Succesiunea şi succesorii

În tradiţia regală - respectiv în cea imperială - există o distanţă  temporală minimă între un rege şi succesorul lui: “A murit Regele, trăiască Regele”. Ritualul şi formula vizau continuitatea Regatului sau a Imperiului, din toate punctele de vedere. Este desigur problema istoticilor şi a antropologilor să vadă cum se punea problema acestei succesiuni înainte de apariţia Regatelor (spre exemplu, la noi, ce s-a întâmplat înainte de Burebista, sau de Decebal, sau în intervalul dintre cei doi Regi). Culmea este că această formulă de succesiune (regală, respectiv imperială) tinde să se extindă şi la alte ţări, care nu sunt nici regate, nici imperii. Coreea de Nord a parcurs deja această experienţă, iar dacă România nu ar fi parcurs momentul 1989, Nicu putea fi succesorul lui Nicolae. Dar dictatura s-a dus şi în locul ei a venit democraţia, în care succesiunea capătă alte valenţe. Dintre aceste multiple valenţe (democraţia este prin definiţie polivalentă, plurivalentă), vreau să reliefez aici doar câteva:

A) Pe plan politic, după un singur Partid (PCR), apar o puzderie de partide, “câtă frunză, câtă iarbă”, ca la noi, cum se spune tot la noi. Într-un fel este firesc sau natural să fie aşa: când o sferă  omogenă explodează, ea se preface în ţăndări. Dar încet partidele se reduc numeric, iar cele parlamentare ajung la câteva. Acum, partidele de aceea sunt diverse,  pentru că ele se disting prin cel puţin  patru elemente: Ideologia (viziunea generală), Doctrina (viziunea cristalizată teoretic), Programul (doctrina aplicată, pe termen scurt, mediu şi lung), Statutul şi Regulamentul (organizarea internă). Mai aflăm însă că partidele – potrivit Ideologiei, respectiv Doctrinei - pot fi de “stânga”, de “dreapta” şi de “centru”. Cum centrul este centru şi nu poate avea abateri (declinaţii, să le zicem), rămâne ca atât “stânga” cât şi “dreapta” să posede “aripi radicale”. Dar aici “dialectica politică” poate merge şi mai departe, vorbind despre un ”centru-stânga” şi un “centru dreapta”. Iar ca să fie completă conversiunea Dialecticii în Sofistică mai apar şi variantele: “centru-centru-stânga” şi “centru-centru-dreapta”, sau şi invers: “centru-stânga-stânga” şi “centru-dreapta-dreapta”, ultimele variante fiind echivalente de fapt cu “aripile radicale”.   Acum – că le ştim deja – vin alegerile, este ales Parlamentul şi se formează Guvernul, care potrivit majorităţii din Parlament, poate fi de”stânga”, sau de “dreapta”. În principiu - adică spus mai  simplu şi la obiect – “dreapta” (liberală) merge pe iniţiativa individuală şi pe profit, iar “stânga” merge pe distribuţia echitabilă a ceea ce se produce. Numai că aici -  la noi şi nu numai la noi - intervine o altă problemă, pentru că nici “stânga” singură (şi curată) şi nici “dreapta” singură (şi curată) nu pot face majoritatea. De aceea, se recurge la un sistem stufos şi alunecos de “alianţe”, în care se cristalizează o graniţă între Poziţie şi Opoziţie (mereu periclitată şi ea), dar se dizolvă aproape  complet graniţa dintre “stânga” şi “dreapta”. În mod normal, când vine un partid la guvernare, el îşi realizează Programul (potrivit ideologiei lui) şi rezolvă doar o parte dintre problemele unei ţări. Oricare ar fi el - acest partid – nu le poate rezolva pe toate, pentru că nu este un partid unic, adică PCR. Când, din Opoziţie, vine la putere partidul opozant (ca să-i zic aşa), urmează să rezolve restul problemelor, sau să corecteze, în sensul ideologiei (şi doctrinei) lui, ce au făcut antecesorii, predecesorii, sau ce nu au făcut. Şi numai atunci un partid este un succesor, care nu are nevoie de nici un fel de altă succesiune, regală (sau imperială). Au existat câteva încercări de a realiza un “Pact naţional”, pe o temă sau pe o  altă temă de interes naţional. Nu s-a ales mai nimic din aceste încercări, care vizau solidarizarea, solidaritatea partidelor, dincolo de viziuni şi doctrine.

Ca să trec la a doua secvenţă a acestui text despre succesiune, îmi voi rezuma poziţia despre prima secvenţă (politică) în câteva propoziţii: 1. De fapt, partidele noastre nu au o ideologie (doctrină) cristalizată. Chiar şi partidele mari trăiesc sau din “resturi marxiste” (social-democraţii), sau din ”rămăşiţe istorice” (liberalii, naţional-ţărăniştii), sau din “infuzii eclectice” (democrat- liberalii). Aş zice şi eu aici, în trecere, că un partid fără doctrină este ca un gard fără grădină (sau invers). 2. Deşi sunt produsul cert al democraţiei - şi trăiesc în Democraţie -, toate partidele - şi mai ales şefii lor – au nostalgia secretă a Partidului Unic, adică al Dictaturii şi, la urma urmei, al Regalităţii (echivalentul profan al  ei fiind azi Preşedinţia). 3. Cu toate acestea, neavând ideologie şi doctrină, se pretează nu doar la dialog (iar când recurg la acesta o fac formal sau convenţional şi provizoriu), ci  – mai ales - la orice fel de  compromis, de unde toate alianţele şi jocurile de alianţe. 4. Numai că orice alianţă este parţială şi provizorie, este pe termen scurt (dacă nu foarte scurt), iar aliaţii tăi de azi sunt deja adversarii de mâine. 5. Iar când Opoziţia – ea însăşi fără viziune şi doctrină - ajunge la putere, prima ei grijă este să conteste tot ce au făcut predecesorii ei;  să radă tot şi să-i radă. Dar cu această “logică” istorică a vieţii politice nu este cu putinţă nici un fel de succesiune; ce fac unii azi contestă şi dărâmă ceilalţi mâine şi invers.

NB-1 Am putea crede că această situaţie eteroclită, în care toate graniţele se calcă sau se încalecă, este efectul pervers al unei situaţii imediat anterioare. Un principiu (ideal) al Programului P.C.R. era “omogenizarea întregului popor”, adică dispariţia diferenţelor dintre clase, grupuri sociale. Ceea ce s-a şi întâmplat, doar polarizarea s-a accentuat. Numai că antecedentele sunt şi mai vechi, ele au chiar un caracter istoric.

NB-2 Pentru statutul istoric al  temei putem găsi simboluri semnificative. Voi selecta aici doar 3: unul tragic, altul comic şi al treilea neutral. Simbolul tragic îl reprezintă balada noastră naţională “Meşterul Manole”. Ce se construieşte ziua, se dărâmă noaptea, până când apare o jertfă supremă care asigură temeliile şi verticala. Simbolul comic îl reprezintă cunoscuta propoziţie a unui personaj din Caragiale: “Pleacă ai noştri, vin ai noştri” (sau invers, nu are importanţă). Simbolul neutral este dat de familiile cu mai mulţi copii, care se înscriu în diverse partide; oricare partid ar ajunge la putere, familia este “la putere”. (Ultima situaţie fiind reală, trebuie să fie studiată sociologic de către Domnul Vasile Dâncu).

B) Pe al doilea plan, cel individual, mă refer aici la şef-şefi, indiferent ce ar conduce ei (organizaţii sau instituţii, sate, comune  oraşe… sau state). Mă refer aici la şefii nou aleşi sau numiţi. Din câte am observat eu (invoc aici doar experienţa proprie), prima grijă a unui Şef nou (ales sau numit) este aceea de a contesta (a rade) tot ce a făcut predecesorul lui. El vine cu un fel de sentiment al Divinităţii, căci numai Dumnezeu a făcut Lumea plecând de la zero, de la Nimic. Apoi, Şeful nou îşi aduce colaboratorii proprii şi fideli, întrucât ceilalţi - existenţi deja – sunt sau incompetenţi, sau trădători (sau şi una şi alta). Apoi - de fapt în acelaşi timp – îşi organizează Biroul personal şi mai ales Scaunul (Fotoliul). Acesta (Scaunul) este un element foarte important, întrucât, în limbaj non-verbal, el simbolizează puterea şi măreţia, asociată cu puterea. Aici pot intra în joc şi literaţii, care au inventat deja tema generică şi frumoasă a amintirilor pe care le pot avea diverse obiecte (o masă, un cuţit, o undiţă etc.). În cazul nostru ar putea fi vorba  de “Amintirile unui Cabinet”, dar chiar şi de ”Amintirile unui fotoliu”. Contestând tot ce a fost făcut înainte de venirea lui, noul Şef pleacă fericit pe un drum nou. Ce se poate întâmpla (ce i se poate întâmpla) pe acest drum absolut nou depinde, desigur, şi de Şef, numai că  – după părerea mea - un Şef autentic nu va pleca niciodată de la zero, contestând orice fel de legătură cu ceea ce s-a făcut înainte, anulând - altfel spus - orice fel de succesiune, respectiv de continuitate. Revoluţiile cu adevărat radicale sunt absolut rare.

NB-1 Ales  prin concurs şi apoi numit de Parlamentul României ca Preşedinte-Director General (PDG)  al “Societăţii Române de Radiodifuziune” (SRR), veneam din “exterior” de două ori: şi din exteriorul Instituţiei (eu fiind Universitar), dar şi din exteriorul Capitalei (eu fiind din Cluj-Napoca). Îmi aduc aminte că timp de 3 luni nu am luat nici un fel de decizie. Pentru semnarea zilnică a documentelor curente m-a ajutat admirabilul Paul Grigoriu, predecesorul meu (interimar). În această perioadă (3 luni), am lucrat la o nouă strategie (utilizând toate informaţiile pe care le puteam extrage din Instituţie), dar concomitent am cristalizat şi formula strategică de lucru a noii Conduceri. Aceasă formulă sună simplu şi clar: “Ceea ce s-a făcut bine vom conserva, ceea ce s-a făcut mai puţin bine vom corecta, ceea ce nu s-a făcut vom face”. Şi aşa s-a şi întâmplat. (Cititorul poate observa singur că pentru a doua secvenţă a propoziţiei mele (emblemă), nu am folosit expresia acuzativă “ceea ce s-a făcut rău”, ci expresia  etică  ”ceea ce s-a făcut mai puţin bine”). Ca indice semnificativ al acestei relaţii de succesiune, Domnul Eugen  Preda – “ilustrul meu predecesor”, cum îmi plăcea să îi spun – a rămas Consilier  în  SRR  până la decesul Dânsului, iar Paul Grigoriu mi-a rămas Adjunct până la încheierea mandatului meu. Notez doar în trecere că am condus această Instituţie (“autonomă, de interes naţional”) şi sub poziţia PSDR (Ion Iliescu) şi sub opoziţia CDR, ajunsă la putere (Emil Constantinescu).

NB-2 De-a lungul vieţii mele, am avut mai mulţi şefi, nu mulţi. Unii, exemplari, alţii mediocrii, alţii catastrofali. Eu însumi am fost - în câteva împrejurări ale vieţii mele - Şef. Notez în trecere - pot să fiu crezut sau să nu fiu crezut - că această poziţie nu m-a fascinat niciodată, dar că, ajuns în ea, am încercat să-i fac faţă. Oricum, acum şi cu condiţia dublă, de fost subaltern şi cu aceea de fost şef, aş putea să fac o radiografie teoretică a Şefului exemplar. Fac aici precizarea că termenul “şef” l-am luat în înţelesul larg  de “conducător”, sau, metaforic vorbind, de “vârf” al unei “piramide”. Promit cititorilor că voi face această radiografie (portret). Aş vrea să marchez în finalul acestei subsecvenţe că un Şef, dacă este autentic, asigură, mai întâi, succesiunea sau continuitatea unei Instituţii - aceasta fiind condiţia lui minim “regală” – şi că numai după aceea, dacă este eventual genial, trece la transformări radicale, revoluţionare. Dar dacă este vorba de genii, tot vorba Conului Iancu rămâne genială: “A se scuti”.

NB-3  Ca şi în alte situaţii, ne ajută şi aici Bulă, personajul nostru naţional. El ne relatează (obiectiv, onest, cu felul lui de a fi) cum P1-fiind Şef - a fost eliberat din funcţie iar  P2 a fost numit în locul lui. P1 îi lasă lui P2, succesorul lui, trei plicuri închise şi îi spune: s-ar putea, cu timpul,  să te confrunţi cu diverse dificultăţi. Dacă ajungi - când ajungi - la ele, deschide plicurile pe care ţi le las ca pe un fel de moştenire, în ordinea lor scrisă: 1, 2, 3. Noul şef porneşte, aşa cum am spus, începând de la zero, eludând tot ceea ce s-a făcut înaintea lui. După câtva timp dă însă de probleme şi dificultăţi. Îşi aminteşte de plicurile antecesorului şi deschide primul plic. Pe scrisoarea din primul plic scria simplu şi clar: “Dă vina pe greaua moştenire”. Noul şef – ca şi partidele, de altfel – atacă “greaua moştenire”, adică ce s-a făcut prost sau nu s-a făcut până la el. Strategia ţine câtva timp, dar nu poate dura - vorba latinului - ”sine diae”. De aceea, Şeful nou este obligat să deschidă scrisoarea cu numărul 2 în care scria tot simplu şi clar: “Recunoaşte-ţi greşelile, fă-ţi autocritica”. Dar noua strategie durează şi ea cât durează, încât Noul şef este obligat să deschidă - în disperare - a treia scrisoare. În ea era scris negru pe alb: “Cred că este cazul acum să redactezi şi tu trei scrisori pentru succesorul tău”. Bravo, Bulă.

This entry was posted in Unghiuri si antinomii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>