Exemplul si exemplificarea

Cineva spunea frumos: “Exemplul este o analiză continuă“. Acest enunţ – el însuşi exemplar – este puţin cam hermetic. Să încercăm să îl limpezim. Un exemplu -oricare ar fi el - este concret şi este configurat în spaţiu şi timp, încât el poate fi intuit direct de oricine. El, exemplul, este ceva, care desemnează – chiar prin relaţia de exemplificare – altceva. Acest altceva nu poate fi intuit, ci numai gândit. Acest altceva poate fi un enunţ (cognitiv sau normativ), o teorie sau o concepţie generală. Exemplele pot fi luate atât din sfera naturii cât şi din sfera vieţii umane. Enunţul frumos şi hermetic de la care am plecat vizează exemplul (exemplele) din sfera umană. El vrea să ne spună că atunci când noi (oamenii) ne aflăm în faţa unui exemplu (fie el pozitiv sau negativ), noi ne raportăm la el în chip comparativ, adică măsurăm asemănările şi deosebirile, apropierile şi distanţele dintre noi şi el, exemplul dat. Această continuă comparare este o analiză continuă, cum spune enunţul. Numai că tema exemplului are o semnificaţie puţin mai largă, dincolo de menţionata analiză, care este de fapt o auto-analiză subiectivă a conştiinţei proprii. Dar cum nu putem intra în conştiinţa proprie a cuiva, o lăsăm deocamdată în seama mişcării ei proprii.

Deplasându-ne pe un plan obiectiv, îl putem invoca  aici pe Aristotel. În Retorica, el elaborează teoria – genială şi perenă - a  celor trei genuri oratorice. Primul gen oratoric, genul deliberativ, este practicat în viaţa politică, iar instrumentul lui retoric (ca argument) este exemplul. Al doilea gen este cel judiciar, practicat în sfera justiţiei, iar instrumentul lui retoric (ca argument) este entimema. Al treilea gen este cel epidictic, utilizat în sfera vieţii aniversative, iar instrumentul lui retoric – ca argument -  este amplificarea. Aici Aristotel face mai multe observaţii, dintre care două sunt esenţiale. Mai întâi, exemplul, entimema şi amplificarea au toate un caracter oratoric. Ele pot fi folosite într-un discurs, a cărui finalitate este convingerea celuilalt (celorlalţi). Altfel spus, prin ele se poate argumenta (A), dar nu se poate şi demonstra (D) adevărul unei afirmaţii.  A doua observaţie a lui Aristotel se referă chiar la exemplu şi la genul oratoric deliberativ, propriu vieţii politice. Aici el ne spune că un bun orator politic trebuie să invoce,  în discursul lui, exemple din toate ţările (mai apropiate sau mai îndepărtate) şi din toate timpurile (mai mult sau mai puţin cunoscute). Aceasta pentru a vedea ce au făcut sau nu au făcut ele – în împrejurări similare – şi a conchide mai bine ce este de făcut acum şi aici. Cu trecerea timpului, exemplul a căzut din Retorică în Didactică, iar un profesor este obligat să dea exemple (intuitive) pentru orice cunoştinţă (noţiune, lege, teorie) nouă. Desigur că un profesor trebuie să fie el însuşi un exemplu (pentru ce?) pentru conceptul de profesor, adică să fie un profesor exemplar. Exemplul este prezent şi în viaţa ştiinţifică, dar numai atunci când este vorba despre  Ştiinţa expusă pentru ceilalţi. Aici un Einstein este efectiv încântător prin simplitatea şi claritatea exemplelor pe care ni le dă pentru a înţelege adânca sa viziune (concepţie generală) asupra Lumii. Cu această schiţă teoretică, mă întorc în prezent, aici şi acum.

În viaţa politică şi în mass-media din patria mea am observat de mai multă vreme un fel de – nici nu ştiu cum să-i spun – val,  flux, emanaţie, trend sau manie a exemplificării (“Că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti”). Urmărind-o de câtăva vreme, observ, până una-alta, că: 1- Exemplul fiind ceva concret, iar referentul lui fiind altceva, abstract, prin faptul că exemplifică omul îşi adevereşte condiţia specifică, el fiind şi o fiinţă fizică, dar şi o fiinţă metafizică, ceea ce este foarte bine. Animalele nu dau exemple, ci pot fi date ca exemplu, de aceea ele sunt doar fiinţe fizice (ale Naturii). 2- Dacă studiem natura exemplelor, observăm o primă defecţiune: majoritatea lor ţin de accident (numit şi întâmplare, numit şi hazard), nu de o regulă sau regularitate. Pentru soluţionarea problemei integrării ţiganilor, o redactoare ne dă ca exemplu faptul o echipă de dansuri a ţiganilor a plecat în Japonia, unde va sta foarte mult şi (desigur) va câştiga foarte mulţi bani. Dar pentru ca exemplul să fie semnificativ, ar trebui ca toţi ţigani din România (sau Europa) să se organizeze în echipe de dans, iar numărul Japoniilor (de pe “suprafaţa zbârcită” a Pământului) să fie egal cu numărul echipelor dansatoare. Ca să întărească nota realistă a exemplului, vorbitorul recurge la tot felul de tehnici asiguratorii. “Chiar acum când veneam spre emisiune, am observat X sau Y sau Z”. Sau “Am văzut” şi ca să fie şi mai sigur se plusează “Eu însumi am văzut cu ochii mei proprii”. 3- Dar exemplele de acest gen ţin de excepţie nu de regulă. Este arhicunoscută propoziţia : “Excepţia întăreşte regula“. Dar acest enunţ vrea să ne spună că având excepţii (deci goluri, fisuri), regula rămâne doar regulă şi nu devine lege, căci o lege nu are excepţii. Iar dacă “Excepţia întăreşte regula“, putem spune, pe de altă parte, că “Regula tinde să elimine excepţia“. Spus pe scurt, excepţia întăreşte regula prin contrast, dar nu o ilustrează, nu o exemplifică. 4- Am observat deja că această primă categorie de exemple ţine de  întâmplare (numită şi hazard sau accident). În Fizica sa, tot Aristotel defineşte norocul şi nenorocul. El afirmă că şi unul şi altul sunt întâmplări petrecute în sfera vieţii umane, numai că norocul este o întâmplare fericită, iar nenorocul este o întâmplare nefericită. Asistăm azi, cu exemplele date, la o veritabilă mitologie a norocului  (Loto, Lozul în plic, Jocurile piramidale etc.), întreţinută pe toate canalele informaţionale. Biografia şi destinul omului sunt reduse la întâmplare: cine are noroc, este (cineva), cine nu are noroc, nu mai este (este un nimeni sau un nimic). Este memorabilă aici povaţa lui Aristotel: dacă suntem fiinţe cu adevărat raţionale, trebuie să ne organizăm viaţa astfel încât nici norocul nici nenorocul să nu ne  poată scoate din făgaşul ei. Trecem peste faptul că şi norocul te poate nenoroci, după cum, invers, există, cum ar spune Noica şi “o lovitură bună a Destinului”, adică a nenorocului. 5- Dar sfera exemplelor se împarte axiologic în exemple pozitive şi exemple negative, iar aici problema exemplificării se complică. Cu siguranţă că şi în replică faţă de “vremea comuniştilor” – în care nu existau fenomene şi deci exemple”negative” – s-a dezvoltat şi proliferează azi la noi – în viaţa politică şi în mass-media – un fel de voluptate a negativului. Negativul este descoperit pretutindeni, în ţară, ca şi în Lumea întreagă. Numai când este vorba de accentuarea negativului autohton sunt invocate situaţii şi exemple pozitive dar din “ţările civilizate”. Aici problema capătă şi o turnură ideologică, intrând în spaţiul luptei – “pro”-”contra” – dintre Putere şi Opoziţie. Opoziţia – şi media solidară cu ea – reliefează sau scoate la suprafaţă tot ce poate fi mai rău în viaţa noastră, pe toate planurile. Bilanţul este o lume complet absurdă, de coşmar. În schimb, Puterea afirmă că ea lucrează la temeiurile societăţii, iar acestea fiind prin definiţie invizibile  îşi vor face apariţia doar în viitor; deocamdată avem doar “semne” sau “muguri” şi mai puţine exemple pozitive evidente. În limbajul nostru, s-a instalat aici războiul dintre fenomen şi esenţă. Suprafaţa vieţii sociale este văzută exclusiv ca o sumă (de fapt, o grămadă) de fenomene şi exemple negative (ca “o grădină neplivită”, i-ar spune Hamlet), iar esenţa cea curată sau virtuoasă rămâne o tendinţă adâncă şi ascunsă, dar virtuală. Aici, dacă exemplele negative sunt întâmplătoare, exemplele pozitive sunt – ca să zicem aşa -  şi mai întâmplătoare. 6- Dar la caracterul ne-semnificatv al exemplelor – vorba românului: “Cu o floare nu se face primăvară” şi nici cu câteva, am adăuga noi – se mai adaugă un defect epistemic. Şi atunci când se pleacă de la un fapt real, luat ca exemplu, acesta este transformat în fel şi chip. Cum se spune în Deontologia mass-media, faptul real este “pus într-o lumină falsă” şi există o sumedenie de tehnici prin care faptul este manipulat. Realul devine imaginar, iar senzaţionalul devine … şi mai senzaţional. Toate aceste tehnici au la bază un acelaşi procedeu, pe care Aristotel l-a numit amplificare şi care era recomandată numai pentru genul oratoric epidictic, adică cel aniversativ. Cu aceste exemple şi cu amplificarea lor este ca şi cum am trăi într-o continuă sărbătoare, dar una burlescă, una care ne evocă lumea lui Breugel, dacă nu a lui Bosch. 7- În final, putem privi problema şi invers, adică dinspre subiectul vorbitor spre exemplu şi exemplificare. De regulă (adică aproape întodeauna) vorbitorii îşi prezintă exemplul sau exemplele cu un sentiment de certitudine deplină asupra adevărului celor rostite de ei, ca şi cu un sentiment suplimentar de orgoliu sau vanitate  Orgoliul este mai ales al bărbaţilor, vanitatea este mai ales a femeilor. Nu sunt obligaţi, nici unii nici alţii (altele) să aibă cultură generală şi cu atât mai puţin cultură filosofică: este suficient să aibă (să avem) cultura simţului comun şi mai ales a bunului simţ. Orice om matur este dotat cu o structură a minţii lui. Când privim sau analizăm Lumea, noi o facem cu ajutorul acestei structuri, de aceea Kant afirmă că aceasta este a priori, adică înainte de experienţă, respectiv de exemple. Numai că acest a priori nu este doar unul logic, el poate fi şi axiologic, ideologic,  respectiv psihologic. De aceea atunci când noi umblăm prin Lume – o privim, o analizăm – noi apelăm , vrând-nevrând, ştiind-neştiind, la aceste structuri. Dacă eu aş avea în minte numai conceptul de “frunză”, atunci în toate formele Existenţei, inclusiv în scaune sau în  cărămizi, eu aş vedea doar “frunze”. Aşadar, vorbitorul nostru îşi selectează exemplele potrivit unei orientări anterioare (logică, axiologică, ideologică, psihologică). Este dreptul lui, întrucât pe această cale el îşi cristalizează o opinie (fie ea teză sau anti-teză). Dar este obligaţia lui să ştie (iar dacă nu, să afle), oricare şi oricâte exemple ar da, că este vorba doar de o opinie, nu de un adevăr cert, adică demonstrabil sau demonstrat. Dacă vorbitorul nostru face diferenţa dintre argumentaţie (A) şi demonstraţie (D), el poate ajunge şi singur la această concluzie: cu exemplele – oricare şi oricâte - putem argumenta orice şi nu putem demonstra nimic. În sfera vastă a opiniei – deci a exemplului şi a exemplificării – atât teza cât şi antiteza rămân doar ipoteze.

This entry was posted in Unghiuri si antinomii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>