O predică exemplară

L-am cunoscut pe înaltul prelat Daniel, atunci când Dânsul era Mitropolit al Moldovei şi eu eram Preşedinte al Radiodifuziunii Române. Am rămas impresionat de prezenţa - inclusiv fizică, vizuală – ca şi de prestaţia colocvială a înaltului prelat, care, ca gazdă a noastră, la “masa întâlnirii”, le lega absolut firesc pe cele cereşti cu cele pământeşti. Mi-am spus atunci în sinea mea: “Acest om  este cineva cu adevărat”.  Îmi amintesc acum o secvenţă care mi-a rămas nu numai în memorie, ci şi în fiinţă. Nu pot reproduce exact cuvintele Dânsului, dar la despărţirea noastră, în esenţă, mi-a spus: “Dacă vă veţi simţi cândva prea încercat de viaţă, obosit, ostenit, puteţi să veniţi în spaţiile noastre, să vă odihniţi”. Evident că “spaţiile” erau şi cele geografice şi cele spirituale şi mai ales conjuncţia lor (moldavă). Îi las pe cititori să comenteze calitatea acestei invitaţii care – repet – mi-a rămas nu numai în memorie, ci şi  în fiinţă.

Am avut sincer emoţii atunci când înaltul prelat Daniel a intrat în “jocul” - dacă putem să îi spunem aşa - pentru Patriarhie. Nu îl puteam ajuta cu nimic, nici cel puţin cu o posibilă teorie, pe care Dânsul o confirmă prin propria viaţă. Posibila teorie ne spune că există totuşi o diferenţă între biografie şi destin: biografia este un destin risipit, destinul este o biografie adunată şi orientată. Dânsul reprezintă un Destin. Puteam să îl caut oricând, nu l-am căutat niciodată, pentru că nu era cazul, nici de o parte, nici de partea cealaltă. I-am urmărit însă - în limitele timpului - prestaţia ecleziastă şi mai ales Predicile. Predica de Crăciun - mă refer la ea pentru că este cea mai recentă - m-a impresionat profund. Îmi voi defini această impresie generală într-o modalitate care îmi este proprie, adică reflexivă şi tehnică, pe puncte:

1) Probabil că cea mai complexă problemă a religiei creştine o dă tema dogmei. Această temă a făcut – în cultura noastră interbelică – obiectul unei celebre polemici între Părintele Stăniloaie (Teolog) şi Lucian Blaga (Metafizician). În esenţă, dogma este un enunţ care nu poate fi înţeles pe cale raţională, dar care trebuie să fie crezut. Evident că aici apare o distanţă (devenită istoric prăpastie, sau opoziţie) între raţiune şi credinţă. Înaltul prelat Daniel - pe care în continuare îl voi numi aşa – contribuie la micşorarea acestei distanţe, la stingerea unui conflict milenar. Calea este aceea de a găsi suporturile empirice ale dogmei, fie în informaţia istorică, fie în experienţa cea de toate zilele (şi nopţile) a oamenilor simpli, sau a oricărui om. Isus s-a născut într-o peşteră şi tot într-o peşteră a fost înmormântat; copil fiind, a fost înfăşat în scutece, iar la înmormântare a fost înfăşurat într-un giulgiu. Prezentarea faptelor biblice ne deschide  un alt orizont asupra temei, indiferent dacă suntem creştini sau nu. Dar punerea în simetrie a celor două “peşteri”, având înţeles teologal (“Eu sunt începutul şi sfârşitul”), are şi o conotaţie culturală, antropologică. Antropologia, ca ştiinţă, argumentează cu dovezi certe că prima locuinţă a omului (“homo sapiens”) a fost peştera (de unde omul i-a alungat pe urşi şi peşteri în care ne-au rămas picturile rupestre). Aici, un enunţ teologal este tacit conotat cultural, în ordine terestră. Ştim elementele biblice ale naşterii lui Isus. Înaltul prelat Daniel le dă o configuraţie nouă care are o deschidere cosmică: sus este Steaua, jos este Peştera, de la răsărit vin Magii (cu cele trei daruri, admirabil interpretate), la apus nu poate fi decât Fecioara Maria. Ne putem aminti aici că Mircea Eliade a explorat tocmai relaţia Sus-Jos (“axis mundi”) ca fiind constitutivă religiei, sau că Tudor Vianu vorbeşte undeva despre coincidenţa dintre Adânc şi Înalt.  Predica exemplară urcă şi pe al treilea şi ultimul cerc, cel teologic: Isus are în cer un Tată, dar nu şi o mamă, iar pe pământ el are o Mamă dar nu şi un tată; Sfântul Duh făcând conjuncţia celor două mari planuri ale Existenţei (Fiinţei). Rezumând: primul cerc al interpretării este şi antropologic, al doilea este şi cosmologic, al treilea este şi metafizic. Cu o astfel de interpretare, chiar şi un străin (ne-creştin)  începe să înţeleagă; dogma devine transparentă.

2) Cercurile pe care le-am reliefat sunt doar implicate în Predica exemplară a Patriarhului. Predica face referinţe concrete la fapte concrete (fie ele biblice sau extra-biblice) şi se adresează unor oameni concreţi, prezenţi acum şi aici (adică acolo şi atunci). Dubla referinţă pe cele două mari planuri ale Existenţei – “sacru” şi “profan”, le spune Mircea Eliade - alimentează discursul omiletic (predica). Vorbind despre copilul Isus, ni se vorbeşte şi despre orice copil, despre copilărie şi despre copiii noştri (inclusiv despre noi, care am fost cândva copii); vorbind despre Familia Sfântă, ni se vorbeşte despre orice familie pământească de acum şi de aici, cu toate ale ei (bune sau mai puţin bune). Mesajul fundamental este, desigur, acelaşi: urcarea a ceea ce este pământesc înspre ceea ce este ceresc. Interpretând naşterea lui Isus (în ipostaza sau “ipostasul” de copil, ar zice Părintele Stăniloaie),  Patriarhul nostru dezvoltă tema diferenţei dintre “constrângere” şi “convingere”. Ideea este una de excepţie şi are mai multe bătăi sau deschideri. Dar - prin referinţa la faptele concrete - Predica exemplară la care mă refer are un caracter deschis, spre Lume şi spre oameni, fie ei credincioşi sau necredincioşi.

3) Caracterul convingător al acestei Predici exemplare provine şi din calitatea limbajului. Este folosit limbajul cel mai simplu şi mai natural. Mulţi prelaţi ai Bisericii Ortodoxe (şi nu numai) folosesc un limbaj canonizat, adică standardizat. Cu acest limbaj ei nu riscă să greşească, dar nici nu sunt în stare să cucerească.  Sau, altfel spus, nu sunt în stare nici să învingă, nici să convingă. Când gândeşti în clişee, de fapt nu mai gândeşti, şi ascultătorul, în cel mai bun caz, tace detaşat sau plictisit. Patriarhul nostru vorbeşte româneşte, dincolo de înalta ştiinţă şi adânca înţelepciune a Dânsului. Extensia (inclusiv în timp) a Predicii este optimă, adică aşezată între “prea mult” şi “prea puţin”. Este vorba de o concentrare a discursului, faţă de extensia predicilor tradiţionale. Există aici o tendinţă modernă pe care Patriarhul o intuieşte sau o ştie şi care simplu poate fi formulată aşa: maximum de semnificaţie (înţeles) într-un minimum de expresie (cuvinte). Retorica - de la Aristotel încoace – mai vorbeşte şi despre poziţia (spaţială) faţă de ascultători, gesticulaţie (“sintaxa gesticulaţiei”), mimică, vestimentaţie… etc. Acestea, ca şi alte elemente, sunt în favoarea oratorului la care mă refer, autor al discursului omiletic pe care l-am numit “Predica exemplară”. Eu însumi cred că în economia evaluării unei fiinţe umane intră “timbrul vocii”, care nu poate fi controlat (auto-controlat), nici modulat sau modelat. Timbrul vocii ne defineşte adânc şi ireversibil fiinţa.  Când aud vocea şi timbrul vocii Înaltului Prelat Daniel,  este ca şi cum aş citi instantaneu o carte.

NB-1 Părintele Augustin Pop era preot în satul meu natal, Ocniţa. În timpul războiului a tradus mai multe texte din Toma din Aquino. Într-un fel m-a înfiat spiritual, văzându-mi, probabil, aplecarea spre carte. Ajuns elev la liceul “Al.Papiu Ilarian”, părintele Pop mă ajuta să-mi fac temele la Trigonometrie (ceea ce pentru mine abia mai târziu, în amintire, a ajuns să fie o stupefacţie). Mă pregăteam pentru Chimie şi am fost declinat (de un Universitar clujean) pentru Filologie. Părintele Augustin Pop - îngerul meu păzitor – mi-a spus: dacă nu intri la Filologie, ai toate şansele - dar te ajut şi eu - să intri la Teologie. Dar am intrat la Filologie, iar Teologia a rămas doar o nostalgie.

NB-2 După Filologie am făcut Filosofia, un fel de echivalent (reflexie reciprocă  în oglindă) a Teologiei. Întrucât ambele domenii (adică Filosofia şi Teologia) au o gândire sistematică şi merg pe ideea de ierarhie, mi-am îngăduit şi eu o ierarhie care merge (sau vine) de sus în jos. Această  ierarhie  se poate articula cam aşa: dacă facem abstracţie de Dumnezeu (“îl punem între paranteze”, ar zice Husserl), pe prima poziţie vine Teologul, pe a doua poziţie vine Preotul, pe a treia poziţie vine Părintele, iar pe a patra poziţie vine Popa (inclusiv Popa Tanda). Limba română distinge fin nuanţele termenilor acestei ierarhii, care nu are legătură cu ierarhiile Bisericii ca instituţie. Vorbind despre relaţia generică dintre Cer şi Pământ ca şi despre familie (ca liant şi argument), Predica exemplară face trimitere la câţiva dintre aceşti termeni. Desigur că aici se pune şi problema viziunii generale. Pentru Teologia creştină, familia din Cer modelează familia (familiile) de pe Pământ; pentru clasicii marxismului (“Sfânta familie”), relaţia este inversată (pe linia lui Feuerbach). Dar analiza acestor termeni este necesară şi semnificativă, atât într-o  perspectivă cât şi în complementara ei (ca şi în oricare alta).

NB-3 Un bun prieten (Traian Vedinaş) mi-a  relatat cândva cum a fost la bunica lui în vizită, într-un sat lângă Oradea. Bunica s-a dus la Catedrala din Oradea, întrucât venise vestea că acolo urmează  să ţină slujba un mare Predicator al Ardealului. Bunica s-a întors de la biserică profund tulburată. Prietenul meu a încercat să vadă despre ce este vorba. Abia într-un târziu, târziu, a reuşit să scoată de la bunică această propoziţie absolut exemplară: “Să-l fi văzut cum ştia să despice cuvântul Domnului”. Deci bunica era, pe de o parte uimită oarecum admirativ de capacitatea analitică şi retorică a Predicatorului, pe de altă parte era şi descumpănită: cum să “despici” tu cuvântul Domnului, care este simplu, clar, întreg? Autorul “Predicii exemplare” nu “despică” cuvântul Domnului  (deşi face şi analize gramaticale, etimologice mai ales), ci îl pune în evidenţă,  în relief, în lumină, în context: de la contextul cel mai apropiat (proxim uman) până la cel mai îndepărtat, care dacă este autentic teologic este şi (complementar)  metafizic.

NB-4 Nu există vreun domeniu (pe Pământ sau în Ceruri) în care Bulă să nu aibă şi el ceva de spus. Aici, Bulă ne povesteşte cum un om a murit, dar, date fiind faptele lui bune de pe Pământ, în Cer el a ajuns în Rai. Era însă într-o stare de tranziţie (ca şi patria lui pământească) deoarece avea deja aripi (ca să zboare în ceruri), dar era încă marcat de nevoi vitale terestre. Într-o zi simte nevoia să facă “treaba mare”, dar în Rai nu există un loc pentru aşa ceva. Agitat,  merge şi îl consultă pe Sfântul Petru, care administrează Raiul. Acesta, generos, îi dă soluţia arătându-i un nor care plutea în spaţiu: “Zbori până acolo, te învălui în nor şi faci treaba pe care trebuie să o faci”. Zis şi făcut. Numai că după foarte puţin timp omul-înger se întoarce speriat şi îi spune Sfântului Petru că nici nu a început să facă ceea ce trebuia să facă şi de jos a auzit bătăi în palme şi strigăte de  Ura… Surâzând, Sfântul Petru îi răspunde : “Nu-ţi face probleme. Întâmplător, norul era deasupra României. Acolo, cum cade un rahat străin, toată lumea aplaudă şi strigă Ura…”. Această poveste, Bulă o punea în joc pe “vremea comuniştilor”. Trebuie să-l întrebăm pe el dacă povestea mai este valabilă şi azi.

NB-5 La Filologie am rămas profund impresionat de propoziţia Cronicarului: “Nasc şi în Moldova oameni”. Am simţit nevoia să o completez : “Pasămite, în toată ţara românească, adică România”. Înaltul prelat Daniel este unul dintre ei.

This entry was posted in Unghiuri si antinomii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>