“Logică” liberală

În pragul sărbătorilor de Crăciun este emisă şi Ordonanţa privind “mămicile şi bebeluşii”. Apare, după o perioadă pe care Topârceanu ar numi-o “Lung prilej de vorbe şi de ipoteze“. Oricum, Ordonanţa este emisă, iar Legea anterioară este – ca să zicem aşa – omisă. Aceasta din urmă rămâne valabilă, cu un statut provizoriu, până la anul care vine. Ordonanţa prevede două alternative, A şi B. Premierul Emil Boc – ca un demn absolvent al “Facultăţii de Filosofie” din Cluj-Napoca – expune sistematic cele două alternative, pe puncte şi pe subpuncte. Şi chiar revine asupra acestei expuneri, probabil în amintirea enunţului latin: “Repetitio est mater studiorum“. Oricum, în Ordonanţă apare numărul 2. Numărul 2 a mai apărut şi în “Legea salarizării unitare”, Lege care are două niveluri: un nivel general (“cadru”) şi un nivel anual (“operaţional”). Opoziţia care veghează – probabil că şi în timp ce doarme, ea având o vigilenţă neadormită – a replicat: “nu este aici vorba despre o Lege, ci despre 2 Legi, care nu sunt puse de acord, căci primul nivel (“cadru”) este prea vag, iar cel de  al doilea nivel (“operaţional”) este doar virtual, aplicabil cine ştie când şi cum. Este într-adevăr nevoie de un dialectician redutabil care să facă faţă acestei observaţii, acestei critici. Dar, cum spuneam, numărul 2 apare explicit şi în Ordonanţa cu “mămicile şi bebeluşii”, generând alte probleme (reale sau false). După anunţarea Ordonanţei, la diverse posturi T.V. se organizează cunoscutele mese rotunde. (Observ doar în trecere că multe “mese rotunde” sunt compoziţii alcătuite de fapt din “mese patrate” sau “mese dreptunghiulare”, toate având la colţuri “unghiuri drepte”). O astfel de masă rotundă organizează desigur şi Realitatea T.V. Reprezentantul Puterii (nu contează numele) încearcă să reliefeze faptul că prevăzând posibilitatea de a opta între A şi B, Ordonanţa acordă mamelor un coeficient de libertate. Preşedintele Traian Băsescu (în alt context) mai precizează şi că această libertate presupune, din partea mamelor, o anumită responsabilitate. La auzul cuvîntului “libertate”, reprezentanta  Partidului Liberal (iarăşi nu are importanţă numele) sare ca arsă, ca şi cum cuvântul “libertate” ar intra în proprietatea exclusivă a Partidului Liberal. Considerând că în Ordonanţă nu există nici un fel de libertate (nici un “atom” de libertate, am zice noi), domniţa liberală aduce un argument stupefiant: pentru a fi liber, un om trebuie să aibă în faţa lui o mulţime de posibilităţi de alegere. Cât de mare poate fi această “mulţime” (i se poate spune ”set”, i se poate spune “diapazon”, i se mai poate spune şi altfel ) nu ni se mai spune. Dar cu o astfel de “logică” dăm vrând-nevrând peste J.-P. Sartre. Pentru el numărul de alternative (sau posibilităţi de alegere) trebuie să fie indefinit (virtual infinit), pentru ca să putem vorbi despre o libertate autentică sau pură (adică absolută). Dar aici Sartre merge până la capăt şi extrage consecinţele enunţului său de bază. Aceste consecinţe  se constituie într-un paradox: dacă în alegerea pe care o face, subiectul este determinat de ceva sau de altceva, el nu mai este liber, pentru că este determinat; dacă însă nu este determinat de ceva sau de altceva, subiectul nu mai ştie pe care dintre alternative să o aleagă. Aici formulează Sartre celebra propoziţie : “Omul este o fiinţă blestemată să fie liberă“. Din menţionatul paradox – continuă Sartre – subiectul poate ieşi printr-un “act de pură spontaneitate a conştiinţei” şi o las pe domniţa liberală să înţeleagă singură sensul acestei expresii, la care şi dânsa ajunge firesc şi fatal, dacă o ia coerent pe linia pe care a pornit la începutul disputei de la masa rotundă (alcătuită din “mese patrate” şi “mese dreptunghiulare”). Ca principiu de Deontologie, să nu recunoşti nimic, dar absolut nimic în poziţia adversarului, chiar atunci când aşa ceva există (o “moleculă”, un “atom” de adevăr ), nu este bine, nu este nici logic, nici deontologic. 

Într-adevăr, mamele nu mai pot opta pentru Legea în curs de abrogare, dar ele pot opta totuşi între variantele A sau B ale aceleiaşi Ordonanţe, iar in acest spaţiu - şi numai în acest spaţiu – ele sunt libere şi deci responsabile.

NB-1. În tinereţe l-am citit pe Ştefan Zeletin, marele teoretician al Liberalismului (Neoliberalismului). L-am citit cu cel mai mare interes teoretic şi cu o reală plăcere. Caracterul vertical (radical) al gândirii, care delimitează fin şi precis liberalismul faţă de alte doctrine ideologice, adâncimea şi coerenţa analizelor, informaţia imensă dar riguros selectată, claritatea de cristal a expresiei, fac din opera marelui teoretician o capodoperă. De fapt oricare Partid (care este Partid, nu partidă) ar trebui să aibă teoreticieni (ideologi) de acelaşi rang şi să îi aibă azi (după 20 de ani), nu în trecutul istoric sau în nu ştim care viitor. De orice orientare ar fi, un astfel de teoretician este obligat, printre altele, să explice legătura dintre libertate şi responsabilitate (răspundere), sau diferenţa dintre termenii “libertate”, “libertinism”, “libertinaj”, întrucât toţi aceşti termeni sunt înscrişi în Dicţionarul limbii române.

NB-2. La această temă îşi aduce contribuţia şi marele nostru personaj naţional, Bulă. El o ia de la începutul începutului, adică de la Geneză şi ne relatează cum Dumnezeu a făcut mai întâi Lumea - cu toate lucrurile ei -, apoi l-a făcut pe Adam. Gândindu-se că Adam este prea singur - probabil un reflex al singurătăţii Lui divine – Dumnezeu a făcut-o pe Eva (după tehnologia ştiută). L-a chemat pe Adam şi i-a spus: uite Adame, m-am gândit să-ţi fac o însoţitoare în această Lume, deci o soţie, te rog frumos să o alegi. Bunul Adam – a cărui logică naturală nu era încă alterată – răspunde uimit: bine, bine, Doamne, dar ea este una singură, cum să mai pot alege aici? La care întâmpinare, Dumnezeu îi replică sever: alege, Adame, ca să nu te plângi după aceea că soţia ta nu este bună. În finalul acestei evocări, Bulă conchide înţelept: iar acestea au fost primele alegeri libere din Istoria umanităţii. Ordonanţa lui Emil Boc are, totuşi, două Eve, A şi B.

NB-3. Dar la lămurirea sau clarificarea (să nu îi spunem “transparentizarea”) temei îşi aduce contribuţia şi Olteanul (lui să-i zicem pe nume, adică Marin). Există o dispută interminabilă în jurul conceptului de “posibilitate”. Dialectica a încercat să “tranşeze” disputa, făcând diferenţa dintre “posibilităţile concrete” şi “posibilităţile abstracte”. Notez în trecere că termenul “a tranşa” este un termen preferat al Domnului Andrei Marga. Dar Olteanul Marin, dialectician înăscut, rezolvă problema într-o singură propoziţie, afirmând ferm : “Există posibilităţi care se poate şi posibilităţi care nu se poate”. Se subînţelege că posibilităţile care “se poate” sunt concrete, iar cele care “nu se poate” – în termeni previzibili – sunt abstracte. Revenind la exemplul de la care am plecat, posibilităţile A şi B din Ordonanţă “se poate” – începând de la anul –  iar posibilitatea care acum este chiar realitate, potrivit Legii existente, ”nu se mai poate” – începând tot de la anul care vine. An în care eu le doresc tuturor mamelor să valorifice cum ştiu ele mai bine spaţiul de libertate pe care Ordonanţa îl oferă totuşi, iar bebeluşilor să se nască sănătoşi şi să crească mari, liberi şi responsabili (că vor fi sau nu vor fi şi liberali).

This entry was posted in Unghiuri si antinomii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>