Mişcarea Patriei ( II).

Publicat în 12 aprilie 2012 de tcatineanu

Tema Patriei mi se pare atât de adâncă şi de complexă încât aproape că îmi vine să renunţ la abordarea ei în această formă, sau formulă de Blog. Enunţ mai departe doar câteva repere ale temei: asupra unora dintre ele voi reveni, după împrejurările timpului viitor, respectiv ale timpului exterior.

1- Îmi amintesc mai întâi de o propoziţie a lui Albert Camus- spusă la o Conferinţă de aniversare a tragicilor greci, la Atena. Acolo autorul cărţii “Mitul lui Sisif” spunea simplu şi clar : “Îmi iubesc prea mult patria ca să fiu naţionalist”. Propoziţia este uimitoare prin adâncimea  şi chiar frumuseţea ei. Ea delimitează simplu şi clar între ceea ce este exces  pozitiv şi ceea ce este exces negativ . Iar aici excesele sunt două: naţionalismul şi şovinismul ( adică iubirea excesivă faţă de sine şi ura faţă de alţii ).

2-  Dar ce este Patria şi cine este Poporul ei?. Aici, noi românii, nu am avut o soartă foarte fericită, dar nici una chiar nefericită. Dacă un popor se formează şi rămâne în istorie ca popor, înseamnă că el are forţa lui de a fi un popor. Datorită împrejurărilor absolut vitrege ale formării acestui popor, conştiinţa lui de sine a rămas  oarecum deficitară. Această conştiinţă de sine s-a schiţat, s-a afirmat, mai ales în condiţii de replică faţă de unii şi de alţii, faţă de unele şi altele ( împrejurări istorice). Cronicarii, admirabili, ne-au spus câte ceva despre noi, românii, apoi “Şcoala Ardeleană” a schiţat un program al conştiinţei de sine latine, în sfârşit teoreticienii interbelici au dezvoltat diverse perspective de abordare privind profilul Poporului român:; una mai interesantă ca alta. Din punctul meu de vedere, nici acum nu ştim cu adevărat cine este poporul român. Dar el este mai departe,  pur şi simplu, iar în istorie face faţă istoriei.

3- Trec aici în revistă doar o trăsătură- remarcată şi de către străini-  a românilor: ospitalitatea  Ospitalitatea este o valoare etică şi socială evidentă, care nu are nevoie de comentarii suplimentare. . Dar ospitalitatea este  sau poate deveni şi o formă de apărare, deci un revers al agresivităţii străinilor , care se manifestă ca ocupaţie sau dominaţie ( fie ea a turcilor, a austro-ungarilor, sau a ruşilor)  Cum să te aperi faţă de orice dominaţie stăină?  O poţi face prin forţă, dacă o ai, prin diplomaţie dacă ea este eficientă , iar dacă nu prin ospitalitate prin care  poate să fie străinul advers, adversativ, la tine acasă ca la el acasă. Ospitalitatea românilor este o minune etică recunoscută şi este totodată o formă de apărare faţă de agresivitatea străinilor ( oricare ar fi ei ).

4- Cu tema Patriei ne putem mişca ontologic în sus, până la Patria Existenţei şi ne putem mişca şi în jos , până la “patriile” termitelor ( fie ele furnici, albine  sau alte vieţuitoare cunoscute, sau încă necunoscute  ale Pământului).

5- Cum spuneam, tema Patriei rămâne mai departe deschisă.

 

Publicat în Unghiuri si antinomii | 4 comentarii

Mişcarea Patriei (1)

Publicat în 3 aprilie 2012 de tcatineanu

Urmăresc de ani de zile ce se întâmplă în Patria mea, cu Patria mea. Fiind copil, nu aveam nici un fel de reprezentare asupra acestui cuvânt:”patrie”. Am crescut în comuna Teaca, o comună cu 5 biserici,  şi tot atâtea etnii: – ungurii aveau Strada lor ungurească, saşii ocupau centrul comunei , mai era şi  o comunitate de evrei care aveau Sinagogă şi mai era şi un cartier de ţigani  numit Râpoş. Cu evreii tata făcea tot felul de mici afaceri comerciale, iar unii ţigani erau angajaţi să lucreze “cu ziua”( ţigăncile mai ales la viţa de vie). Făcând armata la unguri, tata vorbea şi ungureşte,  iar cu saşii se înţelegea perfect.   Comuna mea natală, Teaca, era un univers de sine stătător, un întreg. Când, mai târziu, am citit propoziţia lui Lucian Blaga “Veşnicia s-a născut la sat” am surâs pozitiv, cu întreaga mea fiinţă. Abia la 14 ani tata m-a dus la Bistriţa, pentru o operaţie de amigdalită.   Era o  experienţă amară, dar prin care am început să descopăr Ţara. Aşadar există şi altceva decât comuna Teaca, universul meu originar şi întreg. Descoperirea Ţării a continuat, desigur. Elev la Târgu Mureş  ( Liceul “Al. Papiu Ilarian”) şi apoi student la Cluj-Napoca. Când am ajuns pentru prima dată în Bucureşti ( ca elev, într-o excursie de “studii”) am rămas efectiv uluit. Descopeream încet, încet Ţara, care se întinde până la graniţele ei geografice, sau geo-politice. În limbaj logic formal, am putea spune că Ţara este extensivă, Patria este intensivă. Cred că acest concept numit Patrie- al cărui conţinut este dat, în cazul meu,  în comuna originară Teaca-  l-am învăţat încet,  şi că m-am trezit într-un târziu cu el în fiinţă . Dacă m-ar întreba cineva acum dacă eu sunt un patriot, întrebarea  ( a dânsului , sau a dânsei) mi s-ar părea cel puţin îndecentă. Îmi pare bine că până acum nu m-a întrebat nimeni,  dacă sunt sau nu sunt patriot. Este ca şi cum m-ar întreba dacă eu m-am născut sau nu m-am născut în comuna Teaca, din Ardeal, care este o  parte sau zonă a României.   Limba română are plasticitatea ei de excepţie. Ea distinge aici, spre exemplu, între “patriot” şi “patriotard”. Bulă, cu luciditatea şi umorul lui,  mai adaogă aici şi termenul “patrihoţ”, ca să fie regimul semantic întreg.  Tot limba distinge între “naţional” şi “naţionalist”. La care se adaogă, desigur, “intrnaţionalul”, respectiv “supranaţionalul”. La rândul meu eu propun o analiză a diferenţelor posibile dintre: “ţară”,  “patrie”, “naţiune”, “stat”, “societate”, fie ea civilă sau necivilă. Străinii constată ştiinţific ( dar şi pe viu) că limba română este o limbă greu de învăţat. Îi las acum pe specialişti să ne spună cum se traduce cuvântul românesc “patrie” în alte limbi străine, oricare ar fi ele (dincolo de clasicul imn al francezilor) ;  şi cum se traduc restul termenilor mai sus menţionaţi.   Voi reveni asupra a ceea  se  întâmplă  în Patria mea. Să zic în final că o Patrie , dacă este,  ea este dincolo de ceea ce a fost, este sau va mai fi  în viaţa ei. Altfel spus. dacă o Patrie există, ea este eternă, dacă nu, nu.

Publicat în Fără categorie, Unghiuri si antinomii | 6 comentarii

Termenul “meta”

Publicat în 22 martie 2012 de tcatineanu

Este un termen tehnic, folosit de elini ( vechii greci, le spunea al nostru Constantin Noica). Simplu, termenul “meta” înseamnă “dincolo de”, el desemnând ceea ce este mai departe şi este altceva. De aici vine şi Metafizica, disciplină a gândirii şi orizont al ei care este dincolo de Fizică, adică de toate cele care se văd, se aud şi se măsoară. Ce poate fi acest “dincolo” faţă de toate cele care se văd, se aud sau se măsoară? În cultura europeană acest “dincolo” este Fiinţa- pe linie aristotelică- sau este Dumnezeu- pe linie teologală. Abia mai nou, noi europenii acceptăm că acest “dincolo” poate fi şi Nefiinţa.

Cu reflexivitatea lor de excepţie, europenii transferă particola eminentă “meta”din spaţiul ontologic ( ceea ce este dincolo de noi ) în spaţiul gnoseologic sau epistemic ( ceea ce este dincoace de, adică în noi). Şi atunci avem o orientare nu asupra Lumii, ci una asupra produselor umane care vizează Lumea. Se elaborează- să zicem- o teorie, despre orice, de la codul genetic la codul cultural. Ea -oricare ar fi ea- este însoţită de o metateorie. Se dezvoltă diverse logici- deşi simţul comun şi bunul simţ al gândirii ne spune că Logica este una- apare Metalogica, văzută ca o teorie ( meta) a tuturor logicilor posibile şi imposibile. Până acum nu este nimic rău. E dreptul gândirii să se ducă unde vrea ea, să exploreze liber ce vrea ea. Problema care se pune este însă aceasta: în măsura în care cultura europeană a schimbat orizontul gândirii spre propriile ei produse ( Metateoria înlocuieşte Metafizica) ea trebuie să meargă totuşi până la capăt. Adică ea trebuie să lămureasc problema Subiectului, a subiectivităţii umane. Habar nu avem – deocamdată- cine este omul, respectiv ce este subiectivitatea umană. Nici diferenţa clasică şi simplă dintre “eu” şi “sine” nu este gândită până la capăt.

Problema poate fi coborâtă ( se coboară singură ) până la nivelul gândirii cotidiene şi a mass- media. Afirmă sus şi tare cineva că “românii sunt hoţi”. Recurgând acum la tehnica “meta” ( deci la autodefinire) trebuie să vedem cine este cel ce face afirmaţia. Nu sunt decât două alternative: autorul afirmaţiei este şi el român şi atunci potrivit propriei propoziţii este şi el un hoţ. Sau autorul propoziţiei nu este un român şi atunci urmează să vedem dacă românii sunt sau nu suntn hoţi, respectiv care şi câţi. Sau, în mass-media ( în unele posturi, mai ales TV)  este acuzată starea de agitaţie şi de confuzie a Patriei, dar aceste posturi contribuie ele însele la agitaţia şi confuzia pe care o acuză.  Într-un text anterior spuneam că orice caracterizare este implicit şi o auto-caracterizare. Vorba cuiva, a nu ştiu cui, probabil a lui Bulă: spune-mi despre cine şi cum vorbeşti, ca să-ţi spun cine eşti.

NB- Studenţilor mei le-am spus: vedeţi-i cum arată ( figura, gesticulaţia, respectiv limbajul corporal), ascultaţi-i cum vorbesc. Ceea ce fac şi eu mai departe, uneori (mai rar)  încântat, alteori  (mai des ) exasperat.

Publicat în Unghiuri si antinomii | Lasă un comentariu

Interesul – interesele.

Publicat în 16 martie 2012 de tcatineanu

Este un cuvânt- respectiv un concept şi o realitate vie- de când este Lumea Lume şi viaţa viaţă. Timpurile noastre, pe de o parte îl scot în evidenţă,  întrucât iese el însuşi, interesul, în evidenţă, cu presiunea ca  şi cu elocvenţa lui specifică ( ” Interesul poartă fesul”), pe de altă parte aceeaşi societate încearcă să îl mascheze, plecând de la semnificaţia negativă, dubioasă a interesului. Probabil că de aceea gânditorii numiţi iluminişti au ajuns la conceptul de “interes legitim”, sau “interes just”, în opoziţie cu care stă desigur “interestul nelegitim”, “interesul injust”.  Kant a generalizat acest concept, pe latura lui pozitivă: de aceea noi avem (dacă avem), un interes pentru adevăr ( A ), un interes pentru bine ( B), etc şi, culmea, cum frumosul (F) este ceva dezinteresat,  în cazul lui avem un interes pentru ceea ce este dezinteresat. Aceasta este semnificaţia estetică a interesului: să te intereseze ceea ce este dezinteresat, adică lipsit de orice alt interes ( fie el politic, economic, etc). Acest înţeles estetic al interesului are sinonime ( gratuit, detaşat ) şi îl găsim în gândirea ( vorbirea) cotidiană. Spun despre o situaţie că este interesantă; deci nu o calific altfel ( că e bună sau rea, necesară sau inutilă, etc ), ci numai că este interesantă, suspendându-mi judecata asupra restului sau întregului ei. Spun despre cineva ( el sau ea ) că este o figură interesantă. Procedura este aceeaşi: prin termenul “interesant” scot în evidenţă doar latura de unicitate , de “ieşit din comun”a figurii sau fiinţei la care mă refer. Dar îmi suspend judecata în ceea ce priveşte restul sau chiar fondul problemei. De regulă, diplomaţii recurg la acest procedeu care poate fi şi unul retorc ( nu spun tot ceea ce aş putea să spun despre ceva sau despre cineva, spun doar că este “interesant”şi apoi mai văd eu ce mai spun sau nu spun, în funcţie de mersul lucrurilor ).

Interesul ( cuvânt, concept, realitate) se înscrie într-un cerc, de data aceasta ne-vicios. Punctul de plecare al cercului este nevoia. Îi putem spune şi “lipsă” şi “absenţă”, ea, nevoia,  având şi alte sinonime în toate limbile pământului. Nevoia este în ea însăşi negativă,  ea indicând o ruptură între subiect (S), fie acesta individual sau colectiv, şi contextul lui de viaţă. Pe plan psihologic, nevoia este însoţită de suferinţă, cu toate formele şi gradele ei, unele normale, altele greu de imaginat. Aşadar, nevoia este punctul de plecare al cercului. Poetul ne spune simplu,  frumos şi adânc: ” Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul”.  Acum, nu putem presupune că elementele naturii ( fizice sau chimice) au nevoi. Dar animalele au nevoi, iar Etologia apropie cele două regnuri, radical separate în religie:  animalier şi uman. În cazul omului, a subiectului uman, nevoia se manifestă ca interes. Aşadar, animalele au şi ele nevoi, dar nu au interese. În cazul omului- fiinţă conştientă care trăieşte în timp- interesul se manifestă subiectiv ca aspiraţie. Animalele trăiesc într-un prezent continuu ( un prezent etern, dacă vreţi), de aceea ele nu au aspiraţii. La rândul ei, aspiraţia poate avea diverse grade de proiectare în viitor, esenţiale fiind: scopul, proiectul, idealul. Scopul este proiectat pe termen scurt, proiectul pe termen mediu, iar idealul pe termen lung ( uneori nedeterminat). Intră în joc acum acţiunea care face ceea ce este de făcut. Rezultatul acesteia este produsul. Rostul produsului este acela de a satisface nevoia de la care s-a plecat. Ţi-a fost sete, ai băut un pahar cu apă, ţi-a fost foame, ai mâncat ceva sau altceva. Aici este mai greu, mult mai greu cu versul poetului: ” Mi-e sete de repaos”. Oricum, produsul realizat satisface nevoia de la care s-a plecat şi aici cercul,  despre care vorbeam la început,  se închide pozitiv şi fericit, nu vicios. Corolarul acestui demers teoretic poate fi formulat simplu aşa: omul este o fiinţă care poate fi fericită, făcând efectiv ceea ce simte nevoia să facă şi bucurându-se de rodul faptei sale.

Numai că dacă intrăm pe terenul vieţii reale -fie ea de zi cu zi, sau una nocturnă- observăm, ca pe o evidenţă, nu numai varietatea uimitoare a intereselor,  ci şi conflictul lor. Există savanţi şi tratate care ne fac o prezentare aproape exhaustivă a intereselor sau a aspiraţiilor umane ( Chombart de Lauwe, spre exemplu ).  Tabelele şi clasificările din aceste tratate pot fi efectiv impresionante. Dar le lipseşte ceva; le lipseşte perspectiva axiologică, aceea care face distincţia generală dintre bine (B) şi rău ( R), respectiv distincţia mai tehnică dintre valoare, antivaloare, pseudovaloare şi nonvaloare. Acestea sunt cele patru puncte cardinale ale oricărei Axiologii, în afara căreia tema interesului- intereselor rămâne într-o stare clară de confuzie.

Oricare activitate umană poate fi asociată cu un interes. Pentru ca interesul să fie interes, pe cercul pe care l-am descris trebuie să apară două condiţii, una la început şi alta la sfârşit. La început, iniţiativa subiectului trebuie să fie una liberă, nu determinată din exterior sau constrânsă. Sclavul satisface nevoile stăpânului, nu ale lui. Nu am putea spune că interesul sclavului este acela de a rămâne sclav. Apoi, la sfârşit, ceea ce rezultă din activitatea subiectului trebuie să fie un produs pozitv, care satisface nevoia de la care s-a plecat. Altfel, interesul este ratat:  în vis, utopie sau rebut. Sisif urcă repetat un  bolovan care tot repetat cade. În această activitate cu scor zero se manifestă de fapt  interesul zeilor, care îl pedepsesc pe Sisif. În rezumat -sau la cele două capete ale podului- nevoia de la care s-a plecat trebuie să fie una proprie, nu străină, iar rezultatul trebuie să fie un produs care satisface adecvat nevoia de la care s-a plecat. Dar aceasta este doar o parte a problemei. Până acum am vorbit, evident rezumativ,  în limbaj praxiologic. Dacă introducem planul axiologic de analiză lucrurile se complică. Se pleacă de la nevoia proprie, subiectul are iniţiativă şi libertate, produsul la care se ajunge satisface nevoia de la care s-a plecat. Numai că acest produs final, dacă este analizat axiologic, poate fi : o valoare, o antivaloare ( valoare negativă), o pseudovaloare sau o nonvaloare. Spuneam mai sus că acestea sunt cele patru puncte cardinale ale Axiologiei. Cu un exemplu clasic: un criminal în serie îşi satisface interesul proporţional cu numărul de victime. În limbaj economic: o firmă care funcţionează optim- considerând toţi parametrii ei- este o valoare ; o firmă care funcţionează la “negru”este o antivaloare; o firmă ajunsă în insolvenţă sau faliment este o nonvaloare: o firmă “fantomă” este o pseudovaloare.

Spuneam că teoreticienii au elaborat texte absolut impresionante de clasificare a nevoilor şi a aspiraţiilor ( intereselor). Este clasică (deci simplă şi clară) diferenţa dintre primare, secundare şi terţiare, că este vorba de nevoi, de aspiraţii sau de interese. Dar aici lipseşte totuşi perspectiva axiologică de abordare. Această perspectivă poate fi dezvoltată mai concret în ceea ce eu numesc ” Axiologia Negativului”. Trec la un exemplu concret. Interesele ( ca şi nevoile şi aspiraţiile) pot fi clasificate şi după clasica grilă dialectică G-P-I, adică general, particular, individual. Interesul individual este-potivit numelui lui- al individului, fie el Petru sau Pavel ( P1 sau P2). Le putem include aici desigur pe Maria şi pe Magdalena ( M1 şi M2). În principiu, câţi indivizi, atâtea interese individuale. Căci nu există în Lume doi indivizi identici ( nici siamezii ) aşa cum nu există două fire de iarbă sau două frunze identice ( Leibniz). Dar individul ar fi nimic , un fel de nimic, dacă nu ar urca în cercul al doilea, cel al lui P, care desemnează grupul sau grupurile, cu interesele lor proprii: familia, şcoala, grupul sau grupurile  profesionale. În sfârşit, vine şi cercul G care este unul cuprinzător, sau a-tot- cuprinzător. Îi putem spune ( cu un termen vag) societate, îi putem spune ţară sau patrie, îi putem spune Lume (dacă nu avem o ţară sau o patrie anume). Acum, între cele trei cercuri (G-P-I, respectiv I-P-G ) este posibilă o evoluţie şi o relaţie normală, care ţine, ca să zicem aşa, de fire şi de firesc. Dar sunt posibile şi toate încurcăturile, care fac obiectul a ceea am numit Axiologia Negativului. Mai întâi, I se blochează în condiţia lui de I. El este el şi nimeni altcineva nu este ca el. În orice situaţie contextuală ( că ţine de P sau de G) el rămâne mai departe el, fericit în egolatria lui. Acest fel de a fi psihologii îl numesc “egoism”, iar Caragiale i-a găsit şi numele şi punctul de pornire: Domnul Goe ( prin răsturnarea perfectă a lui Ego ). Am urmărit-şi cu un fel de curiozitate teoretică- drama care s-a petrecut la Perla. Individul a parcurs şi cercul P ( familia) şi cercul G (societal) dar a rămas el însuşi, adică un I care merge şi împotriva lui P şi împotriva lui G. Acest nivel, acest tip de experienţe au alimentat termenul “interes” cu conotaţia lui negativă: egoism şi individualism. O a doua exemplificare merge oarecum invers. Ce poate fi mai nobil, unanim recunoscut, decât “interesul naţional”? Numai că , spre exemplu, în viaţa politică şi pe schema noastră G-P-I, toate partidele invocă discursiv , cu un fel de bucurie euforică, aşa numitul “interes naţional”. Acesta este însă doar un pretext (de factură retorică) pentru afirmarea sau promovarea intereselor de partid . Culmea este însă că şi acestea ( P ) sunt,  la rândul lor, tot pretexte sau prilejuri pentru afirmarea diverselor interese individuale (I ) sau de microgrup , respectiv de “grupuri de interese”. Se petrece  aici- cu mişcarea de la G la I – o manipulare a conştiinţei publice, o încercare de a trage pe sfoară un popor. Sincer cred că un popor nu poate fi tras pe sfoară. Îşi găseşte el sursele interne pentru a face faţă la cele două nenorociri axiologice descrise aici.

NB-1 Deşi îi văd realitatea şi rostul, personal nu iubesc cuvântul “interes”. Orice aş face îl asociez cu egoismul pe care iarăşi nu îl iubesc. Aici mă simt mai degrabă aproape de Topârceanu cu al său : ” Mai că-mi vine să-mi las baltă toate interesele”.

NB-2 Referitor la cercul al treilea (G), el poate fi fără margini. Îmi amintesc acum şi aici de o definiţie pe care Hegel o dă Filosofiei: ea ar fi modalitatea prin care, pe calea gândirii, omul ar putea să se simtă, în întreaga Existenţă, la el acasă. Limba română distinge admirabil între “casă” şi “a fi acasă”.

NB-3 P1 (un individ) a ajuns să fie Sfântul Petru,  iar P2 ( un alt individ)  a ajuns să fie Sfântul Pavel. Să vedem noi cine va ajunge să fie Preşedintele României.

 

 

 

Publicat în Fără categorie, Unghiuri si antinomii | Lasă un comentariu

Un paradox al Istoriei

Publicat în 7 martie 2012 de tcatineanu

Hegel formulează acest enunţ aparent paradoxal: Istoria ne învaţă că din Istorie nu învăţăm nimic. El consideră că fiecare societate sau etapă a ei trăiesc în condiţii atât de concrete şi de specifice încât oamenii nu mai au timp şi energie să se raporteze în ceea ce ei fac,  acum şi aici, la ceea ce s-a făcut înainte (Istoria) sau la ceea ce se va face cândva, nu se ştie când (Utopia). Desigur că orice societate, de la cele tribale (cultul strămoşilor)  la cele actuale, inclusiv la cele  post-revoluţionare, se raportează cumva la Istorie., adică la trecut, la trecutul petrecut.  Ar merita ca un doctorand de la Istorie să analizeze toate definiţiile şi definirile (respectiv înţelesurile) care au fost date Istoriei după 1989. Revin la enunţul lui Hegel, care este unul filosofic, respectiv metafizic. Plecând de la aparentul lui paradox, am formulat (sau formulez ) şi eu enunţul: Istoria se face înainte şi se reface înapoi . Ea se face înainte în plan real şi se reface înapoi în plan imaginar, interpretativ.  Este simplu: fiecare societate se raportează la trecutul ei în funcţie de prezentul ei real. De aceea putem avea azi atâtea Istorii, dincolo de Istoria ştiinţirfică a savanţilor, care se va termina în eternitate, adică niciodată. Dar Hegel mai are un enunţ, potrivit căruia indivizii care acţionează în prezent sunt, în ultimă instanţă, doar nişte instrumente ale Istoriei şi ale Raţiunii Universale, care este în esenţă dialectică. Aici Istoria reală se răzbună pe indivizii care au uitat de ea, sau o tratează din punctul lor de vedere prezent. În raţiunea dialectică, un cuplu exemplar (încă de la Aristotel încoace) este relaţia dintre necesitate (indiferent cum o definim) şi întâmplare (indiferent cum o definim). Formularea sintetică ne spune că necesitatea se manifestă prin întâmplare, prin întâmplări. Mă opresc cu dialectica aici şi trec la o ilustrare prezentă.

1- Preşedintele Traian Băsescu ne-a asigurat de la bun început că este ( că va fi ) un “preşedinte jucător”. Deci că nu va fi o icoană detaşată, un simbol similar împăratului japoniei. Fiind însă căpitan de vas a simţit nevoia să vadă şi să controleze toate detaliile mişcării vasului, care în acest caz este, totuşi, o Ţară,  o Patrie. Nu te amesteci, sau te amesteci cu grijă în diversele părţi ale întregului pe care îl conduci (fie acest întreg, vapor sau ţară). Domnul Traian Băsescu a simţit nevoia să vadă tot, să înţeleagă tot, să conducă tot. Deci să devină un fel de Necesitate istorică a patriei sale. Numai că pe acest traiect sau traseu virtual se întâlneşte cu Întâmplarea. Numele acesteia este Raed Arafat. Logica doctorului Arafat este simplă şi clară: nu te bagi nici tu ( ca Preşedinte) şi nici altcineva în “partea” de care răspund eu. Şi cum doctorul şi-a administrat “partea” lui în mod exemplar, fiind şi un caracter, şi-a dat demisia. Ce s-a întâmplat mai departe ştim. A urmat reacţia populaţiei limitată, la început, numai la doctorul Arafat. Apoi reacţia s-a extins în toată ţara cu punctele pe care le ştim şi între care constant este punctul “Jos Băsescu”. Aici Necesitatea şi-a găsit întâmplarea, care o pune sub semnul îndoielii. Că veni vorba, cred şi eu că un şef ( fie el şi Preşedinte) poate fi şi un ” jucător”, dar el nu se amestecă în logica internă a  diverselor “părţi”, ci în relaţia părţilor din întregul pe care îl conduce şi care poate fi un Vapor sau o Patrie, sau altceva.

2-Vine, oarecum de la sine, o analogie. Am surâs, oarecum încântat, când am găsit-o şi la domnul Ion Iliescu ( Preşedintele ne-jucător, ca să-i zicem aşa ) . Dânsul zice că secvenţa cu doctorul Arafat este doar pretextul, sau ocazia declanşării unei reacţii populare împotriva lui Traian Băsescu. Şi Domnul Ion Iliescu ( dialectician prin formaţie şi instinct) merge mai departe, în acest caz mai înapoi în timp. Tot aşa, consideră dânsul corect,  la Timişoara, în 1989, evenimentul absolutl minor legat de pastorul Laslo Tokeş, a fost doar un pretext, un prilej, o ocazie pentru declanşarea mişcării revoluţionare de la Timişoara, cu sloganul ei excelent:” Azi la Timişoara, Mâine-n toată ţara”.Trec aici peste interpretările de doi bani şi trei parale care supraestimează accidentul (Laslo Tokeş) în raport cu Revoluţia din România.  Las această temă în seama istoricilor.

3- În ceea ce mă priveşte, simt nevoia să mă duc înapoi în timp şi mai departe. Preiau din memorie o informaţie care pe vremuri m-a impresionat profund. Este vorba de Revoluţia din 1848 din Germania. Era creată întreaga stare revoluţionară a societăăţii şi a oraşului, deci toate tensiunile erau aduse la limită. La marginea oraşului Berlin era o cârciumă, în care oamenii beau şi povesteau. La un momont dat doi dintre consumatori, certaţi pentru o femeie, au ieşit afară şi s-au duelat direct, fără pardon, Şi acesta a fost semnul,  semnalul clar al declanşării revoluţiei de la 1848 din Berlin.

NB1- Limba română are o plasticitate semantică  de excepţie. Am folosit la început, cu referinţă la Hegel, termenul “întâmplare”. Dar acest termen are sinonime exemplare: “accident”, “hazard” . Dacă din registrul lor curat metafizic îi mutăm în registru uman dăm peste termenii “ocazie”, “pretext”..etc.

NB2- Tema fiind foarte complexă, am să revin mai simplu asupra ei. Oricum, până una alta putem conveni că mişcarea limitată a lui Laslo Tokes este doar prilejul sau pretextul mişcării revoluţionare din 1989 ( “Azi în Timişoara, mâine în toată ţara”) , conflictul dintre Preşedinte şi  doctorul Arafat a fost tot aşa ,  după cum tot tot aşa a fost conflictul dintre doi bărbaţi pentru o femeie, de la marginea Berlinului, în 1848.

NB-Orice am face, se adevereşte marea propozizie a lui Hegel : ” Istoria ne învaţă că din Istorie nu învăţăm nimic”.

 

 

 

Publicat în Constructe | 4 comentarii

Versul şi reversul unei Legi

Publicat în 21 ianuarie 2012 de tcatineanu

De-a lungul anilor am predat un curs de Etică şi la Facultatea de Filosofie şi la Facultatea de Drept. Mai în glumă, mai în serios, le spuneam studenţilor că optez pentru cei de la Drept, întrucât au o gândire concretă şi precisă, în timp ce ai mei (cei de la Filosofie) au o gândire care fiind abstractă, este şi vagă, uneori chiar confuză.Altfel spus, cei de la Drept, mă aşteptam să meargă precis pe dreptate, iar cei de la Filosofie pe conceptul ei.  Ideea de drept şi de dreptate eu am asimilat-o încă de copil, de la mama şi de la tata. Mama îl invoca pe bunul Dumnezeu, care te bate -ştie el cum- pentru orice păcat , greşeală, pentru orice nedreptate. Iar Dumnezeu ştie tot pentru că el vede tot, fiind a-tot-văzător. Copil fiind, am întrebat-o pe mama: dar dacă mă ascund în podul casei, sub acoperişul ei, şi acolo mă vede? Şi acolo te vede, îmi răspunde mama. Bine, bine- plusez eu- dar dacă mă ascund în pivniţa casei noastre (pivniţă adâncă, de gospodar)? Mama îmi răspunde generalizând printr-un simbol: şi în gaură de şarpe dacă te-ai ascunde El tot te vede. Cred că şi acum Ochiul Lui mă vede, nu ştiu de unde şi cum.  Tatăl meu, la rândul lui,  era un fel de Moromete al Ardealului. Fiind gospodar şi gazdă ( nu sărăntoc) a fost închiaburit şi dezchiaburit de câteva ori în perioada aceea nenorocită a colectivizării. În această perioadă a avut numai 15 procese, cu Statul. S-a dus la Bistriţa şi şi-a pledat singur cauza, refuzând orice avocat. Ce bucurie era la noi acasă când tata se întorcea de la Bistriţa cu o “cauză” câştigată. Mai mult, câţiva oameni din comuna Teaca l-au delegat pe tata să le pledeze cauzele lor ( nu ştiu prin ce procedură, dar se putea). Vreau să spun cu ce am spus pînă acum că sentimentul dreptăţii mi-a fost implementat în fiinţă de când mă ştiu şi este o axiomă a fiinţei mele. Intrând în sfera culturii ( ca student, apoi ca profesor) mi-am dezvoltat şi sentimentul pozitiv faţă de Drept şi faţă de Justiţie.

După 1989 , ca şef al Catedrei de filosofie sistematică, propun introducerea Retoricii în sistemul de învăţământ. Propunerea este aprobată şi cum asistenţii mei (matadori) erau ocupaţi pe 2-3 discipline, nu am ce face şi mă apuc eu de Retorică, plecând de la zero. Dau aici peste marele Protagoras, a cărui concepţie (viziune) poate fi concentrată în trei enunţuri:  1-  despre orice în această Lume sunt posibile cel puţin două opinii 2- obligaţia fiecăruia dintre cei doi oponenţi ( P1-P2) este aceea de a-şi face opinia mai tare 3-la baza acestui conflict de opinii, stă un factor de oportunitate, un interes. Aoăleu şi vălăleu, dar cu această perspectivă s-au dus naibii ( ca să nu spun Dracului ) şi Dreptul şi Dreptatea, rămâne numai Opinia care poate fi mai tare sau mai slabă, mai bine sau mai rău susţinută  ( argumentată). În viziunea lui Protagoras, disputa dintre P1 şi P2 era virtual infinită. Dar practic ea poate fi blocată, oprită de un factor sau altul. Marele liberal Dinu Patriciu ( mare mai mult în fapte decât în teorie) ne spune şi ne asigură cu un surâs cert că dacă Ovidiu Vântu va fi judecat, el nu va ajunge să fie şi condamnat, pentru că – atenţie la argument- Ovidiu Vântu are atât de mulţi bani încât îşi poate angaja avocaţii cei mai buni, mai pricepuţi,care nu au cum să piardă cauza.  Ce să mai înţelegi de aici decât ceea ce este de înţeles: cine are bani are dreptate, cine nu are bani nu are dreptate.În limbajul lui Protagoras, unul dintre parteneri ( P1 sau P2) blochează disputa infinită, pentru că fiind cel mai bine plătit este cel mai inteligentsau iscusit. El blochează disputa prin “câştigarea cauzei”.

Revine însă tema de la care am plect, sfera juridică, a dreptăţii. Urmăresc şi eu ca orice om mersul evenimentelor Patriei mele. Aflu că după lungi eforturi şi controverse s-a introdus-trecută prin Parlament-  o Lege privind disciplina internă a juriştilor, un fel de Cod de sancţiune a erorilor celor care se ocupă de sfera dreptăţii.  Curtea Constituţională a aprobat-o. Mi se pare uimitor faptul că mass- media nu se referă la această decizie, esenţială din punctul meu de vedere.

NB- Nu m-am întâlnit după 1989 cu sfera juridică a Patriei mele- ne având procese, conflicte- , dar m-am întâlnit, întâmplător şi fatal,  cu Bulă. M-a uimit, m-a uluit chiar,  raţionamentul lui Bulă. Deci la Bulă vine un prieten şi îl întreabă: tu, Bulă, dacă ai avea în mână un pistol şi trei gloanţe, iar în faţa ta ai avea un jurist, un finanţist şi un poliţist, cum înţelegi tu, în  ţelepciunea ta vastă, să foloseşti pistolul şi cele trei gloanţe?. Întrebare la care Bulă răspunde: dragă, eu aş trage toate cele trei gloanţe în capul juristului, ca să fiu sigur că am scăpat de el, că mai departe,  cu finanţistul şi cu poliţistul se poate ajunge la un consens, la un înţeles. Dacă Bulă ajunge la o astfel de concluzie cu referinţă la sfera juridică înseamnă că este bai cu justiţia şi cu dreptatea.

Revin la Legea disciplinară, aprobată de Curtea Constituţională. Este uimitor că nu este comentată în mass-media. Abaterile din practica judiciară ( că este vorba de procurori, care acuză, că este vorba de avocaţi care apără, că este vorba de judecători, mai ales, care judedcă), sunt atât de multe ( statistic) şi de grave încât o astfel de Lege de corecţie este firească, indispensabilă.

NB- Nu cunosc această Lege, “expresis verbis”, dar în amintirea părinţilor mei o voi citi mâine.

NB- Caldă este aprobarea Legii de către Curtea Constituţională, rece este tăcerea cu care aprobarea este însoţită, pretutindeni şi mai ales în mass- media.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Publicat în Constructe, Fără categorie | 1 comentariu

Ana şi ipostazele ei

Publicat în 28 decembrie 2011 de tcatineanu

Numele Ana este un nume atât de simplu, inclusiv fonetic: a-n-a. Dar prin ipostazele pe care le-a luat în viaţă şi în istorie, Ana devine aproape o emblemă, adică  o fiinţă exemplară şi memorabilă. Iată câteva ipostaze ale ei, ale Anei.

1- Prima Ană este aceea a Meşterului Manole. Ea este aici jertfită, pentru ca minunea “de la Argeş mai în jos” să dureze şi în spaţiu şi în timp. Nu a jertfit-o Meşterul Manole, îngrozit ca soţ de venirea ei spre mânăstire.  Ea a venit prima, datorită iubirii şi hărniciei şi ea este sacrificată, potrivit înţelegerii dintre meşteri: prima care va veni va fi zidită în zidurile  “minunii de la Argeş mai în jos”. Mânăstirea durată- durută, îndurată- durează şi azi, în eternitate, pentru că este înscrisă în mit, unul dintre miturile fundamentale ale românilor, alături de Mioriţa. Ana lui Manole este şi ea un fel de Mioriţă, dar nu una elocventă, ci una redusă la tăcerea zidurilor, care tac şi ele şi durează pe jertfa ei. Până la urmă a fost jertfit şi Meşterul Manole. Nicolae Labiş crede că Meşterul a devenit un “izvor”.

2- Prima Ană intră şi rămâne în mit. Cum sugeram, ea este eternă odată cu balada ei şi a noastră.  O a doua Ană ţine de limbajul romanesc, folosit în limba română. Numai geniul lui Rebreanu putea găsi pentru personajele sale principale nume atât de simple, nume fundamentale: el este Ion şi ea este Ana. Aici întregul curs al poveştii romaneşti (care este şi realitate şi înţeles extraistoric), pune în joc un înţeles dramatic şi la limită tragic al existenţei. Tema centrală am putea să o definim aşa: e vorba de războiul dintre iubire şi bogăţie (avere),  război în care iubirea pierde, ocazie cu care se pierde tot, ca în tragediile antice. Probabil că Ana Karenina este sora mai mare şi aristrocată – de peste Nistru- a sărmanei noastre Ana din Ardeal.

3-O a treia ipostază a Anei nu este nici mitică şi nici romanescă, ci istorică. Este vorba despre Ana Ipătescu. Fiind elev şi învăţând istoria Patriei, am aflat despre Ana Ipătescu. Nu cred că ştiu mai mult acum despre ea decât atunci. Dar ce m-a surprins şi m-a impresionat profund era prezenţa unei femei curajoase într-un mediu dominat statistic de bărbaţi. Dincolo de o imagine vizuală  care mi-a rămas în memorie de când eram elev, Ana Ipătescu mi-a rămas şi în memorie şi în fiinţă ca o figură exemplară a istoriei noastre naţionale.

4-Tot pe linie istorică mai vine o Ană, care se numeşte Ana de Noailles. E deja o Ană în condiţia ei princiară, ca descendenţă şi ca destin (Brâncoveanu). S-a născut la Paris şi a fost botezată cu numele Ana. Apoi a devenit şi  contesă de Noailles. Condiţia ei de poetă rămâne în seama judecăţii criticilor; pentru mine rămâne esenţială prestaţia ei culturală, ca agent de legătură între două popoare gemene, fraterne: România şi Franţa. Să fi descendentă a unei spiţe nobiliare româneşti, iar la Paris să fi botezată Ana, acesta este un semn, un dublu semn: că  te mişti între două patrii, patria originară, de unde îţi iei numele şi patria adoptivă unde îţi joci destinul. Ana – devenită de Noailles – şi-a jucat destinul exemplar. Se spune că a murit fără a fi bolnavă de nici un fel de boală.  Din punctul meu de vedere, Ana de Noaille este una din premisele discrete, difuze, ale actualei integrări europene.
5 Cum istoria se schimbă – uneori după o logică ilogică- ne întâlnim şi cu  Ana comuniştilor, Ana Pauker. Nu am prea multe informaţii despre ea. Am văzut-o în câteva imagini şi i-am văzut prestaţia oratorică, activă, agresivă. Ca şi alţi evrei se mişca glorios între puterea sovietică (Stalin) şi amărâta noastră de ţară, lovită în soartă din toate părţile. Sunt un om prea serios pentru a fi şovin sau, în acest caz, antisionist. Remarc aici numai că nu ştiu care este numele adevărat, originar, al doamnei Ana Pauker. Evreii au un talent deosebit în a-şi schimba numele, după împrejurări. Aici numele Ana a fost ales la fix, acesta fiind un nume fundamental al românilor, de la Ana lui Manole încoace. Cred că de la domnul Silviu Brucan am informaţia că în partea finală a vieţii dânsei, doamna Ana Pauker era răsfăţată de către colegii etnici cu diminutive de genul: anuţă, anişoară … etc. Plasticitatea limbii române este inepuizabilă.

6- Trecem într-o altă secvenţă a istoriei patriei noastre. Vine dictatura şi disciplina, pe toate planurile, pe orice plan. În aceste condiţii unii fac una, alţii fac alta. În aceste condiţii o altă Ană a devenit Ana Aslan. Îmi îngădui expresiile: solitară, singulară, exemplară. Nici aici nu am informaţii tehnice suficiente, de specialitate. Oricum, prin ceea ce a făcut este o valoare concomitent naţională şi universală . A fost într-o zi (illo tempore) în vizită la familia Diaconescu (socrii mei) . Doamna Diaconescu mi-a relatat cu emoţie vie întâlnirea cu Ana Aslan. Am dedus că noua Ană era un model de organizare, corectitudine şi bun simţ. Şi ce frumos o cheamă: Ana Aslan. Şi pe ce idee mergea ştiinţific: pe virtuala prelungire a vieţii, deci pe virtuala nemurire a noastră, a muritorilor.

7- Mai vin desigur şi alte Ane., derivate din prima Ană, prezente în cultura populară, în folclor.  Vine spre exemplu Ana Lugojana, care nu a dispărut niciodată. Dacă Banatul este “fruntea”, el  trebuia să asocieze  Ana noastră eternă cu Banatul şi cu Lugojul. Dar în contrapunct armonic,   ascultaţi cântecul lui Ion Bocşa despre Ana lui din Ardeal, cântec din care rememorez aici numai două versuri: “Ană, zorile se varsă, Lasă-mă să merg acasă  ” Ana are mai multe ipostaze decât cele pe care le-am adunat eu aici, dintr-un condei.

8 – Îmi place numărul 7, dar aici mă văd obligat să trec  peste el, ca un fel de plus, de surplus. Trec, dar nu oricum, pe acelaşi drum sau destin al Anei. Deşi suntem colegi – de vârstă, de generaţie- nu am întrebat-o niciodată dacă este vorba de un nume sau de un cognomen: Ana Blandiana. Că o fi una, că o fi alta, numele este frumos. El are şi o rimă interioară şi ne poate sugera că Ana lui Manole a ieşit din ziduri şi se mişcă liber în mediul exclusiv de constrângere nu al zidurilor, ci al rimelor şi ritmurilor. Numai de ar fi să fie aşa cum zic eu.

NB1- Simplă coincidenţă. Pe bunica soţiei mele o chema Ana. O Ană exemplară pe care am citat-o deja în textele mele, ca model de înţelepciune socratică. Prietenele băieţilor mei (George-Vlad şi Paul Glad) se numesc şi ele Ana.

NB2- E de văzut statistic frecvenţa numelor în plan naţional. Empiric am observat frecvenţa mare a numelui Ana-Maria. Cred că în cazul acestei conexiuni, Ana derivă de la Manole şi Maria de la Isus.

NB3 – Acest text despre Ana şi ipostazele ei mi-a fost sugerat de o propunere privind includerea pe o efigie (bancnotă naţională) a unei figuri feminine. Personal , votez pentru Ana Ipătescu, deşi nu am absolut nimic împotriva Doamnei Ana Aslan, cunoscută şi mai puţin recunoscută, din păcate,  în plan mondial.

NB4 -Dar, la urma urmei, instituţia noastră naţională , adică Banca Română, ar putea găsi soluţia  prin care să intre pe bancnote  şi Ana Ipătescu şi Ana Aslan.

 

 

 

Publicat în Constructe, Fără categorie | 4 comentarii

Sociologii ne-aplicate

Publicat în 13 decembrie 2011 de tcatineanu

Încă bătrânul Aristotel făcea o distincţie clară între demonstraţie şi argumentaţie, între a demonstra şi a argumenta. Prima operaţie a spiritului ne conduce la adevărul cert şi deci la sentimentul subiectiv al certitudinii. A doua operaţie ne conduce la adevărul probabil, sau la verosimil, acesta fiind asociat pe plan subiectiv cu convingerea. Certitudinea nu are grade de comparaţie, convingerea are: poţi să fi mai mult sau mai puţin convins de ceva sau de altceva. Din păcate cele două operaţii ale spiritului uman sunt amestecate, confundate, la nivelul gândirii cotidiene. Nu ar fi o nenorocire mare: dar ele sunt confundate la nivelul înalt al deciziilor politice. Auzim adesea şi pe stradă şi în Parlament propoziţia: “Am să vă demonstrez eu că….” după care urmează un exemplu (o figură, un fapt, o situaţie). Dar la orice exemplu din această lume se poate aduce uşor un contra-exemplu. Spus pe scurt: cu exemplul sau exemplele se poate argumenta orice dar nu se poate demonstra nimic. Tot Aristotel, făcând diferenţa dintre cele trei mari genuri oratorice, ne spune că în primul gen, cel deliberativ (prezent în sfera politică ), argumentul retoric de bază este exemplul, în al doilea gen, cel judiciar, intră în joc mai ales entimema (un fel de silogism, dar unul retoric), iar în al treilea gen, cel epideictic este la ea acasă amplificarea, adică exagerarea în sus sau în jos, în bine sau în rău. Chiar după această simplă schiţă a gândirii lui Aristotel pe această temă, ne dăm seama că discursurile care se bazează pe exemple, pot argumenta orice fără să demonstreze ceva. De regulă, aceste discursuri recurg şi la amplificare, adică la exagerarea calităţilor proprii aliaţilor, respectiv la exagerarea defectelor adversarilor lor (şi invers, în cazul diminuării). Exemplul, fie el şi semnificativ, este un fenomen izolat, (o entitate izolată),  încât se pretează la o analiză fenomenologică. Dacă luăm însă o clasă de fenomene sau de entităţi de orice natură (în cazul nostru figuri, fapte, situaţii umane), de la analiza fenomenologică trecem la analiza sociologică, iar în corolarul acesteia la statistică. Spus de aceea tot în corolar: prin exemplu şi exemple (oricare şi oricâte) argumentăm în fel şi chip diverse convingeri asociate unor teze doar verosimile (probabil adevărate), prin sociologie şi mai ales prin statistica implicată în sau derivată din sociologie, demonstrăm un adevăr cert, singurul care ne poate oferi sentimentul subiectiv de certitudine. Am în vedere aici Sociologia ca ştiinţă, nu aşa-zisele cercetări sociologice (comandate, plătite şi manipulate) care pleacă nu de la fapte către teză, ci invers, de la o teză către fapte, pentru a o “demonstra” pe dânsa, teza comandată şi plătită. Acest articol mi-a fost inspirat de constatarea empirică sau intuitivă că în societatea noastră de azi convingerile subiective sunt tot mai multe şi certitudinile tot mai puţine, iar între ele creşte periculos spaţiul îndoielii, al îndoielilor. De unde şi ideea mea privind Sociologiile ne-aplicate. Voi lua aici doar trei eşantioane şi îmi voi formula ipoteza, lăsând sociologilor profesionişti dreptul de a analiza dacă ipoteza mea este cert adevărată sau cert falsă.

1Teologii şi poliţiştii. Fiind universitar pe “vremea comuniştilor”, urmăream desigur admiterea la Facultăţi. O urmăream absolut contemplativ, de la distanţă. Pe primul loc era Medicina, unde concurenţa era acerbă. Urmează după ea Politehnica (avem nevoie de ingineri care să construiască temeliile societăţii) şi Stiinţele Economice (avem nevoie de oameni care gestionează chibzuit avuţia naţională a patriei). Nu mai ştiu ce urma după aceea. Oricum, pe ultimele locuri erau Teologia şi Poliţia. Adică, ajungeau să fie teologi sau poliţişti tinerii care nu erau suficient de bine pregătiţi liceal ca să intre la alte Facultăţi şi ale căror familii erau înstărite, încât era sub demnitatea lor să le rămână copiii “pe drumuri”, neinstruiţi, needucaţi într-o ” sferă superioară”. Eu însumi, dacă nu intram la Filologie (1959) eram programat deja pentru Teologie. Constatând empiric acest fenomen mi-am îngăduit teoretic o scară ierarhică orientată cam aşa: Dacă facem abstracţie de bunul Dumnezeu – sau îl punem între paranteze, cum ar zice un fenomenolog-  după el urmează Teologul, apoi vine Preotul, după care vine Părintele, după care vine şi Popa. Şi nu este vorba aici doar de Popa Tanda a lui Slavici,  ci de Popa ca interfaţă între toate cele cereşti şi mai ales toate cele pământeşti. Observ, tot empiric, efortul actua al Bisericii de a-şi forma cadrele, sau, în limbajul meu, de a-i ridica de la condiţia de Popă echivoc la aceea de Teoolog transparent. Cât priveşte clasa poliţiştilor, mă rezum la un exemplu, pe cont propriu. Umblând cu şoferul meu exemplar Sanda Silviu pe drumurile patriei ne întâlnim cu un poliţist, care ne opreşte, că aşa vrea el. Silviu iese ca să vadă despre ce este vorba. Cum discuţia se lungeşte ies şi eu. Poliţistul mă întreabă că eu cine sunt, iar eu în loc să îi spun că sunt PDG, i-am spus că sunt Profesor. Silviu m-a rugat să mă întorc în maşină şi a rezolvat el toată tărăşenia falsă. Dar întors în maşină mi-a spus: “Să nu le mai spuneţi niciodată poliţiştilor că sunteţi Profesor”. E clar: numai la auzul numelui de Profesor, poliţiştii îşi amintesc examenele şi examenatorii lor. Cum Biserica face un efort de restructurare (reformare) a cadrelor, am înţeles că şi Poliţia face un efort similar.

2. Ipoteza funebră. Prima mea ipoteză vizează un segment al vieţii sociale de pe “vremea comuniştilor”. A doua ipoteză vizează un fenomen de după Revoluţie. Tot empiric , pe diverse canale,  aflu în anul 1990 că a murit cineva,  care înainte de Revoluţie era cineva, apoi a murit altcineva, care înainte de Revoluţie era şi el cineva. Şi aşa mai departe, cam un an întreg. Ipoteza mea sună simplu: aceşti oameni care înainte de Revoluţie erau cineva, au decedat de inimă rea (cord), pentru că nu au putut suporta sau îndura căderea lor din funcţiile avute înainte. Pentru un sociolog serios nu ar fi o mare problemă: să ia numărul şi numele tuturor morţilor din Bucureşti, din anul1990, apoi să-i deceleze numai pe cei care au murit de inimă rea (cord), în sfârşit să vadă care şi câţi dintre aceştia erau oameni simpli şi care şi câţi dintre ei erau foşti şefi. Desigur că sociologia poate pune aici în joc instrumente şi mai fine, conjugate şi cu Psihologia. În ceea ce mă priveşte, fac aici doar o observaţie mai generală: un bărbat autentic (o fiinţă autentică, deci şi o femeie) ştie să câştige în viaţă, dar ştie şi să piardă. Cine nu ştie să piardă în viaţă este pe nicăieri.

3. Compensaţia, ca răzbunare naturală. Dacă prima mea ipoteză privind o sociologie ne-aplicată se referea la o secvenţă de pe “vremea comuniştilor” (teologii şi poliţiştii), iar a doua se referea la bolnavii de cord din 1990, a treia vizează un spaţiu mult mai larg. Ea se referă la întreaga societate a noastră, cea de azi, pe o singură secvenţă şi cu o singură întrebare: cum au ajuns oamenii bogaţi, să fie bogaţi? Mi se pare că răspunsul la această întrebare implică mai mulţi factori şi deci o analiză multi-factorială a Sociologiei. Eu am în vedere un singur factor. Se ştia şi se spunea – de când e Lumea-  că tinerii care sunt excelenţi în spaţiul lor de evoluţie teoretică, nu ajung departe sau foarte departe în viaţa practică. Spaţiul vieţii practice îl ocupă, aşadar, concurenţii lor mediocrii teoretic, dar orientaţi practic, pragmatic. Ei ajung bogaţi printr-un efortşi un efect de compensaţie a defectelor lor anterioare, care ţin  de instrucţie sau educaţie(note mici, învăţământ la seral sau la fără frecvenţă …etc).  Dar aici Sociologia ar putea să ia eşantionul bogaţilor din ţara noastră şi să analizeze factorii îmbogăţirii lor, între care cel invocat de mine  este doar unul.

NB-1 În afara unei analize sociologice şi statistice, deci cu exemple şi referinţe izolate,  despre orice putem să spunem orice, sau -cum am menţionat deja-  putem argumenta orice, şi nu putem demonstra nimic.

NB-2Analiza sociologică şi statistica inerentă vizează prin definiţie comportamentul de grup. Dar în oricare grup există excepţii, deci atitudini care se abat de la comportamentul grupului. Acestea sunt excepţiile. Se ştie -şi se spune- că excepţia întăreşte regula şi aceasta pe bună dreptate,  pentru că avem excepţii de la reguli dar nu şi de la legi. Nu s-a spus nimic despre relaţia inversă dintre regulă şi excepţie. Am să formulez relaţia dublă dintre regulă şi excepţie într-o singură propoziţie: excepţia întăreşte regula iar regula periclitează (osteneşte ) excepţia, dar nu o poate epuiza sau elimina.

NB-3 Personal, eu folosesc tehnic cuplul epistemic “plan de fundal” şi “plan de relief”. Aplicat la tema din acest articol acest cuplu ar suna aşa: poţi folosi orice exemplu în planul de relief al expunerii, al prezentării tale( fenomenologie) cu condiţia ca acesta să aibă în fundal prezenţa unui comportament de grup ( sociologia şi statistica).

NB-4Nu sunt deloc convins că cineva va analiza cele trei ipoteze sociologice, ca să vadă dacă sunt cert adevărate sau cert false. Prima este de pe “vremea comuniştilor” care nu ne mai interesează decât ca respingere globală, sau “condamnare”. A doua ipoteză vizează un fenomen cu totul special, rezumat la un an sau doi. A treia ipoteză vizează un fenomen mult prea complex şi complicat. Ea-ipoteza- poate fi şi aducătoare de nenoroc, dacă este analizată cu precizia şi radicalitatea lui Ştefan Zeletin.

NB-5 În faţa celor tre ipoteze numite în titlu” Sociologii ne-aplicate” mă încearcă regretul, părerea de rău că nu sunt şi sociolog.

Publicat în Unghiuri si antinomii | Lasă un comentariu

Examenul de Maturitate

Publicat în 26 iulie 2011 de tcatineanu

Examenul de Maturitate ( Bacalaureat) ne pune în faţa unei catastrofe docimologice ( Docimologia fiind teoria examenului şi a examinării). Dar catastrofale sunt şi multe, dacă nu chiar foarte multe dintre intervenţiile  publice pe această temă, pe acest subiect. Situaţia acestui examen (ca şi a examinării ei) mi-a amintit de o celebră discuţie dintre Pericle şi Anaxagoras. Ei şi-au petrecut o noapte întreagă pentru a dezlega o problemă. Problema poate fi definită simplu aşa: dacă în războiul dintre atenieni şi perşi, un ostaş persan este ucis de săgeata unui arcaş atenian, atunci cine este de vină pentru moartea persanului: săgeata care i-a străpuns pieptul, coarda arcului care a expediat săgeata, mâna arcaşului atenian care a întins arcul, ochiul lui care a ţintit sau strategul care a organizat bătălia?. O noapte întreagă,  cele două mari spirite ale Antichităţii eline nu au reuşit să dezlege problema. Un student inteligent şi cu umor mi-a răspuns că vinovat este persanul ( adică mortul ) pentru că a stat în bătaia săgeţii. Dacă extindem parabolic această situaţie la Examenul nostru, rezultă că pentru căderea lor vinovaţi ( adică “morţi”) sunt toţi elevii care au căzut, adică au luat sub 6. Notez doar în trecere că nu am înţeles bine cine şi de ce a introdus această limită de jos ( 6 şase ) pentru Bacalaureat, câtă vreme elevii sunt obişnuiţi de la început şi pe tot parcursul şcolarizării cu notele 1- 10. Fac această observaţie şi ca unul care am trecut de la sistemul sovietic ( notele 1-5 ) la sistemul clasic ( notele 1-10 ). Probabil că cel care a propus noua limită de jos ( “peratologică” i-ar zice Domnul Liiceanu, după Domnul Noica) a fost un isteţ ( sau o isteaţă) , preocupaţi subconştient ( el sau ea) de doctorat, respectiv de spaţiul universitar, ca şi de alte “chestiuni” de înaltă şi profundă axiologie. Introducerea acestei limite este perfect formală şi absolut fără rost şi ea vădeşte că examinatorii nu fac distincţia simplă şi esenţială între un examen de absolvire şi un examen de admitere.  Acum,  dacă echivalentul persanului mort sunt elevii căzuţi la examenul de Bacalaureat ( e şi acesta un fel de câmp de bătălie ) se pune însă problema ( la al doilea capăt de fir ) , cine este Strategul. Aici părerile sunt împărţite, dar nu în foarte multe clase. Unii consideră că Strategul este Ministrul Funeriu, întrucât dânsul a organizat întreg examenul , aflându-se în “capul trebii”, cum ar spune Paul Grigoriu. Aici atacul critic cel mai tare ( inclusiv ca “vocaliză”) vine evident din partea foştilor Miniştri ai Învăţământului. Aici mă gândeam că dacă ceea ce au făcut dânşii ( indiferent care ) în perioada mandatelor lor ar fi la înălţimea criticii actuale ( dusă cu virulenţă  şi chiar cu violenţă) ar fi în regulă, iar dânşii ar constitui nişte modele etice exemplare pentru toată lumea, inclusiv pentru elevii căzuţi (“persanii” noştri). Dar din păcate nu este aşa. Pentru alţii, Strategul este Prim-Ministrul Emil Boc. Dânsul reprezintă Executivul şi deci este responsabil pentru tot ceea ce este sau nu este “executat” în ţara asta, inclusiv “elevii căzuţi”. Aici vocile critice sunt amestecate ( de la comentatori, pe diverse domenii,  la sindicalişti ) şi numai Domnul Vasile Dâncu i-ar putea discerne după criterii sociologice riguroase. Accentul critic se deplasează totuşi spre Ministru, dată fiind diferenţa dintre un Ministru ( oricare ar fi el)  şi un Prim-Ministru. Dar Prim-Ministrul rămâne oarecum în umbră şi pentru că accentul critic se deplasează, invers, spre marele Strateg, adică spre Preşedintele Traian Băsescu. Aici intră în joc oamenii politici din opoziţie şi toţi aliaţii lor . Aceştia au o logică foarte simplă pe care am analizat-o într-un articol anterior ( Trei drumuri) şi care se rezumă la enunţul : pentru tot ceea ce se întâmplă rău în această ţară,  vinovaţi sunt Guvernul şi Preşedintele. Deci Guvernul trebuie “să cadă”, pentru că este incompetent, iar Preşedintele trebuie să plece, pentru că are apucături de dictator. Ştim clar, în această analogie, cine este “persanul mort” ( elevii căzuţi, afişaţi pe liste, cu drept de contestaţie, pe care “persanul mort” nu îl mai are ) ştim mai puţin clar ( sau nu ştim ) cine este Strategul. Dar între cele două capete ale firului mai există totuşi câteva instanţe intermediare. De aceea cei doi mari elini nu au putut dezlega într-o noapte întreagă problema pe care şi-au pus-o clar, probabil într-un ceas de zi.

Am făcut succesiv două Facultăţi ( Filologia şi apoi Filosofia) iar în acest interval am dat o groază de examene. Tot în această perioadă lungă am fost obligat să citesc tot o groază de texte de Pedagogie şi de Metodică, texte care m-au îngrozit şi ele prin caracterul lor  formal ( în sens rău)  şi abscons ( hermetic pentru mine şi aiurit în raport cu practica didactică, pe care am intuit-o ca elev la Liceu). Am fost repartizat ca profesor la “Şcoala Generală nr. 5″ din Sighişoara, apoi ( fără pile) am fost numit profesor la “Liceul nr. 1″ din acelaşi oraş, apoi -într-un târziu nu prea târziu- am ajuns  la Universitatea clujeană. Aşadar cunosc nu bine, ci foarte bine cele trei medii sau niveluri ale învăţământului din România, mentalitatea ( psihologia) dascălilor şi a elevilor ( studenţilor). În această perioadă am fost obligat pe viu să descopăr Pedagogia şi Metodica, întrucât fără ele nu poţi fi Profesor. Această experienţă am şi concentrat-o în 10 reguli, dintre care în acest text ( şi context) voi invoca doar două.  O regulă ne spune că dacă între profesor şi elev ( student) apare o tensiune,  un conflict, atunci cu rare, rarisime excepţii, vinovat este profesorul, pentru că el este Profesor, nu elev ( student). Această regulă se aplică şi la relaţia dintre părinţi şi copii. Vedem mame cu fiii după gratii, care plâng în hohote şi ne asigură pe noi cât de frumos şi-au crescut ele copiii. Dacă le cercetăm biografia descoperim uşor locul “bâtei” şi al autorităţii paterne false, ca şi o liotă de alte defecte care sunt ale educatorilor, nu ale celor educaţi.În cele trei medii ale învăţământului nostru ( mai ales în cel liceal) m-am simţit obligat să rezolv mai multe conflicte dintre elevi şi unii dintre colegii mei. Strategie dificilă, întrucât trebuia să rămân şi coleg al colegului meu şi profesor al elevului meu. Ca ilustrare întâmplătoare, notez aici că înainte de publicarea acelor rezultate catastrofale, la un post TV apare o Profesoară care ne explică nouă ce şi cum. Dânsa prezintă şi se prezintă, expune şi se expune, încât mai importantă este importanţa prezenţei dânsei la TV, nu tema sau problema ca problemă. Dânsa laudă vârfurile care sunt puţine, restul fiind -în expresia dânsei-” neant”. Ne mai dă şi o listă cu inepţiile scrise la examenul de Bac., listă pe care o citeşte cu o reală voluptate. Înclin să cred că Profesoara la care mă refer a vrut să ajungă în altă parte ( mai sus) şi nu a reuşit, de aceea nu este, acolo unde este, la dânsa acasă. O a doua regulă din cele 10 ne spune că învăţăcelul ( elevul, studentul, masterandul, doctorandul..) trebuie să fie luat de acolo  de unde este şi trebuie să fie dus până acolo unde se poate. Reversul practic al prime părţi a acestui enunţ este cunoscut. Universitarii dau vina pe licee pentru nivelul slab de pregătire al elevilor; profesorii de liceu dau vina pe şcoala generală; aceasta mergând în acelaşi stil regresiv dă vina pe “Învăţători”; de aici se ajunge la Grădiniţă şi , evident, la familie. Mergând aşa, tot mai departe, ajungem desigur la Traian şi Decebal. Unii ajung mai simplu numai la Traian. Deci un Profesor adevărat îşi ia învăţăcelul de unde este acesta, cu toate datele care îi configurează portretul (informaţie, nivel de cultură, motivaţie, aspiraţie …..şi să mai spună pedagogii ce) şi îl duce până acolo unde se poate. Folosesc această expresie impersonală- se poate-întrucât, mai ales la nivelurile superioare, poate că poate Profesorul dar nu poate Învăţăcelul, dar se poate întâmpla şi invers în sensul că poate Învăţăcelul dar nu poate (încă nu poate,  sau nu mai poate) Profesorul. Notez doar în trecere că acest transfer al răspunderii pe cei de dinainte este o practică nenorocită folosită şi în politică ( ” greaua moştenire”), dar în toate situaţiile ea este un semn clar al unei iresponsambilităţi prezente, indiferent care ar fi “actantul” acesteia.

NB-1 Nivelul de complexitate al subiectelor  date la BAC m-a deconcertat. Cei care au formulat subiectele nu fac distincţia elementară între un examen de absolvire şi un examen de admitere.La un examen de absolvire dai un subiect de dificultate medie; candidaţii se vor tria oricum şi vor forma o ierarhie , dar nu vor cădea în proporţii catastrofale, ca acum. La un examen de admitere ( concurs) dai un subiect de dificultate maximă, pentru a-i tria pe cei mai buni. Probabil ( numai probabil) că cei care au formulat subiectele au fost influenţaţi mai mult sau mai puţin conştient de politica Strategului Funeriu: radem tot şi dintr-o dată. Personal sunt de acord cu măsurile radicale, dar nu şi cu forma lor violentă, agresivă ( inspirată, cică, de o paradigmă ştiinţifică). Complexitatea subiectelor ( complicaţia lor , la Limba Română) pot avea ca echivalent în modelul de la care am plecat ascuţimea săgeţii arcaşului atenian.

NB.-2 Aş fi efectiv încântat dacă aş putea citi o lucrare elaborată de comisia care a formulat subiectele. Ar fi un fel de ” examinare a examinatorilor”. De altfel, într-o democraţie transparentă, Strategul Funeriu ar trebui să dispună ca lucrările exemplare (paradigmatice) elaborate de către membrii comisiei ( comisiilor) să fie publicate, ca să avem şi noi un reper clar de orientare în această problemă complexă ( şi mai ales complicată).

NB3- Docimologia este- cum am spus- teoria examenului şi a examinării. Deontologia defineşte aspectele etice ale oricărei activităţi profesionale. Există deci şi o Deontologie a Docimologiei, ca să mă exprim în acest limbaj pretenţios, dar la obiect, sau la subiect, dacă vreţi Dvs.

NB-4. Las cititorului plăcerea de a găsi şi alte analogii între modelul antic disputat de cei doi mari elini şi examenul de BAC, disputat de toate vocile participante la analiza lui.

 

 

 

 

 

Publicat în Unghiuri si antinomii | 16 comentarii

Două ipostaze ale buzunarului

Publicat în 22 mai 2011 de tcatineanu

Toată lumea ştie ce este un buzunar.  Mai bine decât oricine ne pot vorbi despre buzunar şi buzunare croitorii şi croitoresele (mai ales ele) care le croiesc şi le execută.  Nici unii nici alţii nu ne vor da însă o definiţie a buzunarului. În general, lucrurile simple şi evidente pentru simţul comun sunt foarte greu, dacă nu imposibil, de definit. Atunci să vedem ce ne spune aici DEX:  ” Un fel de pungă interioară cusută la haine, în care se ţin lucruri mărunte”. La urma urmei definiţia este simplă şi corectă. Dacă îl întrebăm pe Metafizician,  el ne va spune că buzunarul este o modalitate particulară de articulare a Plinului cu Golul în ordinea umanului, a creaţiei umane. Are şi el dreptate, costumul fiind un plin, iar buzunarele lui fiind nişte goluri. Dar mai instructivă poate fi poziţia Antropologului. El ne poate vorbi sistematic despre istoria buzunarului, despre ipostazele şi funcţiile lui sociale.

Cât priveşte istoria, să observăm că Natura conţine premise şi prefigurări ale valorilor umane. Dacă este vorba de tema noastră notăm doar că Natura a creat cel mai uimitor buzunar în cazul Cangurului.  Acest buzunar nu ţine în el “lucruri mărunte”, ci conţine însăşi esenţa reciclată a vieţii. Este foarte posibil ca în Natură să existe şi alte premise şi prefigurări ale buzunarului, dar această temă îi priveşte pe Naturalişti. În sfera umanului, tipurile şi funcţiile buzunarului  – prin croitori şi croitorese, dar dincolo de ei, ele –  sunt de o varietate fără margini. Din această varietate ne-am propus să abordăm aici  – potrivit titlului -  doar două ipostaze, respectiv funcţii ale buzunarului. Este vorba despre buzunarele de la pantalonii bărbaţilor. Clasic, aceşti pantaloni au trei buzunare: două în faţă (stânga-dreapta) şi unul în spate. Pantalonii tinerilor de azi au tot felul de variaţii, dar nu despre ei este vorba aici. Acum şi revenind la definiţia din DEX, în buzunarele din faţă se intoduc tot felul de “lucruri mărunte”: batista, cheile de la maşină, pachetul de ţigări, bricheta, cheia de la poarta casei etc. În buzunarul din spate se introduce de regulă portmoneul, care nu mai este un “lucru mărunt”. Şi acum vine disocierea celor două ipostaze ale buzunarului,  pe care am anunţat-o în titlu.

Am observat cu mai multă vreme în urmă (în filme şi reportaje) cum bărbaţii din SUA,  în diverse contexte (şi sărbătoreşti dar şi oficiale) stau cu o mână în buzunar . Cu a doua mână gesticulează, dacă vorbesc sau închină un pahar. Fenomenul  – care ţine de comunicarea non-verbală -  este prea frecvent ca să nu fie semnificativ. A sta cu o mână în buzunar într-un context colectiv  – fie el aniversativ sau oficial -  este un semn clar de siguranţă de sine şi tacită şi ostentativă. Notez în trecere că a sta cu ambele mâini în buzunare atunci când vorbeşti cu cineva (sau în faţa cuiva) este semn de înfruntare, sau de obrăznicie, de mojicie. Dar revenim la gestul american: el trădează (dezvăluie, dacă vreţi) siguranţa de sine, fie ea una şi ostentativă sau nu. Observ însă că acest gest (tic) de natură comportamentală trece peste “Baltă”, adică Oceanul Atlantic şi ajunge până la noi. Clişeul comportamental menţionat este un indice pentru alte clişee, dintre care cel mai nenorocit este clişeul de gândire. Iar a gândi în clişee înseamnă a nu gândi cu adevărat.  Îi las pe cititorii mei să obseve cine, când, unde stă cu o mână (stânga sau dreapta) în buzunar, într-un context colocvial, public. În ceea ce mă priveşte, îl voi menţiona aici doar pe Domnul Triblea, de la RealitateaTV, întrucât Dânsul este mai la vedere. Dar vine acum rândul celui de al trilea buzunar  –  din pantalonii bărbatului -  în care de regulă stă portmoneul sau portofelul şi în care dincolo de cartea de identitate, poza soţiei şi a copiilor, sau a iubitei, ne punem banii. Aici apare un al doilea clişeu introdus de Priministrul nostru Emil Boc: este vorba de “buzunarul românului” sau “buzunarul românilor”. Această expresie ar putea fi numită şi o metaforă a tranziţiei, alături de altele, de genul: “tăierea cozii”, “tunelul şi luminiţa”,  “coşul zilnic”,  “doctorul terapeut” etc.  Nu intru aici într-o analiză tehnică a acestei probleme. Respectiv, nu intru  – cel puţin deocamdată -  în analiza problemei asociată cu întrebarea  – care dă miezul conflictului dintre Poziţie şi Opoziţie -  când măsurile “dure” luate de Guvernul actual vor intra în ” buzunarele românilor”. Mă rezum la a constata că, până una alta, unii dintre români stau cu mâinile (stânga sau dreapta) în buzunarele din faţa pantalonilor şi alţii nu îşi mai găsesc (sau îl găsesc aproape gol) portmoneul din spate.

NB-1 Cred că în faţa acestei situaţii Metafizicianul este derutat, întrucât el nu mai ştie unde este Plinul şi unde este Golul. Cred că poate fi derutat şi DEX-ul, întrucât o mână într-un buzunar nu poate fi totuşi chiar “un lucru mărunt”.

NB-2 Ne putem imagina cu greu cum ar fi stat pe “vremea comuniştilor” cineva cu mâinile în buzunar (buzunare) în faţa unui potentat politic. Pasămi-te în faţa unui dictator. Acesta nu este un elogiu democratic indirect al “mâinilor în buzunare”.

3-După ce a fost adulat dogmatic, azi Marx este tratat la noi (nu şi în alte ţări, …civilizate) ca “un câine mort”. Dar viziunea lui generală asupra societăţii (capitaliste) este consonantă cu un enunţ esenţial din Biblie: “Celui ce are i se va da, iar celui ce nu are i se va lua”. De aceea “buzunarele românilor” – cele de la spate -  au devenit tot mai inegale. Măsurile “dure” luate de actualul Guvern vizează corecţia acestei inegalităţi şi introducerea la scară  socială generală a echităţii (valoare etico- politică fundamentală şi pentru Aristotel). Cum ader şi eu la echitate (şi îl iubesc pe Aristotel, pasă-mi-te pe români) sunt absolut curios să văd dacă acest efort de asceză va reuşi.

Publicat în Unghiuri si antinomii | 8 comentarii