează: “Ştiţi, tovarăşe Maior, când eram copil tata mă iubea şi îi plăcea să se joace cu mine. Îi plăcea, de exemplu, să mă arunce sus, în aer, şi apoi să mă prindă. Numai că într-o zi tata m-a aruncat sus de patru ori şi m-a prins numai de trei ori. Aşa că am căzut în cap şi am făcut cap de raţă, cum se spune. De aceea , oricât m-aş tunde la ceafă tot nu par a fi tuns pierdut, decât dacă mi s-ar ciopli ceafa”. Râsul nostru spontan a fost oprit scurt printr-un: “Drepţi, la stânga…”. Din această experienţă militară mi-a rămas impresia de trudă sisifică, mecanică şi sterilă. Eu eram obişnuit cu truda fecundă a muncii de la ţară. Eram şi în perioada în care eram şi în care A.E.Baconsky scria un poem (în vers alb) despre poeţii vremii de atunci, care “tunşi, bărbieriţi, organizaţi în plutoane compacte, pornesc să cucerească zările”.

Stagiul militar efectiv, noi studenţii l-am făcut la Arad, în Cetate, cum se numea. Acolo a revenit - îl ştiam de la Cluj-Napoca - şi Colonelul. Scund, plinuţ, era solidar cu fiinţa proprie şi cu ideea de armată. Semăna surprinzător de bine - fizic, desigur - cu Napoleon, fapt de care cred că era conştient şi îl lua în serios (neatent la diferenţe). Nu mai ştiu ce năzbâtie am făcut noi, întreaga companie, într-o zi. Ne-a adunat pe toţi, în formaţie completă. Apoi, s-a mişcat în faţa noastră - înainte şi înapoi - cu mâinile la spate, într-o profundă tăcere, exact ca Napoleon. Apoi, s-a întors spre noi şi ne-a spus (îi aud şi acum vocea): “I-au trebuit timpului milioane de ani, pentru ca de la homo himeris, omul cavernelor, să se ajungă la homo sapiens, omul civilizat. Şi totuşi - şi totuşi, vă zic - rămăşiţe atavice se mai manifestă la unii dintre voi prin scobirea cu degetul în nas, prin scobirea în alte părţi ale trupului şi prin … vorbirea în front”. Întreaga companie a izbucnit într-un râs generalizat, căci ultima sintagmă din discursul Colonelului nostru – “vorbirea în front” ca “rămăşiţă atavică” - era efectiv stupefiantă. Uluit de reacţia noastră, Colonelul ne-a supus la un program de instrucţie terestră (“sus”-”jos”- …) până la completa noastră epuizare fizică, verbală şi ludică. Armata nu este o glumă şi în  armată nu se râde. Cred despre Colonel că era fericit, pentru că - fiind solidar cu sine – se identifica atât cu Napoleon, cât şi cu ideea de Armată.

O a doua figură de la Cetatea din Arad era Căpitanul. Scund de statură, slab, vineţiu la faţă, era într-o veşnică stare de vigilenţă agresivă. De fapt era un complexat din cauza înălţimii, în primul rând şi a lipsei de cultură elementară, în al doilea rând. Îi făcea o plăcere deosebită, atunci când ne descoperea cu vreo abatere (şi aici era atent) să ne trimită să curăţim W.C.-ul, adică buda. De aceea, noi studenţii i-am şi acordat  cognomenul ”Budileţ”. Fiind înalt de statură (spuneam înainte că, probabil, Tata m-a conceput într-o noapte ploioasă), Budileţ m-a luat în vizorul lui mic. Nici eu nu eram chiar “stâlp de biserică”. Într-o noapte eram de gardă. Ce să faci tu, ce să fac eu o noapte întreagă? Fiind talentat la desen, am schiţat vreo 12 portrete de femei (unele nuduri). Am găsit nişte pioneze şi le-am fixat pe toate deasupra paturilor colegilor mei care dormeau. Mă gândeam: ce surpriză frumoasă pentru ei când se vor trezi. Numai că Budileţ a apărut mai repede decât ora de trezire şi a văzut primul ce era de văzut. A făcut un scandal monstruos şi m-a băgat la Carceră. Apoi, aveam o corespondenţă cu o prietenă. Într-o scrisoare veni vorba despre Mioriţa. Eu, deja calificat în domeniu, îi scriu că din perspectiva Mioriţei întreaga Lume este ca o Biserică în care moare un om. Dar în Cetatea din Arad (Cazarmă) era o biserică mare şi părăsită. Budileţ  – aici pot să îi spun, nenorocitul –  îmi citeşte corespondenţa, aflată la căpătâiul patului, apoi vine şi îmi comunică victorios că va face formele pentru a fi trimis în Tribunalul Militar, pentru indisciplină repetată ca şi pentru ”deconspirarea secretului militar” (cine a murit în acea biserică şi de unde ştiu eu?). S-a dus - tot el, nenorocitul - la comandantul cel mare al Garnizoanei, cu propunerea pe care am menţionat-o. Comandantul, tot Colonel, ne-a chemat pe amândoi şi ne-a ascultat calm. Apoi l-a rugat pe Căpitan (Budileţ) să ne lase singuri. Am stat cu Domnul Colonel de vorbă aproape două ceasuri. Avea un orizont cultural absolut articulat. Mi-a comentat cele 12 imagini, ajunse la Dânsul ca “obiect delict” şi, culmea, mi-a arătat un album cu picturi din Van Gogh. Mi-a spus că şi în Armată – ca peste tot - există tot felul de oameni, dar să nu am nici un fel de grijă în ceea ce priveşte ameninţările Căpitanului (Budileţ). Îi păstrez Şefului Garnizoanei din Arad cea mai adâncă apreciere, înscrisă în fiinţă, nu numai în memorie: acesta da, Colonel. Cât îl priveşte pe Căpitan (Budileţ), acesta m-a urmărit până la plecare cu o privire încărcată de o ură neputincioasă, dar revanşardă.

Dar, tot la Arad, omul cu care plutonul nostru lucra nemijlocit era Locotenentul. Un băiat tânăr - plăcut şi  la vedere – calm, liniştit, echilibrat şi în cuvinte şi în gesturi. Cum se spune: “Pâinea caldă a lui Dumnezeu”. Ne şi miram că a ajuns în Armată, dar Dânsul ne-a asigurat că acolo îi este locul şi până la urmă l-am crezut. Colegii noştri de la celelalte 2 plutoane  – mai puţin norocoşi – s-au pricopsit cu doi şefi gen Budileţ. Locotenentul nostru ne obliga la un timp minim de instrucţie, dar făcut cu cea mai mare seriozitate. În rest, eram liberi, în perimetrul spaţiului de instrucţie, desigur. Iar acest spaţiu era lângă Mureş şi nu departe de Cetate. Timpul liber (“program de voie”, cum se numeşte) era din plin şi noi am găsit cum să-l umplem. Menţionez aici numai două “găselniţe” ale noastre. Ne-am perfecţionat tehnica de a prinde şobolani, şesul fiind plin de ei. Mureşul avea o derivaţie de vreo 30 metri. Un coleg sta pe insuliţă, pentru redirijare şi noi pe mal. Urma concursul şobolanilor (pe viaţă şi pe moarte). Dacă un şobolan putea trece de trei ori derivaţia Mureşului, era liber, dacă nu, rămânea în voia apei. Apoi, tot acolo pescuiam broaşte, iar în catacombele din Cetate (nevăzuţi, neştiuţi) le jupuiam şi le prăjeam (şi, desigur, le mâncam). Eram atât de motivaţi de acest stil al Locotenentului nostru, încât la probele speciale (trageri, spre exemplu) ieşeam invariabil pe locul I. La plecare, Locotenentul ne-a condus până la gară, cu lacrimi în ochi (şi Dânsul şi noi).

Am ajuns şi la ultima secvenţă, respectiv figură. Am terminat armata (Sublocotent) şi eram Universitar, în plină activitate. Mă trezesc într-o zi cu o convocare la Centrul Militar. Eram numit într-o grupă A.L.A. şi trebuia să urmez un instructaj de (auziţi?) 6 luni (o zi pe săptămână). Nu am înţeles şi nu am putut afla nicicum de ce am fost selectat eu şi nu un alt coleg (mai puţin ocupat decât mine). După compoziţia eterogenă a grupei am presupus doar că eu, predând Etica, sarcina mea ar fi aceea de a susţine moralul, în caz de atac atomic. Aici dăm peste un alt Colonel. Bondoc, vital, vesel, isteţ , combina ironia şi umorul pentru a întreţine atmosfera tonică la o pregătire specială în care nu făceam mai nimic. Nişte schiţe, nişte imagini, nişte repere vagi şi în rest glume şi o flecăreală generalizată. Era limita formalismului birocratic de pe “vremea comuniştilor”: să marcăm o acţiune, pentru a o putea raporta. Colonelul era conştient de acest fapt şi printr-un consens tacit jucam cu toţii jocul “de-a instrucţia”. Iar eu eram atât de ocupat cu ale mele că nu-mi vedeam capul, cum se spune. Îi păstrez Colonelului o amintire pozitivă, pentru calităţile individuale , dar şi gândindu-mă  că era şi Dânsul prins (cuprins) în sistem. Cred că în urma acestei lungi şi exasperante perioade de “specializare”, am obţinut gradul de Locotenent. Metaforic vorbind, mi-am încărcat umerii cu încă o stea.

NB-1. Militarii se mândresc legitim cu stelele pe care le poartă pe umeri (umerii duc greul) sau pe piept (cu acesta facem faţă adversarului). Gradele militare se disting şi după numărul de stele. Probabil că şi echipa “Steaua” este implicată aici cumva, cu numele ei. Dar dacă am ţine cont – simplă utopie - de figurile pe care le-am prezentat în acest excurs biografic, am mai putea introduce în ordinea stelelor şi un criteriu calitativ. Adică am putea avea, pe rând: stele de aur, de argint, de bronz şi - de ce nu? - de tinichea. Stelele de fier au un regim special, care nu poate fi generalizat, iar cele de lemn sunt folosite de copii la sărbători.

NB-2. Cu ocazia recentelor dezbateri privind pensionarea militarilor, au apărut în spaţiul public (mai ales la TV)  mai mulţi militari, cu diverse grade. Am rămas într-un fel surprins să regăsesc pe ecran “figurile” (caracteriale) pe care deja le ştiam şi pe care le-am descris mai sus. Am rămas surprins şi nu am rămas surprins. Vorba aceea: “Nimic nou sub Soare”. De altfel, Soarele stă la mijloc între stelele cereşti (în faţa cărora Aristotel se emoţiona) şi stelele terestre (în faţa cărora te poţi emoţiona, sau nu). Din păcate, o bună parte dintre militarii care au apărut la TV, ca să-şi exprime opinia, merită (zic şi eu: după opinia mea), pe umeri sau pe piept, în cel mai bun caz doar stele de bronz.

NB-3. Nu voi aborda aici problema Legii Pensionării. Am urmărit însă atent grilele de calcul al pensiilor la gradele militare. Eu sunt Profesor universitar, cu o vechime maximă (45 ani) şi am o pensie cu ceva mai mică decât un Căpitan. Aşadar, sunt cu ceva sub nivelul lui Budileţ. În această viaţă nu mai am nici o şansă ca să ajung la nivelul de pensie al unui General. Poate într-o altă viaţă, dacă Tata m-ar putea face încă odată (într-o noapte mai puţin ploioasă), ceea ce potrivit mersului stelelor cereşti este imposibil.

This entry was posted in Unghiuri si antinomii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>