Bi-valenţa Legii

Eram copil, în comuna Teaca, şi aveam cam 14 ani. Mă duc şi eu să văd, ca toată lumea, un fapt de  excepţie. Un individ, care a furat ceva - nu ştiu ce – era dus de către un miliţian, prin faţa cetăţenilor comunei, cu o tablă legată de gât pe care scria “Cine va face ca mine, ca mine să păţească“. Evident că această secvenţă de viaţă m-a impresionat profund. Ceva mai târziu, într-o situaţie oarecum similară, tatăl meu - Victor – îmi spune: “Măi băiete, hoţul prost fură călcând Legea, de aceea el este prins şi este băgat la închisoare, dar hoţul deştept fură ajutat de Lege, de aceea el scapă şi nu i se întâmplă nimic”.  Evident că eu, copil fiind, am rămas absolut uluit de ceea ce mi-a spus Tata. Spun aici în trecere – şi voi reveni – că Tata avea doar 7 clase primare, dar avea un creier de Prim-ministru. Era, de fapt, un echivalent ardelean al lui Moromete. Văzându-mi uimirea din privire,  la auzul propoziţiei lui despre cei doi hoţi (cel prost şi cel deştept), Tata a completat: “Lasă, că o să creşti tu mare şi o să vezi tu”. De altfel, până am ajuns mare (asta însemna, simplu şi firesc, să mă descurc pe cont propriu), Tata mi-a spus de câteva ori  o propoziţie simplă şi absolut exemplară: “Măi băiete, eu ca tine am fost, dar tu ca mine încă nu ai fost”. Acum - cum-necum -, crescând şi ajungând mare, am descoperit  adevărul propoziţiei lui Tata. L-am descoperit încet, treptat, pentru că, în ciuda evidenţei, tot nu îmi venea să-l cred. Chiar dacă nu îmi vine să-l cred, sunt obligat de evidenţe să-l cred.

Aici putem schiţa o mini-tipologie, în care avem: a) Omul simplu şi corect (“cu scaun la cap”), care nici nu se gândeşte să încalce, să tragă pe sfoară Legea, adică să facă o fărădelege; b) Prostul, care o face, dar nu ştie cum să o facă (pentru a masca, să zicem, un furt) pentru că el, săracul, este prost, adică este “sărac cu duhul”; c) Deşteptul, care ştie ce şi cum să facă, pentru că el are minte. Acesta nu încalcă Legea, ci “o trage pe sfoară”, de aceea nu este prins şi nu ajunge la închisoare. Este absolut uimitor că în limba română substantivul “minte” (“cu minte”, respectiv “cuminte”) are aceeaşi rădăcină cu verbul “a minţi”. Ceea ce ar putea însemna că numai cine are minte ştie să mintă, sau minte; ca în dialogul Lysis al lui Platon. Mai observ aici că apelatvul “deşteptule”, folosit ca adjectiv, nu este laudativ, ci poate fi chiar peiorativ. Ceea ce se întâmplă şi cu altele: “isteţule”, “mintosule”, “căposule”… etc. Ceea ce ar putea însemna, pe un plan mai general, că la nivel de sensibilitate axiologică, pentru poporul român nu calităţile de inteligenţă (operaţionale) sunt cele mai importante, ci altele. Sau nu este aşa? Dar să revin la propoziţia lui Tata, după mulţi, mulţi ani.

Îmi aduc aminte că după Revoluţie (1989), în calitate de PDG al SRR am avut mai multe întâlniri cu Domnul Ion Iliescu. Printre multe alte probleme, Preşedintele avea şi două probleme cu un conţinut pregnant etic: 1- Erau deja semne că polarizarea avuţiei naţionale (între săraci şi bogaţi) începuse şi continua; 2 – Şeful politic îşi dorea să formeze şi să conducă – în propria Dânsului expresie - un “partid de incoruptibili“. Toate bunele intenţii, ca şi discursurile persuasive ale Domnului Ion Iliescu, nu au putut opri cele două procese: polarizarea s-a accentuat până la actualele proporţii (unele scandaloase) , iar calitatea etică a partidului s-a deteriorat (în anumite zone chiar s-a degradat). Probabil că numai istoricii - după o anumită vreme - vor putea reconstitui acest proces, aceste procese. În acest text şi cu referinţă la tema deschisă în titlu, prefer să invoc aici doar două referinţe (repere, la urma urmei), pe cât de vagi, pe atât de concludente. Prima se referă la marele miliardar Soros. L-am cunoscut la o masă rotundă (la Cluj-Napoca) şi am rămas efectiv impresionat de prestaţia Dânsului. Cu câţiva ani după Revoluţia română, într-un interviu, Dânsul foloseşte metafora “Trenul Capitalismului” şi afirmă simplu şi clar: în România, cine nu a urcat în primele 6 luni în “Trenul Capitalismului”, nu îl mai poate ajunge din urmă. Probabil că durata (6 luni) este discutabilă, dar sensul propoziţiei este indiscutabil. De altfel şi Sfânta Scriptură ne zice că “Celui ce are i se va da şi celui ce nu are i se va lua“, iar aceasă propoziţie ar putea fi o prefigurare sacră a spritului capitalismului (absolut profan). A doua referinţă o iau dintr-un film, un serial chiar foarte bun: “Casa Guldenburg“. Pe firul narativ (şi ca un fel de corolar), un personaj formulează propoziţia care nu are nici un fel de echivoc: “La originea oricărei mari averi se află o excrocherie perfect mascată”. Evident că mi-am amintit direct de Tata şi de propoziţia lui.

Ştim acum cam ce fac “hoţul prost” şi “hoţul deştept”. Dar ce fac aici Legea şi Legiuitorul? Păi, Legea este făcută ca să fie respectată, sub ameninţarea sancţiunii, încât Legea ca atare nu poate proteja o infracţiune. Dar aici apar câteva aspecte, unele complexe, altele  chiar complicate: 1- Deja în punctul de plecare pot fi propuse şi aprobate de către Legiuitor (Parlamentul, la noi), Legi care nu sunt drepte, nu sunt corecte. Ele sunt în mod deliberat menite să favorizeze o anumită categorie de cetăţeni. Întâmplător, cunosc 2 situaţii de acest fel şi pot presupune că ele sunt mai multe. Că dacă nu ar fi aşa nu am avea motive să trecem la punctul 2 – Legile sunt modificate, nuanţate, corectate. Numai că este posibil  – şi nu numai teoretic - ca o Lege să fie schimbată în rău. Circulă o informaţie potrivit căreia s-a putut da un “tun” financiar extraordinar prin simpla modificare a unei expresii dintr-o “Ordonanţă de urgenţă” (îmi propun să controlez această informaţie). Toate aceste modificări intră treptat într-un fel de “reacţie în lanţ”: corectarea corecturii corectate. Se ajunge astfel la un fel de “hăţiş” legislativ, în care numai juristul se mai descurcă; sau la un fel de “păienjeniş” legislativ, în care putem bănui cine este “paianjenul” şi care sunt “musculiţele” inocente. Nu suntem departe - ci chiar foarte aproape - de Kafka; putem acum merge şi pe sensul pozitiv al modificării Legii, care este îmbunătăţită. 3 – Dar şi aici poate să apară o problemă, pentru că unii (jurişti sau ne-jurişti) vor specula efectele vechii Legi, iar alţii vor critica Legea actuală în numele alteia, una viitoare şi mai bună; 4- În sfârşit, un punct foarte delicat în interpretarea şi aplicarea ei,  o reprezintă relaţia dintre “litera” şi “spiritul” Legii. Această problemă (care este şi una de Filosofie) este atât de complexă (şi de complicată) încât marele Perelman i-a făcut faţă cu greu. Rezumând problema: dacă mergi doar pe “litera” Legii rişti să fi dogmatic, adică să nu înţelegi situaţia concretă şi specifică la care Legea se aplică; invers, dacă mergi numai pe “spiritul” Legii, rişti să ieşi chiar din cadrul Legii, printr-o interpretare abuzivă. Numai aşa ne putem explica faptul că o amărâtă de ţărancă (şi vârstnică) stă după gratii pentru o găină, iar băieţii “deştepţi” (vorba lui Tata) , care dau “tunuri” financiare (ce  nu mai încap în cifre) se plimbă liberi prin ţară şi mai ales prin străinătate. Cele patru puncte menţionate (1-4) sunt un fel de “patru puncte cardinale” ale Justiţiei. Punctele cardinale – de la cele stelare la cele etice – sunt prin definiţie puncte de orientare (în spaţiul exterior sau în viaţa interioară”)  şi este o nenorocire când acestea ajung să fie de dezorientare. Această dublă posibilitate  – prezentă şi în cazul Justiţiei, ca Instituţie –  am sugerat-o prin titlul “Bivalenţa Legii”.

Dar acum, mai putem analiza aici (ca pe o subvecvenţă)  şi conjuncţia dintre Jurist (omul Legii) şi Omul de afaceri “deştept”. Această formulare ne poate aminti titlul unui excelent roman al lui Durenmatt, “Judecătorul şi călăul”.  Omul de afaceri “deştept” are toate calităţile certe ale unui om de afaceri (nu este cazul să le enumerăm). Dar el  este şi “deştept”, ceea ce înseamnă că este “treaz” (nu doarme în cizme, nu visează cai verzi pe pereţi). Limba română mai are aici nişte adjective: “isteţ”, “şmecher”, chiar “viclean”. Iar omul “deştept” este într-adevăr deştept, pentru că se asociază cu Juristul. Acesta cunoaşte întreg “păienjenişul” legislativ. El ştie mai ales care sunt lacunele, omisiunile, echivocurile din sistemul legislativ. Mai mulţi oameni de afaceri (nu numai Domnul Gigi Becali) ne asigură că au avut de la bun început (vezi Soros) şi au lângă ei “o armată de jurişti”. Sarcina Juriştilor este aceea de a controla legalitatea oricărei iniţiative a Patronului. Astfel că “tunul” cel mai tun nu mai este tun, dacă este acoperit legal; el se converteşte în “bronz”, “argint”, “aur” şi în echivalentul universal al  tuturor valorilor: banii. Dar chiar dacă Omul de afaceri ajunge inculpat, procesul judecării durează, mai întâi pentru că vinovăţia poate fi pusă în evidenţă foarte greu (din motivul deja menţionat). Dar mai apare un motiv: tot un om de afaceri (Dinu Patriciu) ne asigură - cu un surâs al certitudinii de sine pe buze şi pe chip - că un anumit inculpat virtual (Sorin Vântu) are atâţia bani încât îi poate plăti pe cei mai buni avocaţi din ţară, ca să-l apere. Aici mie mi se clatină şi Logica - fie ea juridică sau ne-juridică – şi Deontologia. Că un avocat poate “bate” un Procuror, hai, treacă-meargă, se poate întâmpla şi aşa, după cum se poate întâmpla şi invers. Dar ca un Avocat - sau chiar o echipă – să “bată” un Judecător, asta este peste puterea mea de înţelegere şi  de judecată. Penitenciarele noastre sunt pline de infractori mărunţi, în schimb cei care dau mari “tunuri” – cu mai multe dosare pe rol, dar nedovediţi – se plimbă liniştiţi prin ţară şi străinătate. Până una-alta, Tata avea şi are dreptate: “Măi băiete, hoţul care este prost fură încălcând Legea, de aceea el este prins şi ajunge la închisoare,  hoţul deştept fură apărat de Lege, de aceea lui nu i se întâmplă nimic”. E în regulă, Tată.

NB-1 În Paremiologia poporului român avem zicătoarea “Unde-i lege nu-i tocmeală”. Asta înseamnă şi că de la o Regulă există excepţii, dar de la o Lege, nu. Ar fi culmea ca de la legea gravitaţiei să avem o excepţie: ar cădea obiectele în sus, către stele. Dar Legea juridică de ce nu ar putea avea şi ea aceeaşi rigoare, în formulare şi în aplicare? Cu modul în care sunt formulate azi Legile (“hăţişul”, “păienjenismul”) şi mai ales în care sunt interpretate şi aplicate, putem vorbi nu de “Bi-valenţa”, ci de “Trivalenţa” şi – la limită – ”Plurivalenţa” sau “Multivalenţa” Legii. Asta înseamnă sintetic că trăim într-o Lume în care se poate petrece orice, inclusiv nimic.

NB-2 Tânăr fiind am aflat cu încântare schema triadică a Justiţiei. Sensibilitatea pentru numărul 3 provenea, desigur, şi din educaţia mea religioasă. Deci jos, pe orizontală şi în stânga stă Procurorul, iar sarcina lui este să acuze, să îl transforme pe inculpat în vinovat. (Copil fiind l-am asociat pe Procuror cu Diavolul). Tot pe orizontală, dar în dreapta, stă Avocatul, iar sarcina lui este să apere, adică să explice şi să justifice de ce inculpatul este nevinovat. (Pe Avocat l-am asociat cu Îngerul păzitor). Dar pe verticală şi deasupra lor stă Judecătorul. El stă, ascultă ambele părţi, cumpăneşte şi judecă pentru a da verdictul final, cel al dreptăţii. (Evident că pe Judecător l-am asociat cu Dumnezeu). Ce pot face eu acum când văd că aceste roluri  – cu o aură implicit sacră, în sensul lui Mircea Eliade – pot fi interlocate, încât: Diavolul îl poate bate pe Îngerul păzitor – sau invers -  apoi amândoi - pe rând sau împreună – îl pot bate pe Dumnezeu şi - culmea -Dumnezeu însuşi  ajunge să fie inculpat, dacă nu şi infractor (Costiniu).  

NB-3 Un jurist subtil mi-a formulat cândva un paradox: “Legea este făcută ca să fie încălcată”. M-am uitat cam lung la Dânsul şi (cu ochiul minţii) la enunţul rostit de Dânsul. Păi, eu ştiam că Legea este făcută ca să fie respectată, nu încălcată, i-am răspuns eu, de pe poziţia simţului comun şi a bunului simţ. Da, da, da, îmi replică Dânsul, dar dacă toată lumea ar respecta Legea, oare ar mai fi nevoie de acea Lege? Logic şi formal, raţionamentul este impecabil – replic eu-, dar el ne duce spre viziunea lui Marx asupra Comunismului în forma lui dezvoltată. Îi las Dânsului ultima replică: nu ştiu unde ne duce sau nu ne duce, dar până una alta, dacă nu ar exista infractori, ar dispărea Legile şi toţi juriştii şi-ar pierde câmpul de activitate și ar trebui să se recalifice sau ar ajunge şomeri.

NB-4 Cu referinţă la orice problemă este bine să vedem cum vede lucrurile şi Bulă, Personajul nostru naţional. Într-o zi vine la Bulă un bun prieten al lui, puţin neliniştit şi îl întreabă: ” Măi Bulă, dacă tu ai avea asupra ta un pistol şi 3 gloanţe, iar în faţa ta s-ar afla un Jurist, un Finanţist şi un Poliţist, tu Bulă, în înţelepciunea ta, cum ai folosi pistolul şi cele 3 gloanţe? “. Calm, sigur de sine, Bulă îi răspunde prietenului său: “Dragă, eu aş trage toate cele 3 gloanţe în capul Juristului, ca să fiu sigur că am scăpat de el. Mai departe, cu Finanţistul şi cu Poliţistul găsesc eu un limbaj comun”. În accepţia lui Bulă un limbaj  “comun” înseamnă un limbaj “univoc” şi “transparent”. Judecata lui Bulă este atât de severă întrucât – ca să nu generalizez - o parte (cea mai rea) dintre Jurişti au capacitatea de a interpreta, nu “în fel şi chip”, ci absolut în orice fel şi absolut în orice chip, absolut orice. În aceste cazuri, distanţa dintre Dialectică şi Sofistică este mai mică decât o jumătate de pas, iar Legea, care trebuie să fie simplă, clară şi bună, ajunge să fie complicată, confuză şi ne-bună (adică, nu bi-valentă, ci infinit valentă, deci labirintică). O nouă Ariadnă – juristă – încă nu s-a născut, iar Doamna Mona Pivniceru nu îi poate ţine locul.

This entry was posted in Unghiuri si antinomii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>