Clarul și obscurul

Cuvântul “clar” este un cuvânt admirabil, “mirabil” i-ar spune Lucian Blaga. Pentru opusul lui avem un set de sinonime: “neclar”, “obscur”, “confuz”, “hermetic” etc. De ce pentru o calitate avem un singur cuvânt iar pentru opusul ei (defectul, defecţiunea) avem mai multe, este o problemă cu care ne vom mai întâlni. Revenind la termenul “clar”, observăm că el poate viza fenomene fizice: “clar de zi”, “clar de noapte, lunar”, iar de la latinescul “aqua clara” derivă românescul “apă chioară”, ceea ce ar putea sugera o diferenţă între romani şi daci. Termenul poate viza apoi fenomene culturale. Estetica antică şi apoi cea medievală a considerat “claritatea” o proprietate esenţială a operei de artă. Este vorba desigur de opera de artă clasică: ea trebuie intuită direct şi deplin în întregul ei întreg, ca să zicem aşa. Sătul de atâta claritate, Rembrandt a dezvoltat tehnica celebră a “clar-obscurului”. Dar să ne înţelegem: la Rembrandt clar-obscurul rămâne mai departe clar în calitatea lui de clar-obscur. Acum, termenul “clar” vizează, între fenomenele culturale, mai ales comunicarea (fie ea verbală sau nonverbală), respectiv discursul. Retorica antică definea trei proprietăţi ale discursului optim prin ceea ce am putea numi regula celor 3 “c”: claritatea, coerenţa, concizia. Echivalentul lor în limba română este dat de cunoscuta expresie “Scurt, clar şi cuprinzător”, în care numai coerenţa nu este foarte transparentă.

Cu această mini-grilă teoretică, urmăresc mass-media, din curiozitate şi din interes profesional (profesoral). Urmăresc atât posturile publice (TVR, SRR), cât şi posturile private (mai ales Realitatea TV şi Antenele). Îmi amintesc că am observat pentru prima dată frecvenţa termenului “clar” în discursurile Domnului Mircea Geoană. Aşa-numitele “Analize de conţinut” se bazează – oarecum paradoxal – chiar pe analiza termenilor, a cuvintelor, în calitatea lor de cuvinte. Cele frecvente statistic devin cuvinte-”cheie”. După ce am remarcat intuitiv frecvenţa cuvântului “clar” în discursurile (sau intervenţiile ocazionale, ocazionate) ale Domnului Mircea Geoană, mi-am deplasat atenţia spre alţi vorbitori (oameni politici, analişti, jurnalişti etc.). Intuiţia mea se confirmă: cu frecvenţe variate şi variabile termenul “clar” este prezent în discursurile lor. Termenul este folosit de regulă la începutul propoziţiilor, ca un fel de asigurare a “receptorului” asupra adevărului celor ce urmează să fie spuse de către vorbitor. Apoi, el este întărit printr-un procedeu pe care încă Retorica antică l-a numit “amplificare”: “este foarte clar”, ” este mai mult decât clar”, “este absolut clar” etc. În sfârşit, termenul este însoţit de un set de alţi termeni, meniţi să facă – dacă ne putem exprima aşa – clarul şi mai clar: “fără îndoială”, “indiscutabil”, “indubitabil” etc. La o analiză mai atentă se poate constata că marea majoritate a discursurilor publice care folosesc frecvent cuvântul “clar” nu sunt deloc clare. Ele sunt clare eventual doar pentru autor, nu şi pentru “receptor”. Şi aceasta se întâmplă pentru că ele nu au o idee (de conţinut) clară. De la marele meu Profesor D.D.Roşca reţin (şi reţin în fiinţă, nu numai în memorie) această propoziţie: “Dacă o idee este gândită până la capăt, ea poate fi şi exprimată cu suficientă claritate”. Discursurile la care mă refer folosesc – cu o frecvenţă variată şi variabilă – termenul “clar”-”claritate” pentru a masca obscuritatea conţinutului, adică lipsa unei idei  sau o idee care nu este gândită până la capăt. Dar sub această absenţă a ideii (a unui sens sau rost) trebuie totuşi să stea ceva, adică altceva decât ideea. Asupra acestui “altceva” vom reveni.

Acum, pentru autorul discursului care îl foloseşte pe “clar” – frecvent şi ostentativ – discursul poate fi clar, dar pentru el însuşi, nu şi pentru celălalt, sau ceilalţi. Dar aceasta este o claritate personală şi subiectivă, care nu foloseşte nimănui, nici cel puţin celui care o are. Situaţia este comparabilă cu aceea a profesorilor care îşi stăpânesc perfect disciplina (materia), dar nu sunt capabili să îi determine şi pe “receptori” (elevi, studenţi) să-şi însuşească materia predată. Totuşi – observ în trecere – între “a preda” şi “a te preda” există undeva o legătură. Acum, vă daţi seama – sau ne putem da seama – ce se întâmplă şi ce se mai poate întâmpla atunci când se întâlnesc mai multe discursuri de acest tip într-un spaţiu dialogal sau colocvial (o masă rotundă). În limbajul rubricii noastre, fiecare discurs (intervenţie) este un “unghi”, în cel mai bun caz unul clar-obscur. Când aceste “unghiuri”  interferează, adică se intersectează (dialogal sau polemic), se poate ajunge în principiu la orice. Dar – iar acest “dar” depinde şi de moderator, care dincolo de faptul că are sau nu are har, de regulă are şi el un “unghi”, al lui sau al altcuiva – acest gen de întâlniri devin un loc al obscurităţii depline. În limbajul rubricii noastre, ele ajung la o antinomie generalizată, în care nimeni nu mai ştie despre ce este vorba. Confruntarea unghiurilor nu duce (nu conduce) la nimic, decât la Nimic, iar claritatea, în chip ostentativ anunţată (şi enunţată) de către vorbitori,  devine obscuritate deplină. Asupra acestei teme voi reveni. Voi pune un student (sau un grup ) să facă o analiză tehnică a frecvenţei cuvântului “clar”- “claritate”, ca şi a altor cuvinte-”cheie” din discursurile publice, pentru a putea susţine informaţional această rubrică.

N.B. Mă gândeam acum că dacă îmi va fi ascultată Ruga de a ajunge să fiu bătrân – adică să nu mor la vârsta la care mor poeţii – aş vrea să scriu o ultimă carte. Din câte mi-am dat seama până acum, la o carte sunt dificile, delicate, două elemente: titlul şi prima propoziţie. Titlul l-am găsit acum câţiva ani: Sub o singură dictatură. Titlul este şi un discret omagiu adus lui Lucreţiu Pătrăşcanu, care a scris cartea Sub trei dictaturi. Dar titlul este acoperit şi în propria mea biografie, nu pe deplin în cea biologică. Dar ce mă fac cu prima propoziţie a cărţii? Am luat-o sistematic, în stilul meu. Mai întâi, Cartea Genezei ne spune că “La început a fost Cuvântul”. Trec aici peste implicaţiile teologice ale acestui enunţ. Mai târziu, în perioada modernă a acţiunii, Goethe şi-a îngăduit propoziţia curajoasă şi oarecum eretică: “La început a fost fapta”. Acum, eu ce să spun, ce să mai spun? Vorba lui Nichita Stănescu: eu ce să fac, ce să mai fac, ce să mă mai fac? Într-un târziu am găsit prima frază a ultimei cărţi: “La început a fost clar-obscurul. Ceva mai târziu a venit cuvântul şi mult mai târziu fapta. Evident că la sfârşit va reveni clar-obscurul”. Fac precizarea că acest clar-obscur nu are nici o legătură directă cu clar-obscurul despre care vorbeam înainte. El are legătură mai degrabă cu primul vers din prima “Scrisoare” a lui Eminescu : “La început pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă”. Dar asupra acestui clar-obscur voi reveni.

This entry was posted in Unghiuri si antinomii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>