Verbul „a şti”

În romanul „La est de Eden„, un personaj afirmă despre cuvântul „poate” că este cel mai deosebit cuvânt din dicţionarele tuturor popoarelor. Înclin să cred că acest cuvânt este prezent şi în vorbirea popoarelor care nu au dicţionare. Şi mai cred – opţiune personală –  că există un alt cuvânt şi mai important. Este vorba de verbul „a şti” şi de familia de cuvinte organizată în jurul lui.

A şti-ştire. Ceea ce ştim se alimentează din ştiri. Fără acestea, ştiinţa noastră  – adică ceea ce ştim – ar rămâne blocată numai în ceea ce ştim. Ştirea este o informaţie nouă, iar în Teoria comunicării Laswell o defineşte elegant prin 5 parametri, sintetizaţi în Regula celor 5 „W”: cine (spune), când, unde, ce, de ce (s-a petrecut ceva). Dar tot în Teoria comunicării şi a Presei s-a cristalizat un fel de Regulă de aur care ne spune că nu poţi face publică o informaţie (ca ştire) dacă aceasta nu a fost verificată prin 3 surse independente. Aici se deschide o lungă dezbatere privind diferenţa dintre ştire şi opinie. Opinia oricui poate fi oricare, dar ştirea trebuie să fie verificată şi controlată, deci adevărată, aceasta aparţinând tuturor şi nu cuiva anume. Fac în trecere observaţia că în limbaj tradiţional facem diferenţa dintre „veste” şi „poveste”, de unde şi întrebarea: „E vorba de o veste sau de o poveste?” Or, acest dublet merge analogic peste dubletul „ştire”- „opinie”. O veste care nu este adevărată, nu mai este o veste, ci o poveste: iar ştirea care nu este adevărată nu mai este o ştire, ci o opinie (părere). De aceea rămân (dar încep să nu mai rămân) surprins când văd cum un număr (greu de numărat) dintre cei care îşi fac apariţia în spaţiul comunicării publice dau ca adevărate informaţii care sunt simple opinii (păreri), dacă nu chiar reacţii afective arbitrare. Mai mult, recent a apărut în mass-media conceptul de „pe surse”. Orice aş face, eu nu îl pot înţelege bine. Despre ce este vorba? Este vorba despre informaţii obţinute din surse secrete şi care potrivit Deontologiei mass-media pot şi trebuie să fie protejate; este vorba de informaţii apărute în alte zone ale mass-media (TV preia informaţii din Presa scrisă, sau invers); e vorba de informaţii obţinute pe coridoarele Instituţiilor, prin bunăvoinţa sau neglijenţa Şefilor de acolo; sau este vorba de vocea străzii şi a trecătorilor (trecătorii fiind aleatori, vocile lor fiind „atent” selectate). Cred că este vorba mai degrabă de ştiri (zvonuri, bănuieli) care nu pot fi controlate, iar expresia „pe surse” apare ca o falsă justificare. Cu astfel de ştiri nu are cum să crească cercul ştiinţei noastre, de simpli cetăţeni.

A şti-a nu şti. Aici se cuvine să ne amintim de Socrate. Tânăr fiind, la Oracolul de la Delfi, preoteasa Pythia i-a spus că el, Socrate, este cel mai înţelept dintre atenieni. Profund tulburat, Socrate a încercat să desluşească înţelesul acelei afirmaţii oraculare. Şi aşa a început dialogul lui cu contemporanii. I-a întrebat ce cred ei că este Binele, sau Frumosul, sau Adevărul etc. Într-un târziu el conchide: ei numai cred (îşi imaginează)  că ştiu ceea ce de fapt nu ştiu; pe când eu – Socrate – nu ştiu, dar ştiu că nu ştiu. De aici propoziţia lui emblematică, tradusă oarecum empiric: „Ştiu un singur lucru, că nu ştiu nimic”. Dar plecând de la Socrate şi de la cele două verbe  – „ştiu-nu ştiu” –  putem construi o matrice coerentă cu 4 propoziţii (enunţuri epistemice), formulate la persoana a III-a: 1 – „Nu ştie că nu ştie”; 2 – „Ştie  că nu ştie” ; 3 – „Ştie că ştie”; 4 – „Nu ştie că ştie”. Prima propoziţie îi vizează pe contemporanii lui Socrate şi – mai larg – pe noi „contemporanii” de oriunde şi oricând. Ei cred sau îşi imaginează că ştiu ceva sau altceva. Trebuie să vină cineva din exterior (persoană sau instituţie), care să îi „trezească”, să îi conducă de la opinie la adevăr (sau către adevăr, ca în cazul lui Socrate). În oricare societate (şi cultură), majoritatea acestora o alcătuiesc semidocţii. Semidocţii se află între omul simplu – cuprins în cercul simţului comun şi al bunului simţ – care nici nu îşi pune  această problemă (ca temă) şi omul calificat, care ştie ce ştie şi ce nu ştie. Despre semidocţi ne vorbeşte o poezie a lui George Coşbuc. (…). De altfel,  pe Socrate nu l-au ucis contemporanii lui atenieni, ci cei trei acuzatori (semidocţi), respectiv Areopagul (parlamentul atenian). Când au aflat ce au făcut  (semidocţii) era prea târziu. Această clasă (sau semi-clasă, ca să nu îi spunem „pătură”) a semidocţilor este azi prezentă (omniprezentă) la toate nivelurile vieţii noastre. Îmi îngădui aici o ipoteză: mediocrii şi mediocritatea conduc Lumea. Între vârful piramidei (de oameni care, oricum ar fi, sunt puţini şi de excepţie) şi baza piramidei (oamenii simpli) se întinde reţeaua densă a mediocrităţii, a mediocrilor. Aceştia fac şi desfac tot ce poate fi făcut şi desfăcut într-o ţară; alimentează infernala reţea birocratică în oricare domeniu pentru a-şi asigura stabilitatea; îşi ating interesele la limita Legii; nu sunt oportuni, ci oportunişti; sunt determinaţi, adică ambiţioşi şi aspiră perpetuu la o poziţie (scaun sau situaţie) mai înaltă. De regulă, deci nu în totalitate, vin din spate cu complexe de inferioritate, care sunt de cele mai variate tipuri. Pentru aceşti mediocrii, viaţa este o continuă răzbunare. Îi poţi recunoaşte nu numai după ceea ce spun sau tac, ci şi după  poziţia în scenă, figură, vestimentaţie, gesticulaţie etc. Despre orice ar fi vorba ca temă, mediocrul te asigură  că el  ştie tot  („şi ceva în plus”, cum ar spune Pico della Mirandola). Această categorie ar merita o investigaţie sociologică, mai ales pe tema complexelor lor de tot felul. A doua propoziţie din matrice este proprie lui Socrate: „Ştiu că nu ştiu”. Ea marchează o ruptură radicală cu simţul comun  (cristalizat în certitudini, credinţe, convingeri). Dar aici tragedia derivă din generalizarea enunţului: ” Ştiu că nu ştiu nimic”. Cu aşa ceva, omul simplu (omul, în general) nu se prea poate împăca. Iar atenienii, decât să accepte enunţul mortal, au preferat să-l ucidă pe Socrate. Al treilea enunţ: „Ştiu că ştiu” şi al patrulea „Nu ştiu că ştiu” au un caracter mai special şi  ne vom referi la ele mai jos.  

A şti-ştiinţă. Profunzimea cuvântului despre care vorbim (şi care îl face concurent cu acel „poate” din romanul „La est de Eden”), rezidă şi în faptul că termenul „ştiinţă” – asociat cu verbul „a şti” – are cel puţin trei înţelesuri de bază: 1) Este, mai întâi, înţelesul de la nivelul simţului comun, al gândirii cotidiene şi al vorbirii cotidiene, de unde termenul şi pleacă spre alte destinaţii. La acest nivel, ţăranul ştie ce este un plug şi cum se face aratul; tâmplarul ştie ce este fierăstrăul şi cum se face o fereastră… etc. Dacă nu ştiu, ţăranul nu mai este ţăran, sau tâmplarul, tâmplar: se lasă de meserie, sau se recalifică, sau sunt daţi afară, … inclusiv din existenţă. Cu asta vrem să sugerăm că pentru a exista (a trăi), omul trebuie totuşi să ştie ceva sau altceva, indiferent ce. 2) Cel de al doilea înţeles al termenului „ştiinţă” este cel „tare” şi specific. În acest al doilea sens, este ştiinţific numai ceea ce este confirmat (validat) ca fiind cert adevărat (A), deci nu fals (F). Pe acest enunţ axiomatic s-au dezvoltat şi se dezvoltă toate Ştiinţele omului. Există aici o întreagă problematică internă (criteriile adevărului, relaţiile dintre diverse ştiinţe, progresul în Ştiinţă… etc.), pe care mai nou şi le asumă Metaştiinţa. Oricum, omul de ştiinţă este calificat din toate punctele de vedere (domeniu, aparat conceptual, aparat tehnic…), este recunoscut în „comunitatea oamenilor de ştiinţă” (sau, eventual, nu este recunoscut). Oricum ar fi, omul de ştiinţă face distincţia clară între ceea ce ştie şi ceea ce nu ştie. Deci pe prima latură a acestui enunţ bivalent („El ştie că ştie”), omul de ştiinţă ilustrează cel de al treilea enunţ din matricea împătrită menţionată deja. 3) Dacă primul înţeles al termenului „ştiinţă” este comun, iar al doilea este epistemic, cel de al treilea înţeles este filosofic (metafizic). P1 ştie el ceva, iar P2 ştie altceva. Dar indiferent ce ştie primul sau al doilea (sau dacă ce ştiu ei este adevărat sau fals), important este faptul că ei ştiu. Verbul „a şti” este rădăcina pivotantă a ştiinţei lor, oricare ar fi ea. În acest sens larg, omul ştie când se trezeşte, deşi nu ştie când adoarme (şi când doarme). Acest al treilea înţeles pune în joc nu numai „ştiinţa”, ci şi conştiinţa. Conştiinţa este cel mai complex fenomen al Existenţei şi numai Dumnezeu poate fi mai complex decât ea. Etimologic, este vorba de latinul „con-scientia”, deci , în româneşte,  „cu ştiinţă”. Deci conştiinţa implică ştiinţa, dar ea este şi altceva, mai mult decât ştiinţă. La acest nivel nu mai are importanţă natura particulară a informaţiei sau a „faptului ştiinţific”, ci faptul de a şti, faptul că ştii. De aceea eşti con-ştient. Notez în trecere – problema fiind foarte complexă – că Hegel a realizat o joncţiune între conştiinţa comună (a simţului comun şi bunului simţ) şi cea mai înaltă formă a conştiinţei, conştiinţa filosofică. La acest ultim nivel, „a şti” înseamnă  „a şti  în mod absolut Absolutul”. Acest ultim nivel implică şi datele simţului comun şi datele cunoaşterii ştiinţifice. Aici Ştiinţa este identificată cu Conştiinţa şi verbul „a şti” cu verbul „a fi”. Dar dincolo de conştiinţă în sens generic (şi ne-hegelian), noi mai vorbim şi despre formele conştiinţei, între care foarte importantă este conştiinţa morală. Mai vorbim apoi de conştiinţa profesională. Şi, în sfârşit, vorbim şi de conjuncţia lor, care ne dă Deontologia, iar aceasta este responsabilă pentru administrarea ştirilor, pentru registrul strategic al verbului „a şti”.

NB-1. Cu mai mulţi ani în urmă am fost numit Preşedinte al comisiei de Bacalaureat la un liceu din Târnăveni. Profesorul de filosofie (calificat, dăruit) îmi povesteşte despre un elev, deja absolvent. Elevul făcuse o pasiune pentru filosofie şi, pentru vârsta lui, citise deja mult (inclusiv Dialogurile lui Platon). Profesorul le-a dat elevilor un extemporal cu titlul Socrate. Elevii – îşi continuă profesorul relatarea –  au scris mai mult sau mai puţin, mai bine sau mai rău. Numai elevul eminent la filosofie a scris o singură propoziţie: „Socrate a fost un gânditor care a încercat să-i înveţe pe concetăţenii lui ce este Binele; de aceea ei l-au ucis”. Elevul a dat admitere la Fizică; eu mi-am exprimat regretul că nu a dat la Metafizică (Filosofie).

NB-2. Mami – bunica soţiei mele – avea doar câteva clase primare, dar citise o mulţime de cărţi şi – oricum – avea o minte de aur, cum se zice. Într-o zi o consult într-o problemă practică, nu mai ştiu care. Dânsa îmi răspunde : „Tudor, nu ştiu; eu la ce mă pricep, mă pricep şi la ce nu mă pricep, nu mă pricep”. Am surâs  – chiar am râs încântat – şi am asigurat-o pe Mami că este una dintre stră-stră-strănepoatele lui Socrate. Surâd şi râd mai puţin încântat azi când văd (aud) în spaţiile publice tot felul de figuri (semidocţi şi semidocte) care ne zăpăcesc cu ştiinţa lor perfect neştiutoare.

NB-3. Cu referinţă la calitatea şi criteriile de verificare a „ştirilor” – apărute mai ales în mass-media -,  putem invoca aici şi un punct de vedere al lui Bulă. Didactic, Bulă foloseşte  alegoria sau aluzia  şi el nu relatează, nu narează, ci mai ales povesteşte. Deci Bulă ne povesteşte cum un ţigan a fost chemat ca martor, într-un proces de viol. Luând cuvântul, ţiganul relatează ceea ce ştia el, de fapt ceea ce ştia din auzite. Judecătorul îl opreşte şi îl întreabă dacă a văzut sau nu a văzut ceva, iar ţiganul recunoaşte cinstit că nu a văzut nimic, ci numai a auzit. Sever, Judecătorul formulează apodictic propoziţia: „În această Instituţie nu se merge pe ce se aude, ci pe ce se vede”. Cică învins, ţiganul stă câteva secunde şi apoi trage un „pârţ” care inundă (sonor şi olfactiv) întreaga Instituţie, spre stupefacţia tuturor. La apostrofarea severă a Judecătorului, ţiganul replică simplu: „Dumneavoastră aţi spus că în această Instituţie se merge numai pe văzute, nu pe auzite. Dumneavoastră aţi văzut ceva?”.

Acest articol a fost publicat în Unghiuri si antinomii. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *