Termenul “minciună”

Cuvântul “minciună” este scris sau, dacă se preferă, înscris în Dicţionarul  limbii române, unde este şi minim descris. Oricare om normal, vorbitor al limbii române,  fără nici un fel de instrucţie teoretică, deci la nivelul simţului comun şi al bunului simţ al gândirii, ştie ce este o minciună, cine este un  mincinos. Când urcăm în sfera înaltă a vieţii politice – şi chiar în mass-media – putem observa cu surprindere mai întâi frecvenţa termenului “minciună”. Contextele folosirii  lui sunt cele mai variate, de la El sau Ea (evident că Eu sunt exclus), prin Ei sau Ele (evident că Noi suntem excluşi), până la entităţile, să le zicem, sintetice  (organizaţii, instituţii şi mai ales partide), care fiind altele sau ale altora, mint şi ele, pe când ale noastre nu. Uluitoare sunt aici două aspecte. Mai întâi, cum am spus deja,  frecvenţa termenului “minciună”, comparabilă cu frecvenţa termenului “clar” . Apoi şi mai ales, neînţelegerea înţelesului simplu al termenului “minciună”. Dacă frecvenţa termenului “clar” am observat-o mai întâi în discursurile Domnului Mircea Geoană şi apoi am identificat-o şi la alţi vorbitori, frecvenţa termenului “minciună” am observat-o pentru prima dată la Domnul Ioan Ghişe, apoi la Domnul Varujan Vosganian şi apoi la alţi vorbitori. Aici problema de fond, care ţine de  o logică elementară, este chiar natura sau definirea minciunii, respectiv a mincinosului. Spus pe scurt, minciuna este un act conştient şi deliberat, deci intenţionat. Ceea ce înseamnă că mincinosul cunoaşte adevărul, dar îl maschează, îl acoperă, iar pe această cale (vicleană) el îşi vede de interesele lui, manipulându-i prin minciună pe ceilalţi. Minciuna poate fi prezentă doar în relaţia de comunicare, respectiv de comunicare a informaţiei. Dacă informaţia autentică de la care se pleacă nu este distorsionată (mascată) conştient şi deliberat, atunci nu mai suntem în prezenţa minciunii şi a mincinosului. Toate limbile, inclusiv limba română, beneficiază de o serie de expresii care definesc statutul deficitar al informaţiei: informaţie parţială, informaţie lacunară, informaţie vagă, informaţie neconcludentă, lipsă de informaţie etc. Dar toate aceste forme – ca şi altele, posibile – stau sub semnul generic al erorii, iar etic stau sub semnul generic al greşelii. Aşadar, ele nu se confundă cu minciuna, care este - repetăm – conştientă şi deliberată atunci când face interlocarea celor două planuri: adevărul este mascat printr-o eroare prezentată ca adevăr. Pe această neînţelegere a înţelesului simplu al termenului “minciună”, cei care îl folosesc ajung la o serie de  confuzii:

1- Cea mai grosieră confuzie se poate petrece pe planul proiectiv, al timpului viitor. El îi promite Ei ceva sau altceva. Dar El nu se ţine de cuvânt, nu face ceea ce a promis că va face. Însă aici există două alternative mari şi numai două: El (P1) ajunge să vadă că efectiv nu poate să facă ceea ce a promis sincer că va face (aici minciuna este exclusă) sau  El (P2) nu face ceea ce a promis că va face, pentru că de la bun început era decis – când promitea - să nu facă ceea ce a promis că va face (aici minciuna este la ea acasă). Situaţia este (mutatis-mutandis) similară atunci când este vorba de celebrele Programe ale Partidelor. Dacă un Partid (oricare) nu îşi realizează Programul, nu înseamnă că el a minţit sau ne-a minţit, ci înseamnă că nu este capabil să îl realizeze şi că acest Partid trebuie amendat în consecinţă. Oricum, între a promite mai mult decât poţi şi a putea mai mult decât promiţi, este infinit preferabilă a doua alternativă. Din câte îmi aduc aminte, bărbaţii politici mari ai umanităţiii nu umblau cu promisiuni (de doi bani şi trei parale, sau, mai nou, de un euro şi jumătate).

2- Un al doilea plan al confuziei este cel al referinţei la ceea ce este real. Petru şi Pavel (P1 şi P2) se referă la o aceeaşi situaţie. Dar Petru o descrie într-un fel, iar Pavel o descrie într-un alt fel. Un judecător corect nu se va grăbi să tragă pripit (sau interesat) o concluzie. Pentru că în această situaţie există cel puţin 4 posibilităţi: a) Petru are dreptate şi Pavel minte ; b) Invers, Pavel are dreptate şi minte Petru; c) Mint amândoi, în două feluri diferite; d) Nu minte nici unul, deci amândoi au dreptate, întrucât situaţia la care ei se referă este văzută din două perspective diferite, în două momente diferite etc. Numai că “Judecătorul” nostru nu este calm şi cumpănit. El este sau grăbit, sau interesat, sau şi una şi alta. Dacă este jurnalist el se grăbeşte sau ca să ajungă repede în Redacţie (pentru ceva), sau ca să plece şi mai repede din Redacţie (pentru altceva). Iar dacă este politician, se grăbeşte şi el să ajungă de la TV (“sticla”) la Parlament (cu viteză totuşi moderată), sau invers, de la Parlament la TV (“sticla”), de data aceasta cu cea mai mare viteză. Aici să observăm că şi cuvântul “sticlă” – ca multe alte cuvinte româneşti – are cel puţin două înţelesuri. Încât “Judecătorul” nostru grăbit între cele 4 posibilităţi descrise (cu P1 şi P2 ) va alege repede una ca fiind “corectă”, în funcţie de interesul lui sau al altora. Să zicem că percepţia directă (intuitivă) are un coeficient de eroare. Vorba lui Eminescu: “Urechea te minte şi ochiul te-nşeală”. Dar cuvântul “minciună” – ridicat prin frecvenţă la rang de concept – pătrunde până în sfera matematicii, cea mai exactă (deci ne-mincinoasă) disciplină a minţii umane. Auzim şi vedem propoziţii de genul : “Cifrele prezentate sunt mincinoase”, “Statistica înfăţişată este mincinoasă”, “Bilanţul final este mincinos” etc. Sărmanele cifre , sărmanele numere. Îl vezi pe săracul 1 minţind şi dându-se 2, sau pe mai bogatul 2, dându-se cu modestie ca fiind doar 1. Dar aici, nu cifrele sunt mincinoase, ci situaţia prezentată cu ajutorul cifrelor, a numerelor. Numerele (de dinainte de Pitagora) sunt instrumente de o moralitate (sau a-moralitate, dacă se preferă) desăvârşită. Dacă “Judecătorul” nostru - jurnalist sau om politic - nu s-ar grăbi aşa de tare şi nu ar fi orientat de un interes (discutabil), ar putea folosi, în funcţie de situaţia reală, unul sau altul dintre termenii menţionaţi deja: “eronat”, “parţial”, “lacunar” etc. Se poate grăbi alergătorul pe suta de metri şi se poate grăbi şi “chiriaşul” lui Topârceanu, dar nu un Judecător adevărat (deci implicit sincer), indiferent de “instanţa” pe care o prezidează. Cât priveşte interesul, interesele, vom reveni asupra lui, asupra lor, în alt text şi context.

3- Ar mai fi aici de adăugat – referitor la confuziile posibile - că termenul “minciună” are o semnificaţie morală (sau etică), iar termenul “eroare” are o semnificaţie cognitivă (sau epistemică). Al doilea termen este neutru sub raport moral: ca şi greşeala, eroarea nu este intenţionată. De aceea şi greşeala şi eroarea (ca formă specifică a greşelii) pot fi identificate, pot fi recunoscute (“recunosc că am greşit”), pot fi iertate (nefiind intenţionate) şi desigur că ele trebuie să fie şi corectate. Dar dacă este vorba de termenul “minciună”, lucrurile se schimbă grav: acesta are o încărcătură negativă, impardonabilă şi ireversibilă. De acest epitet, dacă se lipeşte de tine, nu te mai spală nici o apă. De aceea, chiar atunci când în chip evident nu este vorba de o minciună, ci de o eroare, P1 şi P2 – intraţi în opoziţie - preferă termenul “minciună”. Iar dacă în acest “dialog” mai intră în joc şi o ideologie (necristalizată), ca şi o psihologie (agresivă), termenul nostru este însoţit cu determinative între care “minciună ordinară” şi “mincinos ordinar” se înscriu numai pe la mijlocul unei scări etice a adresei şi adresabilităţii.

NB-1 În dialogul Hippias Minor, Platon tratează despre minciună. Ca de obicei, el întoarce problema pe toate feţele. Iar în partea finală a dialogului – prin vocea lui Socrate - el ajunge la o ultimă propoziţie  efectiv stupefiantă: “Numai mincinosul cunoaşte adevărul“. Acest enunţ este – sau pare să fie - un paradox. Dar este un paradox cu miez, cu un înţeles. Platon vrea să ne spună aici că minciuna nu este posibilă decât în raport cu un adevăr, care este mascat de către mincinos. Chiar dacă adevărul la care se raportează mincinosul nu este de fapt adevărul cu adevărat, el crede în acest adevăr şi îşi construieşte minciuna în raport cu el.  În afara unui reper, care este adevărul, minciuna nu este posibilă.

NB-2 Nu le putem cere “judecătorilor” noştri – jurnalişti şi oameni politici - să posede o cultură teoretică specială (Etică, Deontologie). Din păcate, marea majoritate a dânşilor nu o au. Dacă nu ar fi aşa, atunci dânşii ar afla că în tipologia temei mai există “minciuna gri” şi – culmea -  mai există şi “minciuna albă” (aceasta fiind asociată cu”compromisul”). Dar cum am precizat de la bun început, nu este obligatoriu ca “judecătorii” (cum le spun deja generic),  să posede o astfel de cultură teoretică. Este suficient ca dânşii  să distingă - potrivit simţului comun şi bunului simţ al gândirii –  între minciună şi ceea ce nu este minciună, ci altceva, care generic ţine de eroare şi etic de greşeală.

NB-3 Şeful Delegaţiei române la Haga, Bogdan Aurescu,  în dispută cu Delegaţia ucrainieană pentru “Insula Şerpilor”, ne relatează cu o modestie cuceritoare următoarea situaţie (schemă strategică): Delegaţia noastră invocă diverse perspective (istorică, politică, geografică… statistică)  asupra “Insulei Şerpilor”, pe când Delegaţia ucraineană invocă monoton, obsesiv, o singură perspectivă (cea politică, evident). Când runda ajunge în faza finală, la fiecare intervenţie (în esenţă aceeaşi) a ucrainienilor,  şeful Delegaţiei noastre, Bogdan Aurescu, pronunţă cuvântul “castraveţi”. Juriul  de la Haga rămâne uimit şi întreabă despre ce este vorba cu “castraveţii”. Diplomatul nostru le răspunde că românii au pus în joc în această dispută diverse “fructe şi legume” (citeşte: perspective), dar că simetric ucrainenii au venit numai cu “castraveţi” (una şi aceeaşi perspectivă). Hazul Juriului a fost general şi a avut rolul lui retoric în dispută, pentru că alegoria avea miezul ei logic. În cazul  analizat de noi, echivalentul alegoric inversat al  ”castraveţilor ucrainieni” este termenul “minciună”, în utilizarea lui de către o bună parte din “Judecătorii” noştri (fie ei jurnalişti sau oameni politici).

NB-4 În calitate de Preşedinte – Director general (PDG) al “Societăţii Române de Radiodifuziune” (SRR), am observat după un interval de timp că în diverse materiale (informări, rapoarte) de la Departamentul economic, cifrele se modificau. L-am chemat la mine pe Adjunctul economic (căruia i-am dat cognomenul “Meşterul Manole”)  şi l-am luat la fix. I-am spus că dacă există un reper ferm în aceasă Lume acela este numărul (cifra, cifrele); că numărul nu este ca “râul” lui Heraclit, care curge… etc. Absolut calm – imperturbabil  – “Meşterul Manole” m-a lămurit – şi eu m-am dumirit - că o aceeaşi situaţie concretă poate fi pusă într-o altă conexiune, într-un alt context; de unde şi diferenţa cifrelor, de la un text la alt text. Cifrele nu sunt modificate, ele sunt doar recalculate, dintr-o perspectivă sau alta. Dacă mergem pe un program de economisire, sau de asceză (cum am şi mers, de altfel), facem un calcul (cu un bilanţ nefavorabil), iar dacă prezentăm Raportul final în faţa Parlamentului, atunci recurgem la alt calcul (favorabil),  fără a minţi nici prima dată, nici a doua oră. Am înţeles logica strategică a “Meşterului Manole”, deşi – închei eu -  se poate minţi la fel de bine  în ambele situaţii.

NB-5 Dar minunea cu cifrele se repetă în timp şi avem un exemplu recent pentru ilustrarea ei. Guvernul condus de premierul Emil Boc – un moţ pus pe asceza materiei – “taie” în iulie 2010, procentul de 25% din salariile bugetarilor. Şi “taie”, nu cu “coasa”, nici cu “briciul lui Occam”, ci cu o “Ordonanţă de urgenţă”. Iar tăietura nu este o “tăietură epistemologică” (vezi: Althusser ), ci una direct financiară, adică nemijlocit materială (în limbajul lui Marx). Ca să depăşească dificultăţile juridice ale acestei măsuri severe, intră în joc ”Legea salarizării unitare”, în care se prevede un spor al salariilor bugetare cu15%, începând cu 1 ianuarie, 2011. Acum urmează “nebunia” matematică. Ea se reduce în esenţă la faptul că Poziţia pune accentul mai ales pe creşterea viitoare (15%), iar Opoziţia pune accentul mai ales pe scăderea trecută (25%). Această diferenţă de accent (cu subtext ideologic, evident) duce la cele mai deconcertante discursuri ale comentatorilor. Omul simplu (normal) nu înţelege mai nimic (sau “mare brânză” ) din aceste discursuri, iar un teoretician detaşat sau ironic ar putea găsi, plecând de la ele, acest titlu perfect paradoxal: “Adunarea ca scădere şi scăderea ca adunare”.

NB-6 Făcând armata la Arad, colegul meu – ostaşul  Katana - a trebuit – la ordinul ofiţerului nostru – să indice în câmp deschis trei repere. Al doilea reper indicat de ostaşul Katana a fost un nor. Amuzamentul nostru a fost total: să indici ca reper un nor, care prin definiţie este trecător (curgător ca “râul” deja ştiut). Dar pentru lipsa reperelor sau criza lor (acuzată frenetic azi de unii, de alţii sau de ceilalţi, şi nu pe baza unor noi  repere), cea mai fascinantă imagine o găsim totuşi la Salvador Dali. O  găsim într-o pictură în care toate lucrurile se dilată şi se contractă, fără nici un fel de regulă sau criteriu, iar ceasurile - menite să ne indice ora exactă - ajung nişte moluşte. Cu o reprezentare eronată sau falsă (şi nu mincinoasă) despre ceea ce este minciuna (un termen, deci cuvânt şi concept), putem ajunge la concluzia ciudată că ceasurile lui Saolvator Dali ne mint.

This entry was posted in Unghiuri si antinomii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>