Caracterizarea ca auto-caracterizare.

Citim în presă, vedem la TV, auzim la Radio, propoziţia lui Petru (P1): “Pavel (P2) este un mincinos”. Această propoziţie o putem auzi şi pe stradă, ca şi în Parlament. Propoziţia, deja gravă sub raport moral, se poate  încărca suplimentar, se poate agrava: “P2 este un mincinos nesimţit”. Şi cum există o scală graduală a adjectivelor, caracterizările pot continua: “mincinos neruşinat”, “mincinos ordinar”, “mincinos odios”… etc.  Cred că pe această scală în care avem un “mincinos ordinar”, mai lipseşte – la limită – doar expresia “mincinos extraordinar”. Am luat aici în primire  termenul etic “mincinos”, întrucât el este asociat cu informaţia, care poate fi manipulată (sau nu) şi care este vitală în oricare sferă a vieţii, mai ales în cea economică şi politică. Pentru că, altfel, putem lua şi alţi termeni prin care P1 îl caracterizează pe P2, sau prin care ei se caracterizează (sau se gratulează) reciproc. Iată numai câţiva dintre aceşti termeni, în cuplurile lor antitetice: responsabil- iresponsabil, competent-incompetent, coerent- incoerent,  fidel- trădător etc. Din aceşti termeni, pe latura lor negativă, se poate construi această propoziţie, pe care Petru (P1) i-o poate adresa adversativ, ca pe un reproş, ca pe o imputare lui Pavel (P2): “Eşti absolut iresponsabil în raport cu destinele reale ale ţării noastre, cu interesul naţional; eşti de o  incompetenţă crasă şi ne dai doar iluzia falsă a competenţei tale, pe care o transferi cu neruşinare şi asupra altora, acoliţii tăi, gaşca ta; nu eşti coerent, adică eşti de o inconsecvenţă ordinară şi scandaloasă, pentru că niciodată nu ai respectat ce ai promis, nu te-ai ţinut de cuvânt;  încât tu ai trădat şi trădezi grosolan pe toată lumea, numai pe tine nu te trădezi, nesimţit cum eşti”.

Cititorul îşi poate da seama că în ultima parte a primei secvenţe din acest text, am construit o propoziţie clară şi coerentă. Dar a cui este oare  ea, şi pe cine vizează, sau cine ar putea sta în spatele ei, ca P1 şi P2?  Mă duc într-o zi cu taxiul de acasă până la Leu (luat ca reper). Este vorba de Leul de bronz (statuia) care nu urcă, nu coboară şi nu este afectat nici de ploaie nici de vânt, adică de “mersul vremii şi al vremurilor”. Nu sunt un flecar-flecăreţ, sunt doar sociabil şi pot schimba o vorbă cu oricine (învăţat de părinţi şi stimulat probabil de Socrate). Cu şoferii poţi vorbi despre una sau alta (potrivit pregătirii dânşilor), dar mai ales despre două teme: sportul (adică fotbalul) şi politica. În acest caz - despre care este vorba acum -începe dânsul şi se referă direct la P1. În esenţă – parafrazându-l – îmi spune: “Vedeţi, am avut mare încredere în el. Dar, mai nou vorbeşte şi vorbeşte şi vorbeşte. Şi asta încă nu ar fi o problemă, pentru că toţi politicienii vorbesc. Dar am văzut că de câtăva vreme dânsul (P1) foloseşte cuvinte foarte urâte, cuvinte jignitoare. Eu cred - încheie şoferul - că dânsul este un om complexat”. Auzind acest termen tehnic (“complexat”), îl iau pozitiv în primire şi continui dialogul cu o întrebare (sunând a mirare): dar de ce şi de cine să fie complexat, pentru că dânsul a avut şi are cam tot ce îi trebuie, şi este încă tânăr. La care şoferul îmi răspunde: ”Ei, domnule, este complexat de cei mai mari decât el. Oricum - încheie înţelept şoferul meu conviv - cine foloseşte cuvinte jignitoare la adresa celorlalţi este un om complexat”. Acum, din aceasă descriere, îi las pe cititorii mei să deducă cine este P1 şi cine este P2, respectiv cine este autorul posibil al caracterizării pe care am construit-o în prima secvenţă şi cine este (vorba “Conului Iancu”) “adrisantul” ei.

Când definim ceva (o entitate), sau caracterizăm pe cineva (o persoană), noi avem în vedere doar referentul (adică entitatea sau persoana la care ne referim). Nu ne trece prin cap (sau ne trece prin cap mai puţin) că prin modul în care definim ceva, noi ne şi auto-definim, prin modul în care caracterizăm pe cineva, noi ne şi auto-caracterizăm. Marele nostru profesor, Tudor Vianu, în Estetica sa vorbeşte despre “expresia artistică”. El afirmă că aceasta are două funcţii mari: o funcţie tranzitivă, pentru că ea vizează ceva exterior ei (inclusiv pe receptor), dar şi o funcţie reflexivă, pentru că prin expresia folosită autorul se exprimă şi se defineşte pe el însuşi. Dar cele două funcţii (tranzitivă-reflexivă) sunt valabile pentru orice expresie, dacă aceasta este un element al relaţiei de comunicare. Este valabilă în comunicarea cotidiană (dialogul meu cu şoferul), în comunicarea politică (ce spune P1 despre P2), ca şi în viaţa academică (nu am acum un exemplu la îndemână). Deci când definim (entităţi) sau caracterizăm (persoane), ştim-nu ştim, vrem-nu vrem, noi ne şi auto-definim, respectiv noi ne şi auto-caracterizăm. De aceea am putea încheia această secvenţă cu propoziţia aforistică: “Să aud, să văd despre ce, despre cine şi cum vorbeşti, ca să-ţi spun cine eşti”.

NB-1 Cuvintele fundamentale ale unei limbi - o ştim încă de la Platon şi apoi din clasa a IV-a - sunt substantivul şi verbul. Desigur că Filosofia merge aici adânc şi ne spune că fundamentul metafizic al substantivului este Fiinţa, iar fundamentul metafizic al verbului este Devenirea (care cu Aristotel devine “acţiune”). Dar noi nu vom merge atât de adânc. Ne ţin la suprafaţă chiar adjectivul şi adverbul. Aceasta pentru că toate adjectivele gravitează în jurul substantivului şi toate adverbele gravitează în jurul verbului. Şi unele şi altele intră în regimul generic al lui cum (este substantivul sau este verbul, respectiv referenţii lor). Aici intră setul nesfârşit al însuşirilor, care mai adânc sunt proprietăţi şi, mai adânc, sunt determinaţii. La om ele sunt “trăsături de caracter” sau caracteristici (care dau caracterul). Acum, dacă luăm adjectivul şi adverbul din Gramatică şi le plasăm în Stilistică , ajungem la epitet, ca figură de stil. Tot Tudor Vianu ne oferă o analiză excelentă a epitetului. Dar din toate Tratatele de stilistică rezultă că epitetul este cea mai săracă figură de stil. Un teoretician afirmă cu umor că este “cea mai săracă cu duhul”, întrucât ea merge pe suprafaţa Lumii şi a lucrurilor ei (existente sau făcute). De aceea vom conchide că o gândire centrată (şi concentrată) merge esenţial pe substantive şi verbe, iar o gândire superficială (incoerentă), va merge preferenţial pe adjective şi adverbe, deci pe epitete. Iar dacă autorul este şi “complexat” – cum spunea şoferul meu – el va selecta adjectivele moral negative şi le va cumula în mari aglomerări, pentru a masca absenţa unei măreţii pe care o râvneşte dar pe care nu o are .

NB-2 Găsesc aici prilejul să lămuresc simbolurile P1 şi P2. După cum am spus deja, este vorba de Petru şi Pavel. Dar nu este vorba de un Petru oarecare, sau de un Pavel oarecare, ci de cei doi mari apostoli ai Creştinismului. În istoria culturii europene, începând cu Scolastica, ei au devenit şi personaje teoretice, fiind  folosiţi ca să ilustreze o teză sau alta. Hegel merge pe această tradiţie, care în esenţă este una didactică. Este interesant că şi Marx - care îi datorează mult sau multe lui Hegel - recurge la aceste personaje teoretice (cum le numesc eu). Recurg şi eu la ele, mai ales atunci când este vorba de relaţiile inter-individuale (de tip “tele”, le spune Moreno). Temeiul selecţiei celor doi mari apostoli, ca personaje teoretice, este adânc şi subtil şi el se bazează pe două considerente. Pe de o parte, Petru şi Pavel, ca apostoli, au fost la fel de mari şi nu putem introduce nici un fel de grad ierarhic între ei. Nu putem afirma - altfel spus - că unul a fost mai apostol decât celălalt. Pe de altă parte însă, Petru şi Pavel - ca oameni, ca fire, ca fel de a fi – sunt absolut opuşi, pentru că - în formularea cea mai simplă - Petru întrupează sau întruchipează maxima simplitate a sufletului (spontan), în timp ce Pavel întrupează sau întruchipează maxima complexitate a minţii (dialectice). Rar poţi întâlni ceva mai adânc şi mai frumos decât această întemeiere (explicaţie). Acum, observăm că cei doi durează şi nu numai în interiorul Creştinismului (ca apostoli), ci şi  în afara lui (ca personaje teoretice). Dar dacă printr-un gest eretic le dăm la o parte (“le punem între paranteze”, ar zice Husserl) aura lor apostolică, ceea ce rămâne, în ultimă instanţă, este aristotelicul gen proxim şi diferenţă specifică. De aceea,  Petru şi Pavel pot funcţiona, ca personaje teoretice, şi în regim laic, neapostolic. Căci genurile proxime sunt pe toate gardurile (aceeaşi cetăţenie, aceeaşi etnie, aceeaşi profesie… etc.), iar diferenţele specifice sunt… câtă frunză, câtă iarbă. Elementul specific al relaţiei celor doi apostoli rezidă în faptul că pe prima latură (genul proxim) ei sunt în esenţă identici, iar pe a doua latură (diferenţa specifică) ei sunt de fapt opuşi.

NB-3 Institui acum un premiu pentru cel care răspunde corect la întrebarea : “Cine este P1 şi cine este P2 ?”. Răspunsul corect trebuie să fie însoţit şi de justificarea lui, prin argumente. Premiul se concretizează nu în lei – mai ales dacă ei sunt “de bronz” -, ci în cuvinte, adică în comentariul meu la răspusul dat (primit).

This entry was posted in Unghiuri si antinomii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>