Destinul numărului 10

Numărul – ca număr – este o minune a gândirii omului. Numerele de bază se înşiră de la 1 la 10. Celelalte  – oricare şi oricâte ar fi ele – sunt combinaţii ale numerelor primare. Numerele sunt exacte, în sensul că nici 1 nu se dilată (ca broasca în lac) , ca să devină 2 şi nici 2 nu se contractă (ca pe vreme de ger) ca să devină 1. Operaţiile de bază făcute cu numerele sunt şi ele exacte şi nu sunt decât patru, adică: adunarea, scăderea, înmulţirea şi împărţirea. Aceste patru operaţii sunt ca nişte patru puncte cardinale. Cu cele patru puncte cardinale clasice - adică geografice – (Est-Vest-Sud-Nord), noi ne orientăm în Universul cosmic real, sau fizic; cu numerele de bază şi cu cele patru operaţii matematice, ne orientăm în Universul exactităţii. Numărul poate totuşi coborî din exactitate în realitatea concretă şi o poate face în mai multe modalităţi. I-am întrebat pe studenţii mei care este numărul lor preferat, ca număr. La început întrebarea a părut stranie şi pe bună dreptate: doar toate numerele sunt identice ca numere şi dacă este o diferenţă între ele, aceasta este o diferenţă de mărime, sau cantitativă, nu de valoare, adică axiologică. Treptat, însă, sensul problemei s-a lămurit. Gândirea (şi fiinţa noastră) stă sub un număr anume : 1) – Sunt oameni care gândesc şi Existenţa şi orice problemă a vieţii sub semnul unităţii (fie ea trecută, prezentă sau viitoare). Ei stau sub semnul lui 1, iar paradigma istorică a acestora este Parmenide (care afirmă: “Fiinţa este, Nefiinţa nu este”); 2) – Sunt oameni care văd Lumea sub semnul dualităţii (tensiunea, opoziţia, conflictul). De la mitologia lui Ormuz şi Ahriman (Lumina şi Întunericul), prin antinomiile lui Kant (nesoluţionate până la capăt), până la modernul principiu al complementarităţii (Niels Bohr, Heisenberg), această orientare stă sub semnul numărului 2. Cifra o putem identifica şi la Domnul Emil Boc, ca pe un cifru al discursurilor: “Pe de o parte, pe de altă parte”; 3) – Sunt oameni care înţeleg dualitatea Lumii (tensiuni, opoziţii, conflicte), dar pun accentul pe nevoia de soluţionare a lor: mai mult, ei dau soluţia cu numărul 3. Este cazul religiei şi Teologiei creştine (Sfânta Treime), a lui Hegel (cu triada Teză-Antiteză- Sinteză). La noi, Lucian Blaga merge pe ideea formală de “Trilogie”;  4) – În sfârşit, sunt oameni care merg pe numărul 4. Este vorba aici, mai întâi, de gânditorii elini care au elaborat teoria celor 4 elemente: pământul, apa, aerul, focul. Mai târziu s-a remarcat (Jean Piaget şi la noi Ioviţ Popescu) faptul că prin cele 4 “elemente”, vechii greci au intuit cele 4 stări de agregare ale materiei: solidă, lichidă, gazoasă, plasmatică. Dar – după părerea mea –  fundamental în numărul 4 a gândit marele Aristotel (temă asupra căreia voi reveni în alt text, la rubrica de Constructe). Dar ce ne facem acum cu celelalte numere, care vin după 4? Aici se intră într-un multiplu necontrolat şi necontrolabil decât de către savanţi: câţi zei are o religie sau alta, câte elemente cosmice numără unele popoare sau altele. Dar chiar şi aşa, se numără din exterior, nu se află numărul sub care stă gândirea, mentalitatea lor, a acestor religii şi popoare. În cultura noastră europeană, nu văd cine gândeşte în 5. Am putea spune că sub semnul lui 5 au gândit americanii când au construit  – şi din raţiuni militare –  Pentagonul.  Roman Jakobson, cu modelul său clasic al comunicării,  putem spune că gândeşte în 6, dar cu precizarea că 6 este dublul lui 3, acest număr fiind oarecum sacralizat de religia şi Teologia creştină. Tot în 6 gândeşte şi colegul meu (din “Dulce Târgu’ Ieşului”) Ioan Petru: 6 dă matricea internă a tot ceea ce există, iar o primă întruchipare a lui este “căsuţa” din fagurele albinei (nu Pentagonul). Putem trece aici peste Cabalistică, în care 666 este numărul Diavolului (iar în interpretarea unui clasic al marxismului este numele lui Nero). Mai departe vin numărul 7 care este numărul Genezei (respectiv al zilelor Săptămânii) şi numărul 12 care este numărul Apostolilor (incluzându-l şi pe Iuda). Oricum, numerele 3, 7, 12, sunt şi numere sacre, adică încifrate ne-numeric în religia şi Teologia creştină. Numerele 8 şi 9 par a nu avea un destin cultural extra-matematic. Dar unde este oare numărul 10? Numărul 10 este numărul perfect al lui Pitagora. Este un număr pre-creştin şi ne-creştin, dar el poate fi şi sacralizat, sau re-sacralizat. Îl şi întâlnim în marele text (absolut concis) care este Decalogul iudeo-creştin (“Cele 10 porunci”). De aici mai departe, numărul 10 va avea un destin aparte. Selectăm aici doar câteva dintre ipostazele lui:

Am avut o relaţie de excepţie cu Domnul Constantin Noica. Ieşise din închisoare şi, dincolo de elaborarea operei proprii, umbla prin ţară ca să identifice talente, să “pescuiască suflete”, în limbajul lui Isus. Pe acest traiect, ne-am întâlnit, cum s-au întâlnit cu Dânsul, la Păltiniş, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu. Din câte ştiu eu, Constantin Noica nu a fost oficial Profesor, dar avea o vocaţie de dascăl absolut de excepţie. Din destul de multele noastre întâlniri, îmi amintesc acum  – în contextul temei “Destinul numărului 10″ -  doar două. Aici eu mă refer doar la discuţia avută cu Constantin Noica şi nu la forma celor două idei exprimate în scris (de care se va ocupa Biograful Dânsului). Într-o întâlnire, Dânsul face o distincţie clară între conceptele de “exactitate” şi de “adevăr”. Am rămas, desigur, uimit, m-am uitat lung la această distincţie, am intrat în dialog şi nu am ajuns la un consens, atunci. De fapt, Dânsul avea dreptate, pentru că Fiinţa şi adevărul ei au grade de profunzime, care nu pot fi măsurate exact, deci matematic. Dar aveam (am) dreptate şi eu, pentru că exactitatea (în special cea matematică) este şi ea o formă a Adevărului. Aşadar, nu putem pune în opoziţie netă adevărul şi exactitatea. Nu am mai avut prilejul să reluăm tema, întrucât atunci când  urma să ajung şi eu (în sârşit) la Păltiniş, Dânsul a murit. Într-o a doua întâlnire, mi-a spus o propoziţie care m-a uimit. Probabil că termenul “uimit” este prea slab şi poate fi însoţit de termenii “uluit” şi “descumpănit”. Am spus  deja că avea o vocaţie de dascăl de excepţie, dar se gândea mult mai departe, se gândea la posibilitatea restructurării întregii culturi româneşti (începând, desigur, cu Filosofia) şi asta chiar pe “vremea comuniştilor”. Propoziţia lui Constantin Noica – rămasă nu numai în memoria, ci şi în fiinţa mea - sună aşa : “Este nevoie numai de 10 oameni, ca să restructurezi întreaga cultură a unui popor”. Deci Dânsul, umblând prin ţară, era în căutarea celor 10. Isus i-a găsit pe cei 12 şi apoi a murit. Constantin Noica a murit înainte de a-i găsi pe cei 10. Dar de ce numărul 10? Nu l-am întrebat, dar m-am întrebat. Presupun că este vorba de numărul perfect al lui Pitagora, număr pre-creştin şi ne-creştin, dar care poate fi sacralizat, adică introdus în contexte ne-matematice.

O astfel de sacralizare (ritualizare) a numărului 10 ne-o oferă spectacolul mediatic “10 pentru România”. Am urmărit acest spectacol real şi mediatizat, prin prezenţa eternului Mihai Tatulici. Mă gândeam că spectacolul “Cântarea României” de pe “vremea comuniştilor” trebuie să aibă un corespondent post-revoluţionar; un corespondent simetric, sau complementar, sau în replică, sau mai spuneţi-i şi Dumneavoastră cum vreţi să îi spuneţi. Fără a contesta – “de plano”, cum se zice -  ce se petrece acolo, îmi pun aici doar câteva întrebări. Notez în trecere că eu ca Profesor sunt obligat să întreb şi întreb; în afara Profesoratului, nu sunt obligat să întreb, dar obişnuiesc să mă întreb. Deci, aici mă întreb (şi doar indirect întreb, pe cineva sau pe nimeni): 1) De ce este folosit numărul 10? Există o circulaţie culturală a ideilor. Dar există şi o paternitate a lor. Dacă numărul 10 pleacă de la Constantin Noica - respectiv de la ideea pe care am expus-o mai sus - trebuie menţionat numele lui Constantin Noica, autor al unei idei; 2) Dacă nu, autorul acestui titlu trebuie să se expună public şi să ne spună de ce a optat pentru numărul 10. De ce nu a optat pentru numerele 3, sau 7, sau 12, care sunt numere sacre, sau pentru un alt număr (13, spre exemplu) ; 3) Apoi,  titlul “10 pentru România”, dacă vorbim în limba română, poate însemna profesoral (didactic) acordarea notei 10 (zece) României, ca unui  fel de candidat, într-un concurs cu alte ţări. Cine acordă această notă şi pe ce “se bazează el”, vorba unui personaj cunoscut în România lui Marin Preda; 4) Dar titlul s-ar putea referi şi la “cei 10″ care sunt “pentru România”. Aici ne putem întreba: de ce “pentru” şi nu “din”, sau altă particulă gramaticală, care să desluşească înţelesul titlului. În contrapunct semantic, un titlu ca ”10 negri mititei” este absolut simplu şi clar.

NB-1). Copiii învaţă numerele la şcoală. Ei şi numără de la 1 la 10 pe degete. Apoi trec la alte obiecte şi fiinţe până ajung la firele de iarbă şi la stele (dacă ajung). În timp ce numără, ei nu îşi mai pun problema numărului. Dar cei mai mari filosofi ai Matematicii şi-au pus şi îşi pun întrebarea: ce este numărul 1 şi cum este el cu putinţă? Operăm cu certitudini numerice, călcând peste  prăpăstii, peste un abis (Pascal). Probabil că de aici (sau şi de aici) pleacă diferenţa făcută de Constantin Noica între “exactitate” şi “adevăr”. Dar găsim şi la Einstein o idee similară. Genialul savant ne spune că în esenţă: cu cât o teorie (inclusiv matematică) este mai coerentă, cu atât ea riscă să se îndepărteze de realitatea concretă. Aceasta ar putea însemna şi că realitatea concretă este incoerentă (indeterminată). Aceasta ar putea însemna şi că nici o notă nu este corectă, oricâte zecimale ar avea ea.

NB-2). Copiii învaţă foarte greu numărul 0 (zero). Acest număr este echivalentul matematic al Nimicului, iar copiii evită (prin instinctul vieţii) Nimicul. Acesta este asimilat mai întâi cu Noaptea, în care nu se vede nimic, sau cu Prăpastia în care poţi să cazi ireversibil, fără nici un punct de sprijin. Este interesant că numărul 0 (zero) a fost descoperit nu de către europeni, ci de către orientali. Numărul 0 (zero) era pus în corespondenţă cu viziunea lor generală asupra Existenţei; viziune metafizică şi religioasă, al cărei nucleu este Nefiinţa (Nimicul). Aici Eminescu merge foarte departe cu primul vers din “Scrisoarea I”: “La început pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă”. Atunci, ce era atunci? Dacă orientalii au descoperit numărul 0 (zero), în schimb europenii au descoperit infinitul, numărul fără identitate, fără capete, fără sfârşit. De aceea este simbolizat cu 00. Acest “număr” fără de număr este şi mai greu, dacă nu imposibil de învăţat, de către cei mici şi cei mari. Dacă este vorba de notare şi note, numai Bunul Dumnezeu merită această notă (al cărei echivalent este Perfecţiunea). Copilul se apără faţă de 0 (zero), maturul se apără faţă de 00, şi o face şi prin limbă, căci expresia “fără capăt” dă şi expresiile “fără căpătâi” sau “necăpătuit”. Pascal consideră că cele două “limite” fără limită sunt cele două “prăpăstii” între care este aşezată fiinţa umană.

NB-3). La Şcoala primară, noi elevii eram notaţi pe scala 1-5. Modelul era preluat de la sovietici, iar cifrele erau ca şi tancurile lor (puţine şi masive). În Liceu am trecut la scala 1-10 , deci o scală diferenţiată. Bulversarea noastră a fost totală, a fost o primă lecţie de relativism şi de … tranziţie. Probabil că această Lecţie m-a ajutat să-i înţeleg mai târziu pe Einstein, Constantin Noica, sau pe alţii la fel de mari ca ei. Observ acum faptul că în Docimologie este dominantă nota 10 (combinată cu alte scale), dar că în sistemele de evaluare (generice) alternează 5 cu 10 şi dacă evaluarea este mai complexă apare şi punctajul de 100. Tot 10 rămâne central, numărul de aur al lui Pitagora, căci 5 este un 10 înjumătăţit, iar 100 este un 10 înmulţit cu el însuşi. Mă gândesc aici (simplă fantezie) că dacă omul a devenit om atunci când a început să muncească, probabil că el a descoperit numerele plecând de la numărarea degetelor de la cele 2 mâini. În franceză numărul 80 se numeşte “quatre vingts”, adică de 4 ori câte 20. Aceasta poate însemna că francezii îşi numărau şi cele 10 degete de la cele două mâini şi cele 10 degete de la cele două picioare, ca să poată urca pe scara numerică.  După modelul lui Nichita Stănescu îmi vine să aduc o “Laudă” numărului 10 (zece).

NB-4). Este cazul să-l ascultăm şi pe Bulă. Romanul (excelent în genul lui ) “10 negrii mititei” al Agathei Christie a început să parcurgă paralelele şi meridianele Lumii. A ajuns şi în România, pe “vremea comuniştilor”. Cineva spunea cinic : dacă vrei să compromiţi o idee, du-o în România. Probabil că acel cineva (şi observ că numărul lor se înmulţeşte azi) nu şi-a pus problema: de ce natură este ideea care vine în România şi ce vrea ea (respectiv ei, autorii ideii). Doar şi sovieticii au venit la noi cu o mulţime de “idei”, inclusiv cu scala docimologică 1-5. Când a venit în ţara noastră romanul şi titlul ” 10 negri mititei”, Bulă era activ şi ca un geniu anonim (sau un geniu al anonimatului poporului român), lucra pe toate planurile, oriunde şi oricând, în oricare anotimp, ziua şi noaptea. Bulă a transformat romanul “10 negri mititei” într-o capodoperă poetică subversivă, dizidentă. Este suficient să ne amintim doar prima strofă: “Zece negri mititei-Au visat o viaţă nouă-Unul a vorbit în somn-Şi-au rămas doar nouă”. Şi catrenele se succed impecabil (ca destinul) de la 10 la “nici unul”. În limbajul politic al vremii aceasta echivala cu ”lichidarea”-”lichidaţionarismul”. Nu doar că înclin să cred, ci sunt absolut convins că Bulă a fost cel mai mare dizident politic al societăţii noastre “pe vremea comuniştilor”.

NB-5). M-au întrebat şi studenţii şi mă pot întreba şi cititorii: eu pentru care dintre numere optez? Fundamental optez pentru numărul 1, pentru că simt cu toată fiinţa nevoia de ordine şi de organizare, sau, cum ar spune informaticienii, sunt o fiinţă anti-entropică (negentropică). Numai că acest 1 al meu este deschis virtual la 00. De aceea, în funcţie de împrejurări (ţinând de textele scrise, sau de fapte) mă duc evident şi pe numerele definite mai sus: pe numărul 2 (pentru că pot înţelege poziţiile adverse, antinomiile, cum le zice Kant), pe numărul 3 (pentru că am, ca profesor şi nu numai, capacitate de mediator, de negociator). Între 1 şi 00, numărul meu preferat rămâne totuşi numărul 10. Pe “vremea comuniştilor” am publicat la revista nou apărută, “Transilvania” – condusă de admirabilul Mircea Tomuş – un text cu titlul “10 reguli ale dialogului”. Nu ştiu cum a ajuns acest text  în Apus, de unde am primit semnale (să le spun, virtual dialogale), dar dialogul nu s-a mai petrecut, date fiind “vremurile”, ca şi vorba Cronicarului despre “oameni şi vremuri”. Probabil că educaţia mea religioasă (Decalogul) şi instrucţia mea filosofică (Pitagora) mă orientează preferenţial spre numărul 10, ca spre o Stea Polară, provizorie şi ea ca Reper. După modelul poetului metafizician Nichita Stănescu, vă promit (îmi promit) ca într-o zi (sau noapte) să scriu o “Laudă  numărului 10″, care se află între 0 şi 00.

This entry was posted in Unghiuri si antinomii. Bookmark the permalink.

2 Responses to Destinul numărului 10

  1. Darmon says:

    Binecuvântata cifră 10 dar are şi unele contexte blestemate, uneori cel de-al zecelea fiind sortit morţii [vezi Decimare (latină decimatio; decem = zece)].

    • tcatineanu says:

      Nu ştiu cine sunteţi, dar observaţia Dvs. cu “decimarea” este absolut pertinentă şi m-a bucurat. O voi introduce în text, când îl voi pregăti pentru publicare ( într-un posibil volum). Plecând de la observaţia Dvs. mă gândeam că Romanii au dărâmat Templul de la Ierusalim şi odată cu el au anulat şi Decalogul. Mă refer, desigur, la ultima variantă a Decalogului. Exigenţele Decalogului-bazat pe Iubire-au fost înlocuite cu sancţiunea Decimării ( fatală şi aleatorie, totodată)
      Al Dvs. Tudor Cătineanu.

Lasă un răspuns către tcatineanu Anulează răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>