Avocatul poporului p.s.d.-ist (2)

AVOCATUL POPORULUI PSD-IST (2)

Spuneam, în prima parte a acestui articol, că am rezerve totale față de prestația deontologică a postului „Antena 3”. Este vorba, evident, de postul de televiziune (t.v.), nu de posturile creștine dintre sărbători. Am reușit performanța de a sta o oră întreagă în fața televizorului, asistând la interviul-dialog dintre Ministrul Justiției, Toader Tudorel (mânca-l-ar mama sau tata pre el) și Mihai Gâdea, al cărui simplu nume ne poate da niște fiori. Rolurile celor doi, ca și regula axiomatică a dialogului lor, erau deja cristalizate, evidente. Cum am arătat în prima parte, Tudorel Toader este un procuror diabolic, unul care acuză drastic DNA – reușind să o elimine (să o pună între paranteze) pe Laura Codruța Kövesi, și care, de jos în sus, îl vizează și pe Procurorul general, Augustin Lazăr, iar de sus în jos, îi vizează pe toți procurorii DNA, din întreaga țară. Dar, același Tudorel Toader este și avocat, adică avocatul „poporului p.s.d.-ist”, în fruntea căruia stă surâzând victorios Liviu Dragnea. Al treilea rol, din schema tripartită a justiției, adică acela de judecător, îi revine gazdei, adică lui Mihai Gâdea. Dânsul zice „da”, la oricare propoziție a lui Tudorel Toader, indiferent dacă aceasta merge pe „da” sau pe „nu” (adică pe „ba”) Mihai Gâdea, pus la punct cândva de un intelectual autentic, este un servant-servitor jalnic, capabil și el de orice, dacă acest „orice” pornește de la Dan Voiculescu (Nu „Dan, căpitan de plai”) și continuă până la moartea unuia sau a celuilalt dintre cei doi, din schema tripartită. Norocul nostru este că în fața televizorului stau oameni normali, „cu scaun la cap”, care au memorie, logică și bun-simț, încât ei sunt judecătorii ultimi ai spectacolelor de la „Antena 3”. Tudorel Toader acuză așa-numita tele-justiție. Culmea paradoxului este că această acuzație se face chiar la televizor, adică este ea însăși o tele-justiție. Tudorel Toader are gustul mărimilor și al măririi, care bate către măreție. Nu știu dacă a citit romanul lui Balzac, „În căutarea absolutului”, dar dânsul este obsedat de ideea absolutului, a perfecțiunii. În acest caz este vorba de dreptatea absolută, dânsul fiind convins că este singurul care poate atinge perfecțiunea. Cei patru candidați, care au concurat pe postul din care Kövesi a fost „eliberată”, au fost respinși, cu argumente similare celor cu care a fost respinsă și fosta Șefă DNA. Exigențele Ministrului Justiției sunt atât de mari, încât doar dânsul le-ar putea satisface, cu un mare efort și cu puțin noroc. În romanul lui Balzac, un pictor vrea să elaboreze o imagine plastică perfectă. O termină cu convingerea subiectivă că a atins Absolutul. Văzută de oamenii cu ochiul normal și „cu scaun la cap”, imaginea picturală era doar o mâzgălitură confuză, perfect neinteligibilă, o aiureală bizară.
Ideea centrală, pe care merge Tudorel Toader, nu este una cu adevărat nouă, deși este propusă ca o „Ordonanță de urgență nouă”. În esență, ea reia și dezvoltă faimoasa „Ordonanță nr.13”, care, trecând prin toate aventurile și avatarurile, inclusiv prin acela al morții (retragerea ei), supraviețuiește, renaște din propria ei cenușă, ca în basme sau în legende. Doar se știe, de la Vasile Alecsandri, că „Românul s-a născut poet”. Dar, de ce nu și politician sau politruc, mai mult sau mai puțin politicos? În fundamentarea virtualei (nu și virtuoasei) „Ordonanțe”, justițiarul nostru, însetat de Absolut, aduce două „argumente tari”, cum le-ar zice Protagoras. Primul se referă la faimoasele Protocoale, al doilea (asociat cu primul) vizează „interceptările”. Cu referință la faimoasele Protocoale, mărturisesc că am citit doar două, chiar la începutul deconspirării lor. Nu înțeleg nici acum, după atâta dezbatere publică, unde este problema, necazul sau „baiul”, cum zice ardeleanul. Ele stabilesc, pe puncte și subpuncte, Regulile de colaborare între SRI și alte instituții, care aparțin Justiției. Traian Băsescu a constatat că fenomenul corupției a atins cote atât de înalte (grave), încât corupția a devenit un pericol național. Dar, nu este chiar sarcina SRI să apere țara de orice pericol național, fie el extern sau intern? SRI, ca și alte instituții similare, din toate țările, are o zonă de activitate secretă. Este normal ca un Protocol de colaborare între SRI și alte instituții să aibă și el un caracter secret. În același sens, dar în contrapunct, SRI împreună cu Procuratura (mai ales DNA) vizează activitățile secrete ale infractorilor, ale corupților. Aici putem reaminti o mărturisire a Laurei Codruța Kövesi, căruia i-a trebuit câtăva vreme până a înțeles mecanismele subtile la care recurg toți infractorii, pentru a-și masca nelegiuirea faptelor lor. De unde și expresia clasică deja de „băieți deștepți”. Se poate îndoi cineva de deșteptăciunea lui Liviu Dragnea, ajuns și profesor (cu tabla în față și creta în mână) la „Antena 3”? Orice ar face, cel puțin deocamdată, DNA nu dispune de mijloacele tehnice și de personalul calificat în instrumentarea lor, de care dispune SRI. Aici intervinne fenomenul de fetișizare negativă, la care recurge și Tudorel Toader. Se pleacă de la imaginea odioasă a Securității de pe vremea lui Nicolae Ceaușescu. Această imagine negativă este transferată asupra SRI, ca și cum această instituție nu s-ar fi restructurat deloc, după 1989. Această imagine, prelucrată artificial și fals, este asociată direct cu Diavolul. Acest transfer și această prelucrare imagistică (și imaginară) îi aparține și lui Tudorel Toader, care, dincolo sau dincoace de condiția sa de Profesor, se adeverește a fi, încet dar sigur, un Procuror diabolic și un Avocat al Diavolului. A doua temă, cea cu interceptarea, nici nu merită să mai fie abordată, ea fiind derizorie. Aici, membrii „binomului capro-varzist” PSD-ALDE ne dau niște cifre uluitoare, confundând numărul interceptărilor cu numărul celor interceptați. Dragnea este doar unul și este un unicat, dar înterceptările lui sunt mai multe, situație care se repetă și sporește când trecem de la Dragnea la „ai lui” (care sunt cu toții „dați dracului”).
Consecințele posibilei Ordonanțe viitoare sunt catastrofale. Toți condamnații – inclusiv cei care au o condamnare definitivă – dacă au „sentimentul” că au fost condamnați pe nedrept, pe baxa celor două criterii („Articulușuri de price”, cum le zicea Gherontie Cotorea) pot cere revizuirea procesului lor. Tudorel Toader vorbește despre „sentiment”, dar putem folosi aici și alte sinonime: cel condamnat are „senzația”, sau „impresia”, sau „bănuiala” etc. Dar, oare, care dintre toți condamnații de pe „suprafața zbârcită a Pământului”, și-ar rcunoaște vinovăția, exceptând cazurile în care această recunoaștere ar fi profitabilă, ducând la scăderea sancțiunii? Iar faptul că devin problematice și condamnările definitive, ne duce cu gândul direct la Liviu Dragnea „și ai lui”. Universul Justiției se convertește direct în Haos, iar Purgatoriul a cărui menire este chiar purificarea, nu conduce la Raiul purității, ci coboară în Infernul nelegiuirii și al nelegiuiților.

Posted in Fără categorie | Leave a comment

Avocatul poporului p.s.d.-ist (1)

AVOCATUL POPORULUI PSD-IST (1)

Nu este vorba aici de Avocatul Poporului în înțeles propriu, care azi este Victor Ciorbea, ci de Avocatul „poporului PSD-ist”, iar acesta este Tudorel Toader. La prima sa apariție publică, lăsa o impresie bună, chiar foarte bună: Profesor universitar, Rector al Universității din „Dulce târgul Ieșilor”, membru în CCR, care veghează la corecta aplicare a Constituției, membru activ în diverse comitete și comisii, câteva medalii onorifice etc. Calm, aproape imperturbabil, lăsa impresia unui justițiar perfect echilibrat. Treptat, această figură, care părea auriferă, își dă arama pe față. Putem vorbi de o „schimbare la față”, de „schimbarea macazului”, sau de o „întoarcere ca la Ploiești”. Procesul – unul psihologic, nu juridic – de auto-dezvăluire începe să se manifeste, treptat, în relația dintre Ministrul Justiției, Tudorel Toader și Șefa DNA, Laura Codruța Kövesi. O primă evaluare, făcută Șefei DNA, nu găsește nimic foarte grav în activitatea DNA. A doua evaluare, făcută pe 36 de pagini, îi aduce Șefei DNA nu mai puțin de 20 de acuzații grave. În ședința de la CSM, la aceste 20 de acuzații se mai adaugă 2, care puteau spori și ele până la alte 20, parcă sub sugestia magică a acelui 2020, rostit clar de premierița sau premiereasa Viorica Dăncilă. În acea ședință, Șefa DNA s-a apărat magistral, demontând toate punctele de acuzare, punct cu punct, respectiv punct-contrapunct. La rândul dânsului, Procurorul general, Augustin Lazăr, a fost de partea Șefei DNA. Cele două intervenții au declanșat reacția de fond, una viscerală, a domnului Tudorel Toader. A intrat în joc limbajul non-verbal al oratorului. O privire nu doar intensă, ci și încărcată de ură, decibelii vocii au crecut brusc, gesticulația a devenit dezordonată, doar degetul arătător fiind îndreptat fix spre acuzată. Asupra acestui comportament non-verbal, vom reveni în partea a doua a acestui text.
În acea ședință, Tudorel Toader s-a comportat ca un veritabil Procuror, nu ca un Ministru al Justiției. Dar, prin această atitudine, dânsul masca o ipostază complementară, dar și opusă, adică aceea de Avocat. Dar, Avocat al cui!? Răspunsul la această întrebare s-a cristalizat treptat, iar „Ordonanța X ”, pe care acum o pregătește, este mai mult decât transparentă. Domnul Tudorel Toader este avocatul „tovarășului” Liviu Dragnea. Este vorba de „Liviu Dragnea și ai lui”, ca să preluăm aici expresia Președintelui Klaus Johannis. Dar cum poți să fii tu, un singur om, în același timp, atât avocat cât și procuror? Se poate, și nu numai teoretic, ci și practic. Este vorba de ceea ce, în limbaj metaforico/juridic, se cheamă „Procurorul diabolic” și „Avocatul diavolului”. Primul este capabil să acuze orice, al doilea este capabil să apere orice. Dar, Liviu Dragnea a ajuns să fie capabil absolut de orice, pentru a scăpa de gratii, iar Tudorel Toader, după chipul și asemănarea Șefului suprem, a devenit și dânsul capabil de orice. Dânsul este procuror în relația cu DNA și cu procurorii acestei instituții, dar este avocatul lui Liviu Dragnea.
Dacă reluăm expresia „Liviu Dragnea și ai lui”, putem să mai facem câțiva pași, ajungând astfel la ceea ce am numit „poporul PSD-ist”. Aceasta nu este o metaforă poetică, ci este o realitate, dar una bazată pe o „parțială adecvare”, cum ar zice Lucian Blaga. Expresia conține un adevăr și o eroare. Trebuie să facem distincția elementară dintre „popor” și „populație”. În 2016, PSD, ca partid, a câștigat alegerile, potrivit legislației în vigoare, una democratică. În stabilirea rezultatelor, s-au avut în vedere cetățenii care au participat la vot, nu și cei rămași acasă sau plecați nu se știe unde. Cei care câștigă alegerile, ajung la Putere, restul intră în Opoziție. Totuși, orice am spune, orice am face, cifrele nu mint, decât dacă sunt falsificate de oameni. Or, cifrele ne spun că din întreaga populație a României, adică 100 % , au votat pentru PSD doar 17 %. Cum poți pune semnul egalității între acest procent minim al populației și întreg poporul român? O poți face doar dacă ai „logica interesată” a lui Liviu Dragnea „și ai lui”, sau „logica hiper-sofisticată” a lui Tudorel Toader. Ceea ce am numit „poporul PSD-ist” este alcătuit din toți membrii acestui partid (cei mai importanți, în alegeri, fiind „baronii” locali), la care se adaugă restul sărac al populației (pensionari, asistați social, șomeri, etc). Deci, Tudorel Toader, cu „Ordonanța X”, pe care o va înainta, nu apără interesele poporului român, ci interesele lui Liviu Dragnea și ale poporului lui, adică „poporul PSD-ist”. Este aproape un loc comun, opinia lui Churchill despre regimurile politice. El consideră că dintre toate regimurile politice (definite și ierarhizate încă de Aristotel), cel mai bun regim politic este democrația, deși – completează Churchill – și aceasta are limitele și riscurile ei. Or, solarul – dar și virtual – solitarul Liviu Dragnea, însoțit fidel de umbra sa fecundă, Tudorel Toader, speculează abil, ca toți „băieții deștepți”, aceste limite și riscuri ale democrației. Prin aceste tălmăciri sofisticate și răstălmăciri, democrația merge la noi ca racul, adică înaintând înapoi. Potrivit unei scheme clasice din organizarea Justiției, între Procuror și Avocat, dar și deasupra lor, se află Judecătorul. Oare unde este, în acest caz, adică în situația țării noastre și a poporului român, Judecătorul Tudorel Toader?
După 1989, am urmărit și eu, ca mulți alții (ca tot omul) emisiunile „Antenei 3”. Informații bogate și noi, evenimente de senzație, sau invers, de culise, comentarii inteligente și subtile, atitudini ferme etc. Treptat, mi-am dat seama că ceva-ceva nu este în regulă. Adică, am realizat că și acolo există „băieți deștepți” și „fetițe istețe”, care cântă în struna cuiva sau a altcuiva, și nu a oricui. De aceea, nu mai urmăresc acest post, decât rar și pentru câteva minute, ca să văd de ce mai sunt în stare să ne arate și să ne zică „anteniștii treiști” (sau „treiriști”?). Aflând că Tudorel Toader urmează să aibă un dialog cu Mihai Gâdea, am deschis televizorul și am urmărit, luându-mi notițe, întreaga emisiune, de la cap la coadă. Asupra acestei emisiuni speciale voi reveni în partea a doua.

Posted in Fără categorie | Leave a comment

Compromisul: admisibil sau nu !? (2)

COMPROMISUL, ADMISIBIL SAU NU!? (2)

În prima parte a acestui text, am analizat faimosul enunț „Scopul scuză mijloacele”. În interpretarea iezuiților, oricare scop scuză orice mijloc. Acest enunț, pe nedrept numit „machiavelic” – pentru că nu este al lui Machiavelli, ci al iezuițiolor – a fost drastic amendat de către Blaise Pascal, în ale sale „Scrisori provinciale”. Pentru a justifica un mijloc îndoielnic, scopul trebuie să fie imperios necesar, și să nu existe alte mijloace pentru realizarea lui. În cunoscutul roman „Mizerabilii”, al lui Victor Hugo, Jean Valjean fură o pâine dintr-un magazin. El recurge la acest mijloc pentru a o hrăni pe micuța Cosette, aflată la capătul puterilor, din cauza subnutriției. Pentru acest gest, Jean Valjean este condamnat la ani grei de închisoare. Oare la câți ani de închisoare ar trebui să fie condamnați Liviu Dragnea „și ai lui”, pentru cât au furat (sau au sustras), nu dintr-un simplu magazin, ci din avuția națională a unui popor!? Noroc că CCR – care mai are și momente luciditate – a contestat înființarea „Fondului financiar suveran”, fond fără fund, care putea fi o sursă inepuizabilă pentru matrapazlâcurile celor îmbogățiți peste noapte.
Dacă este vorba de scopuri, acestea pot fi concepute pe cele trei termene: scurt, mediu și lung. Pe termen lung, scopul devenit ideal al actualului „binom-caprovarzist” PSD-ALDE este conservarea puterii politice pe termen nedeterminat, dacă se poate chiar până la „A doua venire a Domnului”. Pe termen mediu, este vorba de conservarea averilor acumulate, dar nu la „loz în plic”, la „zaruri” sau la „ruletă”, ci prin niște mecanisme subtile care, sub aparența legalității (pretextul) ascund interesul financiar dubios (mobilul). Complementară acestei conservări a averilor furate, este limitarea activității DNA și eliminarea Șefei, Laura Codruța Kövesi. De altfel, fosta Șefă a DNA mărturisea sincer că i-a trebuit câtva timp până ce a înțeles subtilitatea diabolică a strategiilor prin care „băieții deștepți” ca și „fetițele istețe” ajung să fie milionari, chiar dacă părinții lor au fost niște sărăntoci. Pe termen scurt – ceea ce se poate petrece, fie în miezul zilei, fie în miezul nopții – „băieții deștepți”, în ipostaza lor de juriști, absolvenți ai facultăților private, chiar și la fără frecvență, isprăvite la vârste venerabile (între 30 și 45 de ani), lucrează temeinic la modificarea Codurilor penale. Aparent somnambulul Florin Iordache, hiper-istețul Eugen Nicolicea, primitivul agresiv Șerban Nicolae etc., sub îndrumarea protectoare a oportunistului profesor Tudorel Toader, recurg la o veritabilă analiză semantică și hermeneutică a Codurilor deja elaborate, pentru a le schimba. Argumentul schimbării cică ar fi optimizarea Legislației, aducerea ei la zi. Acesta este pretextul legal, mobilul real fiind corectarea arbitrară a unor articole și puncte, astfel încât interesele „găștii politice” (în special „Dragnea și ai lui”) să nu cadă sub incidența Legii. Stilul de lucru din comisia lui Iordache este o mascaradă, în consens cu porecla pe care o merită, „Ciordache”. Se procedează cam așa: din acest articol scoatem sintagma cutare, la acel articol adăugăm o altă expresie, iar procedura ajunge până la cuvinte izolate, la „cuvințele”. Prin simpla modificare a unui „cuvințel”, Dinu Patriciu a făcut o avere fabuloasă. Din fostul PNL-Aripa tânără, o „aripă” a zburat la cele veșnice, dar a mai rămas „aripa” lui Călin Popescu Tăriceanu. Ca să nu zboare asimetric și cumva să cadă, această „aripă” de dreapta s-a corelat cu „aripa” de stânga a lui Liviu Dragnea. Această combinație – o veritabilă genetică politică – seamănă cu performanța lui Miciurin, care a altoit grâul în pălămidă, ridicând producția sovietică de cereale la cote nemaiîntâlnite vreodată. Tot așa, cei doi „magnifici” încearcă să altoiască Politica în Justiție, de unde și articolele de lege numite „cu dedicație”.
Reluăm matricea celor trei termene, cu referință la Opoziție. Din păcate, Opoziția nu este unitară. Ea este formată din câteva partide (chiar partidulețe), care se află între ele în opoziție. Mai mult, chiar în sânul unui singur partid, cum ar fi PNL, se dau lupte interne pentru Șefie. Prin contrast, la acest capitol, PSD este „o unitate de monolit incompatibilă cu fracțiunea”, cum își spunea PCR, pe vremuri, care se pare că încă nu au apus. Programele acestor partide, din Opoziția mozaicată, sunt în mare parte fanteziste, utopice, ele visând „cai verzi pe pereți”. În această situație globală și confuză, rămân în Opoziție, fie ea reală sau virtuală, doar Președintele Klaus Johannis și „Mișcarea străzii”. Atribuțiile Președintelui sunt limitate, iar Dragnea și Tăriceanu, ajutați de „hiper-interpretul” Toader, fac tot ce este posibil (chiar și imposibilul) pentru a limita aceste atribuții și mai mult, păstrând viu în memorie spectrul lui Traian Băsescu.
În aceste condiții – complexe, complicate, confuze – Președintele Klaus Johannis și-a propus, pe termen lung, democratizarea societății românești, în consens cu Constituția, cu așteptările cetățenilor cinstiți (care formează majoritatea civică reală a țării), cu valorile europene și cu Bunul simț moral. În acest termen lung intră și lupta împotriva corupției, care nu se va încheia mâine-poimâne. Tudorel Toader i-a reproșat Laurei Codruța Kövesi că a stricat imaginea României, prin numărul mare de dosare ale „penalilor”. Aceasta este o „logică” uluitoare: deci nu hoțul este vinovat, ci acela care îl descoperă și îl pedepsește. Solidaritatea Președintelui cu Șefa DNA părea de nezdruncinat, încât revocarea acesteia a generat nedumerire și dezamăgire, de unde și întrebarea noastră privind natura compromisului lui Klaus Johannis. Pe termen mediu, Președintele are în vizor păstrarea echilibrului între cele trei Puteri ale statului. Toate inițiativele actualului „binom capro-varzist” vizează perturbarea acestei structuri mozaicate (Legislativ-Executiv-Judecătoresc) și înlocuirea ei cu o structură piramidală, în vârful căreia să troneze Liviu Dragnea sau Călin Popescu Tăriceanu. Numele popular al acestei structuri piramidale este dictatura, de unde și metafora străzii: „Ciuma roșie”. Între cei doi aspiranți la Șefia supremă a apărut deja o fisură, pe care Bulă o exprimă în limbajul lui ritmat, rimat și decantat: „Că tu, că eu, că eu, că tu / Că care din noi e mai tare / Că eu, că tu, că tu, că eu /Că care din noi amândoi !?” Aici nu apare și pronumele „Noi”, adică pronumele celor din „mișcarea străzii”, pe care Klaus Johannis îl are în vedere și în care se include personal. Tot la termenul mediu intră și decizia lui Klaus Johannis de a participa la viitoarele alegeri prezidențiale, ceea ce îl oftică rău mai ales pe Liviu Dragnea, care păstrează din umbră, de multă vreme, nostalgia acestei poziții supreme (aflată undeva în vecinătatea Bunului Dumnezeu, dacă nu cumva a Oponentului Lui). Pe termen scurt, Klaus Johannis își face datoriile zilnice (nu la miezul nopții, ca Florin Iordache „și alții”), mișcându-se între problemele țării și problemele Europei integrate.
În concluzie și rezumativ. Semnarea actului de revocare a Laurei Codruța Kövesi din funcția de Procuror-Șef al DNA, este un compromis (față de ceea ce Klaus Johannis a tot promis), dar este un compromis admisibil. Dacă nu ar fi semnat revocarea, penalul disperat Liviu Dragnea ar fi dus până în pânzele albe (sau roșii, dacă nu gri) procesul de suspendare a Președintelui Klaus Johannis. Dar, la începutul anului 2019, România începe Președenția UE. Liviu Dragnea, total lipsit de orice Bun simț, este capabil de orice, dar Klaus Johannis nu este capabil de orice. Apoi, importantă este și soarta Șefei DNA, după revocarea dânsei. A fost numită, de către Augustin Lazăr, într-o funcție de înaltă răspundere, în Parchetul General. Doar, și membrii Opoziției au dreptul să comunice și să se înțeleagă între dânșii, dincolo de comunicatele și declarațiile publice. Povestea, adică tripla „tărășenie” Dragnea-Tăriceanu-Toader continuă. Un moment crucial al ei va fi „examenul” pe care cei patru candidați la Șefia DNA îl vor susține în fața „examinatorului” Tudorel Toader. Dânsul deja ne-a anunțat că nu este obligatoriu ca unul dintre cei patru candidați să câștige. Expresia pare hermetică, dar este, totuși, transparentă. Adică, aceștia sunt „de-ai voștri”, eu, personal, vreau unul „de-al nostru”. Vrând-nevrând, preluând expresia unui clasic, mă gândesc acum că va veni cândva și vremea „examinării examinatorului”.
PS Dată fiind situația actuală a României (una complexă, complicată, adesea confuză), cu siguranță că vom mai asista la compromisuri, venite din toate părțile. Criteriul fundamental după care putem aprecia caracterul acestora (admisibil sau inadmisibil) sunt interesele fundamentale ale României, nu ale unora sau ale altora, oricare ar fi ei. Personal, cred că este nevoie de un alt partid, unul cu adevărat nou, și care să intre în opoziție cu toate partidele existente azi, indiferent dacă sunt la putere sau în opoziție. Acest partid s-ar putea numi Partidul România Europeană (PRE)

Posted in Fără categorie | Leave a comment

Compromisul: admisibil sau nu !? (1)

COMPROMISUL: ADMISIBIL SAU NU !? (1)

Semnarea deciziei de revocare a Laurei Codruța Kovesi de către Președintele Klaus Johannis a venit prin surprindere și ne-a lăsat aproape pe toți cu „gura căscată”, ne-a lăsat „tablou” Nici un semn anterior, oricât de vag, nu prevestea o astfel de veste. Aici se potrivește expresia „bombă politică”, reacțiile fiind pe măsură: delir de fericire la adversari, tristețe până la depresie la cei solidari cu Klaus Johannis. Facem parte din categoria celor din urmă. Între timp, am ascultat diverse voci, prinse în eternul „pro”-„contra”, dar încă nu am ajuns la o concluzie. Așadar, am rămas în echivocul lui „poate”: poate că este așa, poate că este altcumva, cine știe cum! Oricare veste, care ne ia prin surprindere, ascunde în spatele ei -în culise- o poveste. Știm care este vestea, nu știm care ar putea fi povestea.
Despre Politică s-a spus că este „arta compromisului”. Oricare ar fi subtextul ei tainic, decizia de revocare este un compromis, dată fiind tenacitatea cu care Klaus Johannis a susținut-o pe Șefa DNA. Încă de la Machiavelli, s-a făcut distincția relativ clară dintre „compromisul admisibil” și „compromisul inadmisibil” În „Principele”- carte admirată și de Lucian Blaga- marele florentin stabilește trei condiții care legitimează un compromis: 1) Scopul pentru care el este făcut reprezintă o „cauză” nobilă și absolut necesară, cum ar fi, spre exemplu, apărarea patriei; 2) Nu există și alte mijloace eficiente prin care să fie realizat acel scop legitim; 3) Suntem îndreptățiți să folosim împotriva adversarilor noștri, mijloacele pe care ei le folosesc împotriva noastră: mint ei, mințim și noi, ucid ei, ucidem și noi etc. Plecând de la această teorie, iezuiții au ajuns la faimosul enunț „Scopul scuză mijloacele”, ca și la epitetul evident negativ „machiavelic” Ei au interpretat în chip iezuit prima condiție. În „Principele”, este vorba de scopul care reprezintă o „cauză” nobilă și necesară, nu despre oricare scop, întrucât există și scopuri nelegitime, chiar diabolice. Între acestea, îmbogățirea peste noapte și nerușinată a „băieților deștepți”, sau salvarea lor de la condamnarea penală, sunt numai două, evident actuale. Ele ne pot aminti de Vlad Țepeș și de versul lui Eminescu, unul imperativ: „Și în două temniți large, cu de-a sila să-i aduni / Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni”
Revenind la situația actuală, scopul fundamental al Președintelui este democratizarea progresivă a României, ca și lupta împotriva corupției, ca o componentă de bază a democratizării. Câștigând Puterea, cu un Program politic utopic și totodată diabolic, adică de promisiuni seducătoare, însă deșarte, Liviu Dragnea s-a instalat în vârful piramidei Puterii. Prima lui grijă a fost modificarea Legislației, a celor două Coduri penale, asfel încât să scape de condamnare, el și „ai lui” Dușmanul lui principal și chiar personal devine Laura Codruța Kovesi, Șefa DNA, și, prin alianță, Președintele Klaus Johannis. Ce s-a întâmplat mai departe este o „făcătură” machiavelică în sens iezuit. Cele 20 de acuzații din Raportul lui Tudorel Toader sunt un model de sofistică, unele fiind bazate pe extrapolare sau pe interpolare, altele pe intrapolare (ca să vorbesc și eu în limbajul hiper-hermetic al „acuzatorului”) În toate aceste pseudo-argumente se are în vedere preponderent doar „litera” legii, nu și „spiritul” ei. Decizia a venit de la CCR, în urma unui vot. Dată fiind importanța majoră pe care CCR o are în apărarea Constituției, deci a democrației, normal ar fi ca votul final să fie, nu unul majoritar (cu majoritatea simplă de 1), ci unul unanim, ca în cazul unor instituții europene sau mondiale, de maximă răspundere (juridică) și responsabilitate (morală). Ecuația votului majoritar în acest caz este una problematică, încât ea ne mai poate oferi surprize din „culisele” ei. În fața acestei situații -pus între Scylla și Caribda-, Klaus Johannis s-a tot gândit (ca orice sas serios), apoi s-a re-gândit (ca tot românul), și, în cele din urmă, s-a răzgândit, în pofida tuturor așteptărilor, sau a majorității lor. În această răzgândire a sa, și Klaus Johannis a avut în vedere doar „litera” Legii, iar în acest caz , a deciziei care a fost dată de CCR. Dar, această instituție, menită să apere Constituția, este ceva, iar Constituția, cu litera și cu spiritul ei, este altceva. Klaus Johannis însuși a revenit asupra acestei diferențe dintre CCR și Constituție. Diferența este vizată și de Laura Codruța Kovesi – devenită „obiectul” unei dispute, pe viață și pe moarte- în ultima sa declarație, un fel de „cântec al lebedei” Și totuși, în explicarea deciziei de a semna decizia CCR, Klaus Johannis se referă la Constituție, nu la CCR. Oricum, schimbarea poziției Președintelui țării (răzgândirea) este clară ca lumina zilei, deși motivele ei rămân oarecum în ceață. Dar, asupra acestor motive (mobiluri) vom reveni.
PS Gândirea și regândirea unei teme-probleme sunt legitime, răzgândirea este un semn de compromis. Urmează să vedem mai concret, în partea adoua, dacă acest compromis este unul admisibil sau nu.

Posted in Fără categorie | Leave a comment

Geometria și algebra „Statului Paralel”

GEOMETRIA ȘI ALGEBRA „STATULUI PARALEL”

Cu ocazia unei întruniri ținute la Băile Herculane, membrii PSD au lansat expresia „stat paralel”. Este adevărat că apele de la Băile Herculane sunt menite să vindece doar trupurile, nu și mințile, mai ales dacă asociem substantivul „minte” cu verbul „a minți”. Liviu Dragnea, Șeful cel mare (de „stat”, nu și de statură) al PSD, ar putea semna enunțul „Cine are minte, acela și minte”. La originea ei, expresia „stat paralel” nu este o minciună, ci o expresie interpretabilă, respectiv o metaforă.
Noi, când eram elevi în clasa a V-a, am învățat la Geometrie conceptul de „linii paralele”. Ele se definesc prin două enunțuri: 1) Printr-un punct exterior unei linii nu poate fi trasă-trasată decât o singură linie paralelă; 2) Cele două linii paralele nu se întâlnesc nici la infinit. Deci, paralelele nu se intersectează nicicum și niciodată. Ce sens poate avea în acest caz expresia de „stat paralel”!? Expresia a fost preluată de către binomul amical Ponta-Dragnea de la turci, ea desemnând mișcarea populară – la care au participat și magistrații – împotriva potențialei dictaturi a lui Erdogan. Participanții doreau să revină la statul democrat construit de marele Kemal Atatürk. Mișcarea străzii a fost parțial înăbușită în sânge, parțial fiind blocată după gratii. Cele două state ale Turciei pot fi considerate „state paralele” doar în sensul că unul (Erdogan) este real și dictatorial, pe când cel de al doilea, fiind trecut (Atatürk), rămâne în viitor doar virtual, adică posibil, prin „mișcarea străzii”. Dar, prin conținutul lor, cele două state nu sunt „paralele”, ci sunt în opoziție, în conflict (dictatorial-democratic). Primul a supraviețuit, al doilea nu s-a ivit, fiind desființat „in nuce”, de Erdogan.
În viziunea primă a PSD, „statul paralel” este identificat cu Opoziția, indiferent de compoziția acesteia. În această compoziție eterogenă intră orice, de la partidele de opoziție din Parlament, până la „mișcările străzii”, dar intră și Președintele țării, dacă este vorba de Klaus Johannis. Mai intră aici și Soros, dar și unele elemente din Legislația europeană care „se amestecă în treburile interne ale țărișoarei noastre dragi”. De la geometria paralelelor se alunecă în algebra factorilor constitutivi ai acestui „stat paralel”, care pot fi oricare și oricâți doresc Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu. Totuși, conceptul de „stat paralel” este prea larg și prea vag, de aceea a fost o binefacere pentru PSD-ALDE descoperirea „Protocoalelor” secrete. Aici s-a ajuns la conceptul de „binom”, termenii extremi ai acestuia fiind SRI, pe de o parte, și Justiția, pe de altă parte. Protocolul este un document scris și semnat, prin care două părți – fie ele persoane juridice sau instituții – stabilesc niște Reguli de colaborare. Am citit și eu câteva dintre ele și nu am găsit nimic dubios în niciunul. În esență, aceste „Protocoale” aveau în vedere strategiile de luptă împotriva corupției și mai ales a marilor corupți, numiți și „băieți deștepți”. Dacă este vorba de interpretare (Am putea zice că „Românul s-a născut, nu poet, ci comentator și interpret”), atunci vorba lui Anaxagoras „Putem găsi orice în orice”. Ceea ce Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu au și făcut. Astfel că sfera „statului paralel” s-a restrâns și s-a cristalizat, ea desemnând, în ultimă instanță, doar cele două instituții menționate. O bună caracterizare a acestui „stat paralel” ne-o oferă, în forma cea mai simplă, Marian Godină, pe Facebook: „Statul paralel înțeleg că e compus din oameni extrem de puternici și influenți. Au o forță atât de mare încât pot băga la pușcărie, prin dosare penale fabricate, politicieni grei. Realizați ce putere au? Au la picioare judecători, procurori, polițiști, ofițeri SRI și pot comanda cine și cum să intre la pușcărie. Tot cei din statul paralel blochează guvernanții să facă autostrăzi, banii fiind cheltuiți de ei pentru a fabrica dosare. Ne-am lămurit până aici? Cât de puternic e statul paralel!!! El comandă tot și conduce România din umbră”. Preluând o metaforă a lui Marx, am putea spune și noi :„O stafie străbate întreaga Românie, stafia statului paralel”.
Despre „statul paralel” s-au cristalizat mai multe opinii, unele dintre ele fiind paralele, altele fiind tangente sau intersectate.
1. Retrospectiv și cu umor, Traian Băsescu afirmă că dânsul este autorul „statului paralel”, deși, pe de altă parte, afirmă că nu știa nimic despre faimoasele „Protocoale”. Această recunoaștere are menirea de a-l viza ironic pe Liviu Dragnea: „Dar dacă eu am creat „statul paralel”, pe care Dragnea vrea să-l distrugă sau să-l supună, este cert că tot Dragnea este cel care a lins cu sârg pe toţi şefii instituţiilor „statului paralel”pe care azi îi acuză. Concluzie despre „statul paralel”? Eu l-am făcut, iar Dragnea l-a lins”.
2. Din șirul de Premieri ai actualei Puteri, Mihai Tudose pare să fie cel mai inteligent și mai ferm în atitudini. Or, dânsul recunoaște deschis că nu înțelege ce este „statul paralel”, nu are nici o reprezentare intuitivă a acestui concept politic. Nu am nici un fel de îndoială că această „cecitate” l-a costat funcția de Premier. Păi, Liviu Dragnea („și ai săi”) se bazează pe „statul paralel” ca pe un fel de soclu, iar dacă tu înlături soclul, cade statuia lui Liviu Dragnea.
3. M-a uimit și m-a încântat o precizare a lui Florian Coldea, considerat un membru esențial al „statului paralel”. Dânsul modifică geometria și afirmă „expressis verbis” că nu este vorba aici de „statul paralel”, ci de „statul vertical”. Așa o răsturnare nu s-a mai petrecut de când Geometria euclidiană a fost înlocuită cu Geometria ne-euclidiană, potrivit căreia, în spațiile sferice, putem trasa un număr infinit de linii paralele. Florian Coldea, cu „statul vertical”, a avut o intuiție de excepție, asupra căreia voi reveni.
4. Nu știu de la cine anume a plecat, dar în mass-media circulă, cu o frecvență nu prea mare, expresia de „stat subteran”. Expresia mi se pare excelentă, întrucât ea vizează atât caracterul adânc al acestui „stat”, cât și latura lui ascunsă, misterioasă, invizibilă la prima vedere.
5. Poziția Președintelui Klaus Johannis este una clară, ca lumina zilei, fiind exprimată simplu: „Statul paralel nu există. Eu reprezint Statul”. Deci, dacă Premierul Mihai Tudose afirmă că nu înțelege ce este „statul paralel”, Klaus Johannis afirmă că acesta nu există, că este doar un concept vid, sau o „vorbă spusă în vânt”.
6. Poziția mea are în vedere toate pozițiile (punctele de vedere, opiniile) exprimate anterior. Dar schimbă perspectiva generală de abordare, plecând de la diferența dintre mobil și pretext. Am dezvoltat această temă în mai multe articole publicate în „Adevărul”, ca și în cărțile mele. În esență, „statul paralel” este real, deci el există, dar el se găsește pe verticală și subteran tocmai în activitatea actualei Puteri, reprezentată de binomul capro-varzist PSD-ALDE, respectiv Liviu Dragnea – Călin Popescu Tăriceanu. Limitându-ne doar la Legislație, dânșii afirmă sus și tare că schimbarea Legislației este în interesul tuturor cetățenilor, deci a României. Acesta este doar un pretext verbal, declarat, clamat și declamat continuu. Sub acest pretext nobil, deci pe verticală, și mai în adânc, se află mobilul real, care sună simplu: apărarea drepturilor și libertății infractorilor, Liviu Dragnea și „ai lui” fiind primii între aceștia.
P.S. Mecanismul psihologic pervers al inter-locării dintre pretextul virtuos și mobilul vicios, a fost magistral intuit în zicătoarea românească „Hoțul strigă în gura mare: hoții, hoții, hoții!!!”

Posted in Fără categorie | Leave a comment

Un „băiat” care a fost conedamnat.

UN „BĂIAT” A FOST CONDAMNAT
În sfârșit, a venit și ziua mult așteptată, ziua deciziei în „cazul Dragnea”. Acesta este într-adevăr un „caz” și o sursă constantă de necaz. Liviu Dragnea intră în clasa „băieților deștepți”, fiind cel mai „deștept” dintre aceștia. Între altele, a promovat echitabil și dreptul de a intra în viața politică a complementarelor lui, adică a „fetițelor istețe”, între care Vasilica, Olguța, Carmen și Gabriela (Firea – Firuța) au și plete pe umeri, dar și coroane aurifere pe cap. Ca niște mame protectoare, dânsele asociază recenta condamnare a lui Liviu Dragnea cu ideea de „sânge”, specifică unei răstigniri. Un „sânge politic”, zice inspirată doamna Firea, o „sângerare” și în ființa lui Liviu Dragnea, dar și în ființa PSD-ului, completează Olguța Vasilescu. Mai trebuie doar doi-trei pași (sau doi și jumătate) ca să ajungem până pe muntele Golgota (Carpații fiind deja „crucificați”).
Răspunsurile date de către diverși membrii ai PSD, la întrebările jurnaliștilor privitoare la recenta decizie, ar merita o investigație sociologică, dar nu una făcută de pseudo-sociologul Marius Pieleanu, care și-a vândut deja „pielea” Celui Întunecat, crezând că acesta din urmă ne-ar aduce Lumina. În mare, deci de la distanță, răspunsurile intră în două categorii, intersectate. Unii recurg la niște clișee penibile, prin care își declară solidaritatea deplină cu Șeful cel Mare, așa cum făceau comuniștii de pe vremuri cu Tovarășul. Alții – mai puțini – rămân prudenți și amână răspunsul, recurgând la „ședința de mâine”, în care se va analiza, se va vedea, se va lua o hotărâre. Dar, și unii și alții recurg la un argument juridic-forte, care este faimoasa „prezumție de nevinovăție. Ne-am mai referit la acest concept juridic, care este greșit interpretat, mai ales de cei ce cad „sub incidența lui”. La nivelul simțului comun și al Bunului simț, oricare om își zice și zice: dacă a ajuns să fie condamnat, fie chiar și în prima instanță, înseamnă că ceva nu este în regulă, pentru că „De unde nu este foc, nu iese fum”. Aceasta este o judecată morală, care ar putea să fie corectă în cele mai multe situații, dar în unele, mai puține, să nu se adeverească. Rămânem atunci la conceptul juridic, care se numește „prezumție de nevinovăție”. În această expresie juridică, termenul de bază este acela de „prezumție”. Putem lua orice Dicționar – român sau străin -, pentru a vedea care este sensul acestui cuvânt, respectiv care sunt sinonimele lui. În esență, „prezumția” este o „presupunere”, o „bănuială”, o „ipoteză”, care s-ar putea să fie adevărată, dar ar putea să fie și falsă. În miezul acestor cuvinte sinonime stă cuvântul ”POATE”. De la marele Sextus Empiricus încoace, cuvântul (sau conceptul) POATE este asociat cu două alternative: POATE CĂ DA și POATE CĂ NU. Ceea ce înseamnă că ”Prezumția de nevinovăție” implică logic și prin opoziție, prezumția inversă, adică PREZUMȚIA DE VINOVĂȚIE. Și numai ultima decizie, numită „definitivă” va hotărî dacă inculpatul este vinovat sau nevinovat. Deci invocarea „prezumției de nevinovăție” în cazul lui Liviu Dragnea (ca și în toate celelalte cazuri) este nesemnificativă, este sterilă și retorică.
Nu putem estima care a fost contribuția „mișcărilor străzii” în luarea deciziei de condamnare a „băiatului deștept” Liviu Dragnea. Oricum, cei doi judecători (nu și al treilea, strănepotul lui Iuda Iscariotul) au putut vedea susținerea populară a demersului lor. Într-un articol-fulger, Liviu Avram atrage atenția că această condamnare poate avea un „efect invers”, adică îi poate determina pe Liviu Dragnea „și ai lui” (cum zicea Klaus Johannis) „să facă totul” – cum se spunea pe vremuri -, adică să facă orice, pentru a-l salva pe Șef și „gașca” lui, devenită o „hidră” cu nu se știe câte tentacule (și tentative). Ne putem aminti aici de mitul creștin al Genezei. Făcând toate cele ale Cerului și Pământului, ca o încoronare a operei Lui, Dumnezeu i-a făcut pe Adam și Eva (El și Ea). Le-a fixat doar interdicția de a mușca din Mărul central, al Raiului. Îndemnați de Șarpe, ei au încălcat interdicția, încât Dumnezeu i-a pedepsit, alungându-i din Rai. Acest mit a fost interpretat „în fel și chip”, iar Hegel se referă la el (ca și Lucian Blaga, în cultura noastră). Hegel face observația că după ce au fost blestemați, atenția lui Adam și a Evei s-a îndreptat spre propriul lor corp și au observat că sunt goi. Atunci i-a încercat pentru prima dată sentimentul de rușine, încât și-au acoperit trupurile în zona lor erotică, a sexelor. Hegel afirmă că sentimentul de RUȘINE este cel care desparte ireversibil mediul uman de mediul animalier. Or, Liviu Dragnea „și ai lui” sunt capabili de orice, întrucât sunt lipsiți de orice sentiment de rușine, adică sunt niște nerușinați. În acest sens, credem și noi că „mișcările străzii” nu se vor liniști (chiar pașnice fiind ele), ci vor câștiga în amploare, pentru a salva România de la o dictatură virtuală, care se tot pregătește în taină, încă de la alegerea „binomului caprovarzist” PSD-ALDE în fruntea țării.
Putem rezuma sintetic doar câteva elemente din strategia generală a actualei Puteri: 1) Ea a recurs la un „binom”(PSD-ALDE) pe care l-am numit „capro-varzist”, încercând să împace, cum zic românii „sula cu prefectura”. Călin Popescu Tăriceanu comenteză scurt și vag recenta condamnare a confratelui lui, întrucât stă la pândă ca să vadă ce și cum mai poate valorifica datele istoriei. 2) Promovarea femeilor este un imperativ general, dar nu este imperativă promovarea unor „fetițe istețe”, crescute în vecinătatea ta, sau colaboratoare la diverse afaceri anterioare. Oricum, nu femei care se încurcă în gramatică, dar se descurcă în alte domenii, dubioase. 3) Legea este deasupra tuturor, deci și a oricui, luat în parte. A modifica Legile în funcție de interesele unui individ sau câțiva este curată nelegiuire. Aici, să nu uităm: prezumția de nevinovăție este perfect egală cu opusa ei, prezumția de vinovăție. 4) Nici o politică și nici o strategie nu pot bate Simțul comun (al evidențelor) și Bunul simț (profund moral, deci profund uman). Ele exclud orice formă a lipsei de rușine, a nerușinării. Merită să continuăm sistematic această inventariere, în speranța că ne va ajuta să descifrăm mai bine acest mecanism original.
P.S. Plecând de la Ex-ministrul Justiției, Florin Iordache, s-a cristalizat o axiomă strategică a PSD. În forma ei completă, ea sună așa: „NOI facem tot ceea ce vrem, pentru că NOI putem!”. Nu este foarte clar aici care este aria semantică a lui NOI. În cel mai bun caz , acest NOI cuprinde doar 17% din întreaga populația României. Unde sunt cei care participă la „mișcările străzii”, sau cei care, scârbiți de orice politică, rămân dezamăgiți și tăcuți acasă!? Unde este întreaga Românie, respectiv România unită!?

Posted in Fără categorie | Leave a comment

DALTONISME IDEOLOGICE (1)

DALTONISME IDEOLOGICE (1)
„Urechea te minte și ochiul te-nșeală” (Eminescu)

Ultimele zile ne-au dat gata, adică ne-au terminat, prin elocvența lor verbală întru anul aniversar al Unirii. Este vorba de un război în toată regula, dar aproape fără nici o Regulă respectată. Pe pancarta unui „combatant” de la demonstrația PSD – cea de Sâmbătă – scria numele Președintelui Klaus Johannis, dar ultima literă (consoana „S”) era desenată ca un semn al Zvasticii. Întrebat de un reporter de ce a recurs la acest semn (simbol), combatantul îi dă un răspuns uimitor. Este evident – adică se știe, zicea dânsul – că Johannis este german și, în acest caz, se subînțelege că trebuie să aibă o legătură cu Hitler, cel cu Zvastica. Omul mai vine și cu o completare, după care, cu câteva zile în urmă, Klaus Johannis ar fi avut „o întâlnire cu evreii”. Aici trebuie să subînțelegem că „o întâlnire cu evreii” este ceva absolut dubios. De fapt, „o întâlnire cu evreii” a avut loc, într-adevăr, dar este vorba de vizita tripletei Dragnea-Dăncilă-Meleșcanu (echivalentul profan al Sfintei Treimi) la Ierusalim. Cetățeanul „combatant” este, evident, un om simplu, fără știință de carte, ceea ce nu înseamnă că este și prost. Înseamnă doar că, dacă nu are capul „varză”, el are o inteligență vicleană, modelată după chipul și asemănarea „băiatului deștept” care este Liviu Dragnea „și ai lui” (ca să cităm din Klaus Johannis). Dacă ar fi vorba doar de acest simplu cetățean (și de alții ca el), nu ar fi o neneorocire prea mare. Dar acest tip de raționament, bazat pe tot felul de sofisme, îl regăsim și la oameni instruiți, cu știință de carte, ocupând chiar funcții de răspundere în diverse domenii ale vieții noastre.
În recenta sa intervenție publică, cea de la Cotroceni, Klaus Johannis afirmă, printre altele, că spectacolul demonstrativ dat în Piața Victoriei, a fost unul „mediocru”. Într-o dezbatere organizată la „Antena-3”, marele nostru sociolog Marius Pieleanu, stând într-o poziție impozantă, „picior peste picior”, trece nonșalant de la spectacolul colectiv la indivizi, afirmând că Președintele îi face pe aceștia „mediocrii”. Apoi, începe sociologul un spectacol retoric, întrebându-se pe sine și pe confrații de discuție, dacă se consideră și ei mediocrii (!?). Și o ține tot așa, -adică langa-manga- până când un participant cu bun simț îi atrage atenția că Președintele s-a referit la calitatea actului-spectacol care s-a petrecut, nu la cetățeni. Ca sociolog, Marius Pieleanu este primul care știe – sau trebuie să știe – ce sunt Simțul comun și Bunul-simț. Profesorul clujean George Em. Marica a scris o carte temeinică pe această temă. Dacă intră în joc interesele personale nelegitime sau cele de gașcă, nu numai gândirea este alterată (marcată de sofisme), ci chiar și percepția elementară. Daltonismul este o boală în care ochiul nu mai distinge între roșu și verde. Chiar și în această situație, ochiul distinge între alb și negru, având probabil unele dificultăți la nuanțele de gri. Dar, dacă este vorba de daltonismul ideologic, atunci se adeverește și expresia biblică: ”Ochi ai și nu vezi, urechi ai și nu auzi, minte ai și nu înțelegi, nu pricepi”. Aici începe sfera largă a tuturor confuziilor, pe cele mai diverse planuri. Pentru a nu intra în detalii și nuanțe inutile, voi folosi termenul „spectacol” pentru toate manifestările colective care au avut loc în acest an, de la „Mișcarea străzii”(#REZIST), prin recenta „Demonstrație de forță” a PSD, până la întâlnirea campioanei noastre, Simona Halep, cu cetățenii din București.
Să începem cu Șeful cel mare, întrucât „Peștele de la cap se împute”. Este vorba de virtualul dictator Liviu Dragnea. Invitat la eterna „Antena -3” – unde, cică, nu există mediocrii -, Șeful PSD este întrebat cum vede dânsul relația valorică dintre spectacolul din „Piața Victoriei” și cel din „Arena Națională”, dedicat Simonei Halep. Fără nici un fel de ezitare, Liviu Dragnea (dragul de el!) răspunde că primul a fost categoric superior față cel de al doilea, încheind cu concluzivul „Și cu asta nu mai am nimic de spus”. (sau ceva asemănător) Aici, am mai avea noi câte ceva de spus. Poți să compari merele cu perele (sau cu prunele), dar nu poți compara toate aceste fructe cu pietrele pe care calci, sau cu stelele, dacă mai ai timp să te uiți și la ele. Spectacolul din ”Piața Victoriei” a fost programat de dinainte, cu o strategie absolut militară, iar la el au venit cetățeni pesediști din toată țara, adică din Provincie în Capitală. Normal ar fi fost ca spectacolul PSD să fie organizat în toată țara – în orașe, comune, sate, chiar cătune – și atunci am fi putut vedea – împreună cu Marius Pieleanu – care este rata sau proporția participanților. La spectacolul din „Arena Națională” au participat numai cetățeni din București, doar întâmplător și alții, veniți peste noapte la rude, sau încă ne-plecați, tot de la rude. Care este, oare, criteriul esențial de ierarhizare a celor două spectacole”? Liviu Dragnea poate răspunde foarte simplu: „Așa văd eu lucrurile”, „Aceasta este opinia mea”, iar, din umbră, putem auzi și opinia lui Călin Popescu Tăriceanu, după care democrația binomului „capro-varzist” PSD-ALDE apără „drepturile și libertățile” cetățeanului, dar lasă exclusiv în seama opoziției, a Justiției și a lui Klaus Johanis, „datoriile și răspunderile” lor. De unde și păcatele celor din urmă, care blochează calitățile și inițiativele angelice ale celor dintâi. Dar care, cum ar spune Bulă, sunt „primii la tot felul de sporuri și de sporturi” (nu intră aici și tenisul), dar nu și la învățătură (inclusiv cea de minte). Dacă, de la capul peștelui trecem spre coada acestuia, ne întâlnim cu alte opinii, între care aceea a Gabrielei Firea și a lui Adrian Țuțuianu ies într-un clar (de fapt un clar-obscur) relief.
P.S. Având în vedere (dacă nu suntem orbi sau chiori) conținutul discursurilor celor prezenți în Prezidiul Spectacolului – deci, nu forma lor de expresie – rezultă cu evidență că obiectivul fundamental al PSD-ALDE este „apărarea drepturilor și libertăților infractorilor”, adică a celor condamnați (ca Liviu Dragnea) sau în curs de cercetare (tot ca Liviu Dragnea „și ai lui”)

Posted in Fără categorie | Leave a comment

Binomul capro-varzist (2)

BINOMUL CAPRO-VARZIST (2)
( COMITETE ȘI COMISII )
Cu înțelepciunea lui, bazată pe o îndelungată experiență, Bulă a formulat enunțul „Dacă vrei să nu rezolvi o problemă, atunci înființează o comisie”. Adăugând aici și termenul „comitet” (care dă și expresia „băiat de comitet”), ne reîntâlnim cu I. L. Caragiale, cu expresia „comitete și comiții”. În Parlamentul României, după alegerile din 2016, au apărut tot felul de comisii, ca ciupercile după ploaie. Fiind ale Parlamentului, rolul acestor comisii nu poate fi decât unul: să analizeze diverse situații cu caracter problematic, pentru a vedea cum pot fi îmbunătățite Legile. Deci, rolul lor nu este acela de a judeca pentru a sancționa, aceasta fiind sarcina fundamentală a Puterii judecătorești, categoric nu a Puterii legislative. Profesorul Constantin Pârvulescu, într-o emisiune TV, atrăgea atenția că numărul mare al comisiilor din Congresul SUA se justifică, întrucât acolo Președintele are o putere foarte mare. Ceea ce nu este cazul la noi. Președintele României are puteri limitate, puteri pe care actuala Putere politică încearcă să le limiteze și mai mult. Într-o recentă intervenție la TV, Călin Popescu Tăriceanu afirmă ferm, fără să clipească o clipă, că potrivit Constituției, țara noastră este o „republică parlamentară”. Cum să fie curat „parlamentară”, dacă ea este „semi-prezidențială”, deci și „semi-parlamentară”!? Dânsul interpreteză Constituția cum „îl taie capul”, deci potrivit unei libertăți libertine de gândire și de vorbire. Așa cum mai spuneam, România continuă un proces de tranziție, în care conflictul de bază se dă între două tendințe: dictatura, care este virtuală, și anarhia, care este parțial reală. Înclinația spre dictatură le aparține – egal sau inegal – lui Liviu Dragnea și Călin Popescu-Tăriceanu. Dânșii afirmă sus și tare că Președintele Klaus Johannis este dictator, întrucât blochează toate măsurile propuse de PSD-ALDE, în vederea asigurării fericirii întregului popor. Încât, așa cum avem expresia „Hoțul strigă, hoțule!”, tot așa putem spune aici „Cei doi dictatori strigă, dictatorule!”
Ca să fie tacâmul comisiilor unul complet, vine Călin Popescu Tăriceanu cu propunerea unei noi comisii, care ar asigura chiar „sarea și piperul” tacâmului. Ea se numește pur și simplu „Comisia pentru adevăr și reconciliere”. La auzul acestei denumiri, te poate duce gândul la relația colocvială dintre Iisus și Pilat. La întrebarea lui Pilat „Cine ești tu?”, Iisus răspunde simplu și ferm „Eu sunt Adevărul”. Uimit, chiar uluit, Pilat vine cu replica absolut sceptică „Ce este Adevărul!?”, ca și cum acesta ar fi doar o iluzie deșartă. Într-o lume complet bulversată de anarhia tuturor opiniilor, Călin Popescu Tăriceanu vine cu o comisie care va stabili „Adevărul și numai Adevărul”, adică unul lipsit de orice întrebare sau îndoială. Bulă i-ar putea spune „Adevărul gol-goluț”. Iar dacă este vorba de „reconciliere”, vine întrebarea simplă: oare cine cu cine trebuie să se reconcilieze”? Deocamdată, răspunsul rămâne suspendat în aer, dacă nu chiar în vid. Puterea și Opoziția n-au cum să fie reconciliate, războiul lor, purtat în timp de pace, fiind unul pe viață și pe moarte, deci de supraviețuire. Apoi, „mișcarea străzii” nu poate fi liniștită, împăcată, cetățenii având dreptul să-și exprime opiniile și atitudinea față de măsurile abuzive ale Guvernului și Parlamentului, cu o foarte abil consevată majoritate. Putem lua și alți factori sau forțe și vom ajunge la același rezultat: nu știm pe cine cu cine vrea să reconcilieze Călin Popescu Tăriceanu. Cel puțin teoretic, nu este exclus să fie vorba nu de o „re-conciliere”, ci de continuarea unei „concilieri” sau „împăcări” între varza socială a lui Dragnea și capra personală a lui Tăriceanu.
De la „căpățânile” Binomului capro-varzist ne putem aștepta mai departe la orice, dar absolut la orice. Despre Statistică, inclusiv Vladimir Ilici Lenin (Ulianov) spunea că este „o armă revoluționară”. Numai că și datele statistice pot fi interpretate „în fel și chip” (Marx), în funcție de interese, în primul rând de cele economico-financiare. Ne limităm la două exemple. Recent, s-a iscat un conflict grav în jurul deciziei CCR privind revocarea din funcție a Laurei Codruța Kovesi, la propunerea lui Tudorel Toader. Întrucât nu se știe dacă acest conflict este sau nu este constituțional, respectiv care ar putea fi soluția lui, s-a propus organizarea unui Referendum. Aici, decide numărul statistic al votanților, care aleg între Da și Nu, la o aceeași întrebare. Trecem peste faptul că tema și întrebarea acestui Referendum au fost schimbate de binomul PSD-ALDE de câteva ori, în câteva luni. Ne trezim însă cu opinia „liberă” a lui Călin Popescu Tăriceanu, care afirmă că Referendumul este specific doar societăților „totalitare”, nu și celor liberale, cu adevărat democratice. Îți îngheață mintea auzind așa ceva. Dar, ne putem explica fenomenul, având în vedere că PSD a câștigat alegerile doar cu 17% din întreaga populație a țării, ceea ce nu-l împiedecă să urle „sus și tare” că reprezintă întregul popor, adică România întreagă (chiar dacă încă nu complet întregită, re-întregită). Al doilea exemplu este mai simplu, dar la fel de elocvent. Manda Iulian Claudiu, Șeful Comisiei parlamentare de analiză a SRI, face public un document încărcat de cifre. Este vorba de mandatele de interceptare și de supraveghere, emise în perioada 2004-2016. Cifrele sunt fabuloase, încât SRI, prin purtătorul de cuvânt, Ovidiu Marincea, s-a văzut obligat să intervină, pentru a corecta erorile. Aici, o paranteză e necesară. Numerele aritmetice (1,2,3…X) nu se dilată și nu se contractă. Apoi, cum spunea Balzac, 0 (zero) este nul, dacă îl iei în sine, dar valoarea lui crește sau scade, în funcție de poziția lui față de celelalte cifre, căci 0,1 este ceva, iar 10 (zece) este cu totul altceva. Or, Claudiu Manda (sfătuit probabil de Tanda, sau de Tanti Olguța) îl pune pe 0 (zero) după cifre, încât sinteza finală a românilor chinuiți de veghea SRI-ului se ridică la peste 6.000.000 (milioane). Vorba Cronicarului „Ți se sparie gândul!” Dar, Ovidiu Marincea lămurește și sursa erorii tovarășului Manda. Acesta confundă mandatele eliberate de Judecători, și care îi vizează pe toți hoții mărunți, mici și mijlocii, cu mandatele eliberate de SRI, și care se referă la marii corupți (baroni). Aceștia reprezintă un veritabil pericol național, întrucât ei ajung să fie stăpâni pe o mare parte din avuția națională. Potrivit Purtătorului de cuvânt al SRI, în perioada menționată, numărul mandatelor solicitate a fost de 28.784, iar numărul celor la care li s-au restrâns drepturile și libertățile (cei apărați doar de Binomul capro-varzist) este de 20.907. Nici nu e așa de mult față de dezastrul în care se află țara, la capitolul ”avuție națională”. Traian Băsescu poate să o cârmească exact atâta cât vrea, încoace și încolo, după mișcările blondei sale costaricane, cert este că a avut dreptate când afirma odinioară despre corupție că este „un pericol național”.
P.S. Sâmbătă, la ora 20, se vor întâlni Capra bine dresată cu Varza neplivită, dar bine udată (plouată, chiar poluată) Sau, în altă expresie, poetică nu politică, se vor întâlni Țapul cel fălos și Căpriorul cel mustăcios, cu Varza cea de din jos. Nu știu precis dacă suntem mai aproape sau mai departe față de „Capra cea râioasă” a lui Ion Creangă.

Posted in Fără categorie | Leave a comment

Binomul capro-varzist (1)

BINOMUL CAPRO-VARZIST (1)

Termenii „stânga” și „dreapta” se referă la cele două mâini ale omului, după cum „stângul” și „dreptul” se referă la cele două picioare. Cei doi termeni au ajuns să fie metafore, care definesc ideologia diverselor partide. La nivel popular, „stânga” este discreditată, de unde expresiile „a porni cu stângul”, sau „stângăcie”, în practicarea unei meserii. Prin opoziție, „dreapta” sau „dreptul” întrunesc aprecierile noastre. Ajuns în politică, dubletul „stânga-dreapta” face și carieră poetică. Astfel, într-o poezie care se referă la Rege și la regalitate, Al. Vlahuță zice: „Nu de dreapta mă cutremur / Ci de nedreptatea ei”. Prin analogie și antiteză, am putea zice și noi, simetric: „Nu de stânga mă cutremur / Ci de stângăcia ei”. Și anatomic, dar și politic, între cele două extreme trebuie să existe o linie de mijloc, un centru, de unde și denumirea „partid de centru”. Toate partidele se pot îndepărta de centru (devenind extremiste, radicale), sau se pot apropia de el, în speranța unui echilibru optim. Dar, să se combine un partid de stânga cu un partid de dreapta, aceasta este o curată minune terestră, cu o aparență de protecție celestă. Ea poate fi trecută în sfera contribuțiilor creatoare care abundă în țara noastră după dictonul: ”Ca la noi, la nimeni”. Această performanță o realizează azi PSD și ALDE, adică Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu. A combina mâna stângă cu mâna dreaptă este posibil, spre exemplu, atunci când ne rugăm la Bunul Dumnezeu, să ne ierte păcatele. Dar, a combina stânga politică și dreapta, de aceeași natură, ne duce la împăcarea dintre capră și varză. Mai exact, înseamnă a împăca varza socială (PSD) cu capra personală (ALDE). Rezultatul final este binomul capro-varzist PSD-ALDE.
O consecință a acestei combinații este străvezie în înțelesurile cuvântului de bază, cuvântul „politică”. Ea este considerată, în percepția comună și nu numai, când ca una dintre cele mai nobile îndeletniciri, ca fiind chiar o „artă” (animalele nu fac politică, nici vegetalele), când ca o prostituată, respectiv o curvă. Din păcate, Politologia, ca teorie, încă nu și-a definit, simplu și clar, conceptele de bază, respectiv valorile. În Etică avem Binele și Răul, în Epistemologie avem Adevărul și Falsul, în Teologie avem Sacrul și Profanul (Mircea Eliade) etc. Dar, prin simetrie, oare ce avem în Politologie, respectiv în Politică!? Trecând peste orice poliloghie, răspunsul cel mai frecvent ne trimite la Putere, opusul ei fiind chiar Opoziția. În limba română avem două cuvinte, adică „putere” și „forță”, care în germană se numesc „Macht”, respectiv „Kraft”. Or, pacifistul Imm. Kant ne atrage atenția că Macht (Puterea) este o valoare numai dacă este legitimă, adică se bazează pe alegeri, pe voturi. Altfel, ea se degradează în Kraft (Forță). Codrin Ștefănescu este întrebat de către reporteri de ce numesc dânșii „penali” în guvern și schimbă Legile pentru a-i proteja pe aceștia !? Atunci când răspunde „Pentru că putem”, dânsul nu are de unde să știe că a trecut (respectiv, au trecut) de la Putere la Forță, de la Macht la Kraft. În limba română, aceasă Forță este numită și „putere arbitrară”, exprimată prin enunțurile, tăcute, dar efectiv practicate: „ Așa vrem noi, așa vreau eu” ( chiar substituindu-mă, puțin-puțin, lui Dumnezeu). Puterea arbitrară deschide drumul direct către Dictatură, către o bizară și paradoxală „democrație dictatorială”, în care este posibil și „statul paralel”
Dacă marele Partid Național Țărănesc (PNȚ) și-a mai adăugat și cununa de Creștin și Democrat, apoi s-a stins încet, ca un Apus de Soare (vezi B. St. Delavrancea), Partidul Liberal a viețuit, iar acum supraviețuiește. O parte a lui devine însă mai puternică decât întregul. O părticică – putem să-i spunem și o „bucățică” – este asumată de Călin Popescu-Tăriceanu. Că știe, că nu știe, dânsul merge pe o strategie definită de George Coșbuc într-o poezie: „Picurii cu strop de strop / Fac al mărilor potop / Zilnic câte un spic adună / Și-n curând tu ai un snop”. Se pare că această strategie graduală este valabilă și în erotică, dar și în politică, dacă aceasta din urmă este și ea tot o fecioară pierdută. Cât privește „Întregul” care a mai rămas din PNL, el este la îndemâna lui Ludovic Orban, care nu mai știe ce să facă cu el. Cât îl privește pe Președintele Klaus Johannis, dânsul nici nu se lipește, nici nu se dezlipește explicit de acest „Întreg” lacunar și suferind. Cât privește PSD, izvorul lui originar (și original) este PCR. Linia lui de evoluție (care este și o involuție, pe alt plan) merge de la enunțul „Vom face totul” (Ion Iliescu) la enunțul „Vom face orice” (Liviu Dragnea). Cu Liviu Dragnea ceea ce numeam „putere arbitrară” își dă pe deplin măsura, separând Politica de orice logică – fie ea axiologică sau praxiologică – și mai ales de orice morală, adică de Bunul Simț, care este doar Unul, dar este împărtășit de toți cei care îl au, și au rămas Oameni.

După ce PSD a câștigat alegerile (2016), el nu putea avea singur, adică solitar, majoritate parlamentară, de aceea s-a hotărât să fie solidar ; solidar cu „fragmentul” liberal condus de polivalentul (politic și erotic) Călin Popescu Tăriceanu. Deci, foștii comuniști se întâlnesc fratern – pe aceeași „Baricadă de idei”, ar zice un alt poet – cu liberalii care nu mai fac parte din partdul liberal (PNL), dar nici n-au ajuns să fie Neoliberali (după Doctrina lui Ștefan Zeletin). Au ajuns să fie doar o componentă a unei combinații strâmbe, pe care am nuit-o „capro-varzistă”. Și care îl evocă direct pe I.L. Caragiale, cu al său ”Pupat piața ‘dependenței”, adică a unei dependențe reciproce, incompatibilă cu faimoasa Libertate liberală, care se poate converti, repede și ușor, în libertinism și chiar în libertinaj, dat fiind un anumit înțeles al cuvântului „politică”. Binomul capro-varzist alcătuiește Puterea, în antiteză stând Opoziția. Din păcate, pe cât este Puterea de omogenă – în pofida capro-varzismului ei -, pe atât este Opoziția de eterogenă, de fisurată. Nu se întâlnește oponent cu oponent în același recipient politic. La adresa Puterii, criticile Opoziției curg din toate părțile, dar nu se întâlnesc, nu se unesc într-un „front comun”, care să bată de la distanță fostul și apusul Front al Salvării Naționale (FSN), care, ca alternativă politică, rămâne și azi actuală. „Singura soluție” este o expresie devenită clasică; iar în mass-media, ca și în „mișcările străzii”, leit-motivul cel mai frecvent este „Singura soluție / Încă o revoluție”. Personal, înclin să cred că singura soluție este apariția unui Nou Partid, față de care toate celelalte partide – fie ele la Putere sau în Opoziție, fie ele capro-varziste, sau eterogene și izolate – să intre toate în Opoziție. Capro-varzismul este eclectic și rușinos, izolarea este sterilă, fără un orizont deschis și benefic.

Posted in Fără categorie | Leave a comment

MIRCEA MALIȚA – Cum l-am cunoscut

MIRCEA MALIȚA – CUM L-AM CUNOSCUT

În anul 1971, prin efortul lui Al. Căprariu – poet, jurnalist, dar și excelent jucător de șah -, la Cluj-Napoca a fost înființată „Editura Dacia”. Nu se putea un nume de editură mai potrivit, într-o parte a României în care, în alte vremuri, se înființase și „Școala Ardeleană. Nu mai trebuia decât ca la vechea numire a orașului Cluj, să se mai adauge și determinativul Napoca, astfel încât să vedem cu toții mai bine – noi, ca și alții – „pe ce lume trăim”. Trăiam însă atunci într-un regim de dictatură, în care oricare decizie era luată de sus în jos, nu de jos în sus, sau cumva pe diagonală, dar, nicidecum pe orizontală. Înființând „Editura Dacia”, Al. Căprariu a fost extrem de atent și de exigent în selecția colaboratorilor, în primul rând a redactorilor de carte. Am avut norocul să fiu selectat de Al. Căprariu, după o discuție cam de 15 minute. Absolvisem deja „Facultatea de Filologie” (1964) și eram student în anul V la „Facultatea de istorie și filosofie”. Am fost angajat ca Redactor la secția de carte Filosofie. Politica managerială a lui Al. Căprariu, pe mine m-a uimit și ne-a uimit pe toți. Lăsa în seama și în răspunderea exclusivă a redactorilor, toate operațiile, de la selacția manuscriselor (aprobat-respins) până la clasicul „bun de tipar” (BT). Rar își îngăduia câte o sugestie, doar orientativă, nu executorie. Într-o zi, Al. Căprariu intră în camera în care lucram, îmi întinde un dosar cu un manuscris, și îmi spune doar atât: „Vezi că autorul este un tip tare, de valoare”. După plecarea Șefului, deschid dosarul și citesc: Mircea Malița-„Aurul cenușiu”.
Numele Mircea Malița îmi era cunoscut, dar de la distanță, în spațiu și timp. În intervalul 1964-1968 am fost Profesor de „Limba și literatura română” în Sihișoara, mai întâi la „Școala generală nr.5”, apoi la „Liceul nr.1”. Învățământul se desfășura normal, elevii primind note de la 1 la 10, distribuindu-se în cele 3 categorii: absolvenți, corigenți și repetenți. La un moment dat, vine o dispoziție de „foarte sus”, către „foarte în jos”, după care nu trebuie să mai avem în școală corigenți și repetenți. Treptat, din vorbă în vorbă, s-a aflat misterul acestei decizii ciudate. Am aflat că între Ministrul Învățământului de atunci, adică Mircea Malița, și Nicolae Ceaușescu a existat o dispută, într-o ședință de analiză a Învățământului din România. Numărul de corigenți și de repetenți era destul de mare. Referindu-se la aceștia, Mircea Malița a folosit epitetul „rebuturi”, care l-a scandalizat profund pe Dictator. El considera că nu elevii corigenți sau repetenți sunt vinovați, ci profesorii, care nu depun efortul necesar pentru a-i instrui pe toți elevii. Directiva era ca să nu se mai dea note sub 5, iar profesorii să recurgă la ore suplimentare, pentru a-i promova pe toți elevii. Ajungeam astfel o țară model, fără corigenți și repetenți. După câtva timp, Mircea Malița a fost schimbat, primind, totuși, alte însărcinări, dată fiind valoarea lui certă, pe care nimeni nu o putea contesta, nici chiar Dictatorul.
Așadar, am deschis dosarul cu manuscrisul „Aurul cenușiu” de Mircea Malița. Îmi amintesc că l-am citit continuu, exceptând timpul de masă și cel de somn, de la prima până la ultima pagină. Pentru mine, absolvent de Filologie, era ceva cu totul nou. Mai întâi, titlul „Aurul cenușiu”. N-am știut la ce se referă, înainte de a parcurge primele pagini. Pentru mine, ca ardelean, cuvântul „aur” mă trimitea la ceva ce cunoșteam încă din copilărie, adică: „Munții noștri aur poartă / Noi cerșim din poartă-n poartă”. După 1989, situația istorică nu s-a schimbat, motiv pentru care eu am mai adăugat încă un vers: „Munții noștri aur poartă / Noi avem aceeași soartă/ Și cerșim din poartă-n poartă”. Diferența ar fi că de data aceasta, nu alții ne fură țara, ci noi ne vindem țara pe mai nimic. Sensul pe care merge Mircea Malița cu „aurul” este cu totul altul. Este vorba de „aurul cenușiu”, adică de ceea ce fiziologii numesc „materie cenușie”, adică de creier, de gândire, de cunoaștere. Încât, reluând expresia unui alt recent comemorat, adică Marx, am putea zice că „Aurul cenușiu este cel mai de preț capital”. Cât privește textul, ca „scriitură”, surpriza și uimirea mea au fost depline. Este folosit fondul principal de cuvine, fără arhaisme desuete sau barbarisme fals-inovative, și unele și altele fiind ostentative, de „ochii lumii”. Relația dintre expresie și sens este una optimă, adică maximum de sens (inclusiv informație) în minimum de cuvinte. Aici intră în joc și matematicianul, omul de știință, care nu risipește inutil și ostentativ cuvintele, adică expresia verbală. Un matematician are simțul exact al proprietății termenilor, mai ales a diferențelor fine dintre sinonime. Apoi, la nivel tematic, toate temele și problemele însoțitoare aparțin timpurilor noastre, ele țin mai ales de civilizația contemporană. Chiar atunci când autorul recurge la referințe istorice, el le aduce la zi și le urcă pe „creasta valului” contemporan, alcătuit din tripleta: temă-problemă-soluție. În esență, este vorba de cea mai mare profunzime a gândirii, distilată în expresia cea mai simplă și cea mai transparentă, cu putință. La oricare „Facultate de Jurnalism”, când se ajunge la teoria eseului, acest gen teoretico-literar poate fi ilustrat benefic prin eseurile din „Aurul cenușiu”, al lui Mircea Malița.
Al. Căprariu a recurs la o strategie benefică pentru „Editura Dacia”. Ne trimitea pe noi, redactorii, în diverse zone și orașe ale țării, să stăm de vorbă cu achizitorii de carte (librarii) pentru a spori cererea, din partea lor. Cu această ocazie, ne puteam întâlni și cu autorii, ale căror cărți erau în lucru la noi. Pe această cale, am ajuns la București și m-am întâlnit cu Mircea Malița. Întâlnirea a fost una de neuitat, cel puțin pentru mine. I-am spus că manuscrisul „Aurul cenușiu” nu ridică nici o problemă ideologică, exceptând regimul virgulelor. I-am spus că de la Profesorul meu de Lingvistică, Dumitru Drașoveanu, am aflat ceva nou despre virgule. Profesorul afirmă că Gramatica limbii române ne spune doar unde nu se pune virgula (între subiect și predicat, adjectiv și substantiv, etc), dar că, exceptând aceste situații restrictive, virgula se poate pune oriunde, în funcție de ritmul gândirii și al frazării din text. Îmi amintesc și acum că a surâs încântat de idee și mi-a dat dezlegarea ca să pun virgulele acolo unde simt eu că sunt necesare. Astfel a apărut volumul 1 din „Aurul cenușiu”, volumele 2 și 3 apărând după plecarea mea de la „Editura Dacia”.
În anul 1994 am fost numit Președinte-Director General (P-DG) al „Societății Române de Radiodifuziune” (SRR). Într-un context cultural oarecare m-am întâlnit întâmplător cu Mircea Malița. Am rămas uimit, dar și încântat, că m-a recunoscut de la prima privire. M-a recunoscut și și-a adus aminte de „povestea” cu virgulele, râzând amândoi la amintirea acelei teme-problemă. I-am propus să susțină o Rubrică specială la Radiodifuziunea română, pe care o conduceam. Mi-a mulțumit, cerându-și scuze că nu poate onora acea Rubrică, date fiind vârsta și alte preocupări pe care le are. Din păcate, nu ne-am mai întâlnit de atunci, și acum aflu că a plecat definitiv dintre noi. Amintirea dânsului îmi va rămâne în memorie și în ființă până la capătul vieții mele.
Va trebui să apară un Biograf, care să ne oferă o imagine completă a Omului și a Operei lui Mircea Malița. Multitudinea de planuri pe care a activat, temeinicia pregătirii profesionale, caracterul moral vertical, aderența totală la valorile țării sale, ca și la cele universale, sunt liniile de contur ale unei Personalități de excepție. Dacă nu l-am cunoscut destul de bine, cât timp a fost printre noi și cu noi, poate îl vom cunoaște cu adevărat acum, după ce a plecat dintre noi. Publicarea întregii Opere este un act etic și necesar, mai ales în vremurile tulburi prin care trecem acum.
P.S. S-ar putea să fie un deficit de informație din partea mea. Dar, după întâlnirea noastră ultimă, am avut impresia că Mircea Malița a intrat într-o solitudine deplină. Nu-mi amintesc ca dânsul să fi fost solicitat, în calitate de Consilier, în vreuna dintre „structurile de conducere și decizie” ale României de azi. Și dacă cineva merita acest statut, atunci Mircea Malița îl merita cu adevărat. Dânsul, ca și alții de același rang, fiind ignorați, am ajuns să trăim într-o lume de conducători neisprăviți și netrebnici, foste „rebuturi” (adică mediocrii, corigenți și repetenți), cum sunt cei mai mulți (majoritatea) dintre cei care formează azi „binomul” PSD-ALDE.

Posted in Fără categorie | Leave a comment