Diaspora și disperarea (3)

DIASPORA ȘI DISPERAREA (3)

La sfârșitul articolului anterior, spuneam că disperarea este o mișcare între optimismul, în care nu mai credem, și pesimismul pe care îl refuzăm. Tema fatalității (pesimismului), care ar fi proprie ethosului poporului roman, este mai degrabă una mitologică și poetică, speculată pe balada „Miorița”, nu una cu adevărat adevărată. Disperarea, ca stare spirituală națională, era prezentă și pe „vremea comuniștilor”, dar ea a revenit și este prezentă și azi, în alte forme. Eminescu ar spune simplu: „Alte măști, aceeași față”. O putem ilustra aici pe trei secvențe, distincte, dar și corelate subsidiar, subteran.
1. Degradarea morală și registrul metalelor
Tudorel Toader, adică Ministrul Justiției, a apărut și s-a prezentat în spațiul public, trecând prin câteva ipostaze consecutive. Dânsul a fost Profesor universitar, chiar Rector al „Universității Al. Ioan Cuza”, din ”Dulce târgul Ieșului”. Speranțele noastre au crescut brusc: în sfârșit, un intelectual de valoare se înscrie în viața politică, una care numai de onoare nu poate fi bănuită, acuzată. Dânsul, ca Ministru al Justiției, va avea grijă ca legile existente să fie aplicate corect, iar noile legi să promoveze dreptatea, concept și valoare fundamentală a Justiției, de oriunde și de oricând. Aceasta este prima ipostază a dânsului, una auriferă. Domnul Tudorel Toader intră în joc activ, și pare să fie încurcat, aflându-se undeva, la mijloc, între Putere și Opoziție. Nu dă semnul clar al unei opțiuni, încât pare să rămână contemplativ între cele două forțe adverse, într-o neutralitate senină, de argint. În cele din urmă, dânsul alege, adică își dă arama pe față, cu ocazia analizei activității Șefei D.N.A., Laura Codruța Kovesi. Cele 22 de articole, prin care Șefa DNA este acuzată, ne dezvăluie un sofist redutabil, care sub limbajul hiper-gongoric, speculează oricare situație concretă, extrapolând un detaliu asupra întregului unei situații, sau recurgând la fantezii. Deși i se răspunde concret la toate cele 22 de puncte, dânsul rămâne o entitate de plumb, sau de piatră (încât ne-a împietrit și pe noi, privitorii). Cu această ocazie, intră în joc și limbajul non-verbal, deci corporal, al Ministrului. O evidentă încântare și siguranță de sine, degetul arătător orientat ferm spre acuzată, timbrul vocii își modifică decibelii în sus, încât Profesorul și Rectorul s-au dus la „mama dracului”, și a rămas doar Procurorul Diabolic, așa cum i-am mai spus. Căci, sub aura aparentă a impersonalității Legilor (și a interpretării lor), Tudorel Toader are o prestație absolut personală și subiectivă. Dânsul este doar un instrument, unul de oțel, al actualei Puteri, respectiv al lui Liviu Dragnea, care l-a adus unde este, și al lui Călin Popescu Tăriceanu, care l-a propus. Într-o astfel de atmosferă, în care justiția este tot mai politizată, devine actual enunțul unuia dintre cronicarii noștri: „Dreptatea umblă cu capul spart”. Iar protectorul Justiției se va degrada treptat, până la condiția de fier ruginit.
2. Discursul, cursul și concursul
Tudorel Toader este deja un personaj respingător, dar nu se oprește la această ipostază. Vine concursul pentru ocuparea postului vacant, de Șef al DNA. În ultima zi, se prezintă patru candidați, care în DNA erau la dânșii acasă, ca profesioniști. Dar domnul Profesor și Ministru îi cade pe toți, acuzând grave defecțiuni la capitolul management. La acest capitol ar putea fi analizat cândva chiar dânsul, dar nu după criteriile enigmatice la care a recurs până acum, și care rămân într-o clară penumbră. Logica dânsului este bizară și curge așa: dacă Laura Codruța Kovesi a fost respinsă, trebuie respinși toți subalternii ei, indiferent de valoarea lor profesională sau caracterială.
Domnul Profesor-Ministru Tudorel Toader, după ce i-a căzut pe cei patru, a declanșat un nou concurs, ca să nu rămână goluri în producția juridică, mai ales la capitolul crâncen al luptei împotriva corupției. În această luptă, dânsul apare ca un fel de al doilea Robespierre, numit „Incoruptibilul”, pe vremea revoluției franceze (1789). La concurs s-au prezentat nu patru, ci șase candidați. Cât de „incoruptibil” este balcanicul nostru Tudorel Toader, vom vedea în urma concursului. Îmi voi găsi timp să analizez, nu prestația la examen a celor șase, care va fi cândva, ci dosarele lor, pe baza informațiilor din mass-media. Aici, eu ca Profesor, pot face un pariu (nu „Pariul lui Pascal”) cu Profesorul și Ministrul Tudorel Toader, privind câștigătorul viitorului (virtual și prea puțin virtuos) concurs, solicitând dreptul la două variante (nume). Mie mi se pare deja evident că dacă nu urmezi cursul vieții și discursul oportunist al maestrului, nu ai nici o șansă să câștigi vreun concurs organizat de dânsul. Aș mai spune aici, doar în trecere, că după 1989 și mie mi s-a propus postul de Ministru (al Învățământului, sau al Culturii), dar l-am refuzat, întrucât mi-am respectat, până la pensie, statutul de Profesor Universitar.
3. Protocolul și ocolul
Ultima „Mișcare a străzii”, la care a participat Diaspora română, generează un alt prilej, pentru Tudorel Toader, de a ieși la rampă, de a se urca pe creasta valului juridic. Felul semi-barbar în care a fost reprimată revolta participanților a stârnit legitime nemulțumiri și plângeri. Ele urmează să fie analizate, pentru a se stabili vinovații, respectiv sancțiunile pe care aceștia le merită. Acest proces intră atât în competența Parchetului militar, cât și a Parchetului general, acestea având atribuții specifice. Șeful celui de al doilea Parchet este Procurorul general Augustin Lazăr. Dânsul nu a fost de acord cu eliminarea Laurei Codruța Kovesi (pe care a recuperat-o), intrând în conflict cu Tudorel Toader, care nu suportă să fie contrazis de cineva. Ca și în cazul Șefei DNA, și aici ,Tudorel Toader recurge la o stratagemă subtilă și sofisticată, pe care am numit-o interlocarea dintre pretext și mobil. Ca Ministru al Justiției, domnul Tudorel Toader își arogă dreptul de a analiza, a aprecia, a aproba sau a respinge oricare segment sau persoană din întreg sistemul juridic al României, ca și cum ar fi Directorul și Rectorul acestui uriaș sistem. Astfel încât, dânsul a declanșat procedura de analiză a activității (presupunem că tot cea managerială) a lui Augustin Lazăr. Mobilul adânc și tăcut al acestei analize este eliminarea din sistem a lui Augustin Lazăr, și înlocuirea acestuia cu unul „de-al lui Dragnea”. Pretextul formal al acestui mobil ascuns este semnarea a două Protocoale, de către cei doi Șefi ai celor două instituții, Augustin Lazăr din partea Parchetului General, și Eduard Hellvig, din partea SRI. În acest caz, lovitura nu este una directă, ci indirectă, adică ocolită, deși este una dată „sub centură”. De unde și subtitlul secvenței „Protocolul și ocolul”. Asupra celor două Protocoale merită să revenim. Oricum, Ministrul Justiției a avansat deja ideea stranie după care toate dosarele -inclusiv cele cu condamnări definitive, ca în cazul lui Liviu Dragnea sau al lui Darius Vâlcov- ar trebui să fie revizuite. Acest Ministru al Justiției, care înseamnă dreptate și ordine, este o sursă a tuturor nedreptăților și a dezordinii, sporind iluziile infractorilor și ale grupurilor conexe (inclusiv din mass-media), dar și disperarea, la nivelul unui întreg popor, unde nu intră și „poporul pesedist”
PS. Ca student la prima Facultate (Filologia), am aflat că poetul Mihai Beniuc și-a susținut teza de doctorat în domeniul Psihologiei animalelor. Teza a fost susținută în Germania și avea ca titlu „Drumul indirect al peștelui combatant”. Cuvântul „indirect” este sinonim cu „ocolit”. Și astfel, cu Tudorel Toader, coborâm din sfera solidelor (metale) în spațiul acvatic și învățăm cum să înotăm în apele tulburi ale vieții, ale existenței noastre: pe ocolite, prin ocolișuri.

Posted in Fără categorie | Leave a comment

Diaspora și disperarea (2)

DIASPORA ȘI DISPERAREA (2)

Ca profesor, Aristotel făcea diferența dintre latura esoterică și latura exoterică a procesului de învățare. Latura esoterică se referă la elaborarea unor cunoștințe noi, ceea ce profesorul face acasă, în taină și liniște, neștiut de nimeni. Latura exoterică se referă la organizarea cunoștințelor noi sub forma unor cursuri, ținute de profesor în fața viitorilor discipoli, elevi sau studenți. Prin extensie, un proces real, dar ascuns, mascat, este numit esoteric, explicarea lui fiind exoterică. Nu știu dacă Liviu Dragnea a auzit de Aristotel, dar a intrat, de câteva ori, în ipostaza de „profesor”; cu tabla în față și creta în mână. Iar diferența dintre esoteric și exoteric o aplică într-un chip cu totul original, „ca tot românul”, ca să zic așa.
Procesul esoteric numit „Mișcarea străzii”, început în 10 August, s-a încheiat. Procesul exoteric, adică de lămurire a desfășurării lui, este abia la început și nu se întrevede cam când se va încheia și mai ales cum. Am vorbit despre cele cinci niveluri de organizare a piramidei Puterii actuale, invocând triunghiul (sau „treimea sacro-profană”) a lui Sebastian Cucoș. Miercuri, s-a înfățișat vederii noastre ilustra reprezentantă a unui nivel superior, adică Prefecta Speranța Clișeru. Spre deosebire de celelalte trei cucoane (Viorica, Olguța, Carmen), care au coafura blondă tot mai bucălată și mai concentrată, Speranța intră sub semnul primului vers dintr-o poezie a lui George Coșbuc, adică „Pe umeri, pletele-i curg râu”. Dar nu intră și sub semnul celui de al doilea vers: „Mlădie-i ca un spic de grâu”. Speranța este masivă și coboară printre jurnaliști ca un „val-vârtej”, capabilă să dărâme un virtual zid al Troiei. Mai întâi, aflăm, cu stupoare, că dânsa nu a fost prezentă în piață (nu în cea de zarzavat), așa cum ne asigura Carmen. Mai aflăm, tot cu stupoare, că doamna Speranța doar a „contrasemnat” ordinul de evacuare a revoltaților din Piața Victoria. Dar, dacă un document a fost „contrasemnat”, înseamnă că anterior, chiar într-un interval de secunde, cineva (adică altcineva) l-a semnat. La toate întrebările puse de către jurnaliști, vine același răspuns-clișeu: „Nu știu”, „Nu comentez”. Prin opoziție, știe tot (și ceva îîn plus) și comentează tot ( dar, cu ceva în minus) Șeful cel Mare, adică Liviu Dragnea „cel vestit”.
Liviu Dragnea, inventiv și imprevizibil (ca tot „românul deștept”), după ce tace în „Săptămâna patimilor”, cum tace „porcul în cucuruzi” ( în spusa ardeleanului), vine la sfârșit cu două bombe (inspirat probabil și de Bomboneluța cea fragedă). Prima bombă este socială, a doua este personală. În primul caz, cică a fost vorba de o lovitură de stat, adică a statului de drept, reprezentat de „Binomul capro-varzist PSD-ALDE”, cum i-am mai spus. Dar, cine sunt cei care au dat lovitura semi-mortală, apoi eșuată!? Aici intră tot felul de factori, de la cei fanteziști („statul paralel”, „forțe obscure”, „dușmanii străini ai patriei noastre dragi” etc.) până la ultrașii sau la derbedeii care n-au altceva mai bun de făcut decât să urle că le merge rău. Dar, participant eminent la această lovitură de stat (adică de stat chiar în vârful puterii politice) este inclusiv Președintele Klaus Johannis. Prima bombă a lui Liviu Dragnea rimează perfect cu cea de a doua. Dacă pe plan social și istoric a fost vorba de o lovitură de stat, pe plan personal (cu valențe istorice și el) a fost vorba de o tentativă de asasinat. Ion Creangă, în basmele sale, pe lângă Păsăr-Lăț-Lungilă, ar fi trebuit să vorbească și despre un Căscățilă, ca semn al unei uimiri totale. Asupra acestei tentative de asasinat eșuate, norocosul Liviu Dragnea revine cu detalii, care concurează basmele lui Ion Creangă. Epica întregii fantezii se reduce la două puncte nodale. Patru indivizi (pe care îi putem asocia cu cele patru puncte cardinale) sunt cazați la „Athenée Palace”. Nu se știe (adică nu știm noi, pentru că victima virtuală și virtuoasă știe) cine i-a trimis. Stând la restaurant, împreună cu o prietenă (probabil Bombonica cea mică, Bombonicuța ) împricinatul Liviu Dragnea a descoperit o privire fixată pe el și însoțită de un gest anume, care sugera tăierea gâtului. E clară sau nu este clară tentativa de asasinat!? Asta, mai ales dacă avem în vedere ultimele modificări din „Codul de procedură penală”, care limitează drastic regimul probelor. Păi, dacă așa a zis însuși Liviu Dragnea, cu gura lui personală, atunci cum să fie altcumva? Întrucât lovitura de stat a eșuat, și încă trăim în democrație, care îngăduie diversitatea de opinii, îmi îngădui și eu o opinie, adică două. Este posibil ca acea privire intensă să fi fost îndreptată nu spre Liviu Dragnea, ci spre ființa feminină de lângă dânsul, laterală spațial, dar nu și colaterală afectiv. Logica asasinilor este simplă: ori o lași să fie a noastră, ori îți tăiem gâtul. Această opinie (ipoteză) este concurată de a doua. Nu este exclus ca acea privire intensă să fie îndreptată chiar spre Liviu Dragnea, spre chipul lui. Doar este un băiat foarte frumos („fain”, ar zice ardelenii, chiar dacă aceștia nu sunt și „fanii” lui). Cât despre surâsul lui, aproape că nu mai este nimic de zis. Pe plan cultural și pictural o avem pe Gioconda, respectiv Surâsul Giocondei. Or surâsul lui Liviu Dragnea (Daddy) este similar, încât l-am putea numi „Surâsul lui Giocondaddy”. Mai scurt spus, poate că cei patru (categoric, nu Apostoli) sunt un grup de homosexuali, care vor să-l includă pe Daddy în gașca lor. Apare aici și o rațiune politică. Adică, în acel viitor Referendum privind familia românească, s-ar putea introduce și acceptarea familiilor de homosexuali și lesbiene. Cel de al doilea punct de acuză este tehnic și curat strategic. Într-o mașină, pe o străduță secundară, Liviu Dragnea a fost încadrat de două alte mașini. Presupunem că în fiecare mașină erau câte doi din cei patru ucigași. Cum a reușit Liviu Dragnea să scape de asasinat este un mister pe care doar dânsul îl știe, dar pe care, cu multe eforturi, istoria viitoare a trecutului o va lămuri cândva, cumva. Liviu Dragnea ne asigură repetat că nu îi este frică de nimic, nici chiar de moarte. Poate că, totuși, aghiesmuit de Patriarhul României, i-ar putea fi frică de Dumnezeu. Dincoace de cele sfinte, toată reacția îndreptată contra „Mișcării străzii” a fost concepută în taină, adică esoteric, de către Liviu Dragnea. Ajuns într-o situație disperată, dânsul recurge tardiv, pe plan exoteric, la niște explicații bizare, concurente cu basmele poporului român.

Premiera (premierița, premiereasa, al doilea cuvânt rimând cu „mireasa”), recurge poetic la metafora „spiralei”. Dacă mi-ar fi fost studentă, ar fi aflat că această metaforă are o istorie. Ea pleacă de la metafora cercului. Este vorba de cercul în varianta lui Hegel. Ca semn al Absolutului, acest Cerc are o circumferință alcătuită din puncte, care, la rândul lor, sunt alte cercuri, etc. Or, Vladimir Ilici Lenin (Ulianov) a propus înlocuirea acestui model cu modelul Spiralei, care este circulară, deci crește, dar și revine pe un plan superior, acest proces fiind fără de sfârșit, fără capăt. Ulianov a fost părintele spiritual al lui Stalin, încât dacă, pe plan cultural, Premiera nu știe ce-i cu spirala, pe plan practic îi dă un curs paradoxal. Paradoxul se definește simplu ca un progres al regresului. Alfel spus, mersul înainte este o întoarcere înapoi. Este vorba tot de un cerc, dar de un cerc vicios. Metafora întregii mișcări este Racul care poetic rimeaza cu Dracul.
P.S. Disperarea este o stare paradoxală, aflată între optimismul în care nu mai credem, și pesimismul pe care îl refuzăm. Ea aparține ambelor tabere aflate azi în conflict, după cum vom mai vedea.

Posted in Fără categorie | Leave a comment

Diaspora și disperarea (1)

DIASPORA ȘI DISPERAREA (1)

Plecăm în acest mini-serial de la o secvență ceva mai târzie a unui „proces”, care are un început (1989), dar nu pare să aibă și un sfârșit previzibil. Generic, acest „proces” se numește „mișcarea străzii”. În „mișcărea străzii” din 10 August, diaspora a fost doar una, disperarea a fost de toate părțile: a celor revoltați, dar și a celor care au controlat și au extirpat, în cele din urmă, revolta.
Cu o zi înainte, dar în regim seral, Liviu Dragnea, în ipostaza de „Profesor”, cu tabla în față și creta în mână, ne prezintă din nou, la „Antena-3”, „Programul” politic al PSD, accentul căzând pe dublarea pensiilor în anul 2020. Asistenta lui Liviu Dragnea, adică Olguța Vasilescu, reia tema profesorală, cu diverse detalii, mai ales cu cifre, care ne uimesc, ne lasă cu gura căscată. Faimoasele cincinale ale lui Nicolae Ceaușescu sunt umbrite de aceste perspective noi, marcate de o lumină orbitoare. Luminile orbitoare vor reveni, la propriu, în ziua de 10 August, pentru a bloca „mișcarea străzii”. Rostul celor două intervenții publice (Liviu și Olguța) era subminarea preventivă a manifestării diasporei, proiectată pentru a doua zi. După o întreagă săptămână –„Săptămâna patimilor”, i-ar putea spune cineva – nu apare la niciun TV, dar aflăm că o altă blondă, cea prioritară, adică Viorica Dăncilă, tot cu pletele reduse sever economico-financiar, se adresează printr-o „Scrisoare” – și nu una de dragoste – direct la UE (un „pater familias”, anterior contestat). De aici aflăm, cu uimire, ce i s-ar fi putut întâmpla poporului român, dacă dânsa și dânșii nu erau „pe fază”, ca să prevină un dezastru național. Nu știm ce făcea doamna Dăncilă în această „Săptămână a patimilor”. Aflăm că era în concediu, iar cu ”Scisoarea” menționată, sperăm că s-a și autoconcediat. Cert este că Șeful ei suprem, adică Liviu Dragnea, pătimea, în acest timp, într-un retaurant, împreună cu o „bombonică” mai fragedă și mai dulce, comparativ cu Bombonica cea deja consumată. Din ecuație, mai lipsea doar Adrian Năstase, adică Bombonel (mânca-l-ar nu mai știu eu cine pre el).
Mersul evenimentelor din „Săptămâna patimilor” urmează să fie reconstituit. Sarcină care pare mai complicată decât aceea din filmul românesc „Reconstituirea”. Solicitată de jurnaliști să-și exprime opinia, ministreasa (sau ministrița) Carmen Dan afirmă că intervenția „forțelor de ordine” are în spate aprobarea unui Procuror militar, prezent acolo. Aflăm ulterior că era vorba de un Procuror militar, de serviciu în acea zi fatidică, și care, în drum spre casă, a trecut prin Piața Victoriei. Văzând ce a văzut, dânsul s-a autosesizat, încât s-a autosesizat și Parchetul militar. De unde a primit Carmen Dan informația falsă („mincinoasă”, i-ar spune Liviu Dragnea) despre acel Procuror!? Aflăm, apoi, că și mai în spate (în culisele deciziilor politico-militare) stă Prefectul (sau Prefecta) Capitalei, al cărei nume complet este Speranța Clișeru. Un nume cam paradoxal, întrucât „speranța” este luminoasă și ea moare ultima, pe când „clișeul” este mecanic și direct executiv. Informațiile venite din diverse „puncte” ale Puterii (în special ale Executivului) se contrazic pe ore și pe minute, semn evident al haosului și al disperării inerente. Cum spunea și un poet: „Zboară vești contradictorii / Se-ntretaie firele”. Numitorul comun al acestor intersecții informaționale se numește simplu transfer de răspundere și de responsabilitate, cu precizarea că răspunderea este juridică, iar responsabilitatea este morală. Dacă mergem din aproape în aproape (sau „Pas cu pas”, cum ar zice Klaus Johannis) putem identifica, ușor și repede, cel puțin cinci niveluri ale Puterii decizionale. În vârful piramidei, deși perfect mascat, stă Liviu Dragnea, iar unul dintre punctele din baza piramidei se numește Sebastian Cucoș.
Conferința de presă, pe care acest Cucoș a susținut-o în fața jurnaliștilor, este una antologică și merită să fie conservată într-o Istorie a mass-media. În fața jurnaliștilor, pe un piedestal înalt, ca un soclu pentru o viitoare statuie, stă Sebastian Cucoș. În spatele lui, pe un perete, la înălțimea necesară, cuviincioasă, stau Arhanghelii Mihail și Gavril, ca Sfinți care conduc „Cetele de îngeri”, dar sunt și Protectori ai Jandarmeriei române, deci și ai „procesului” în desfășurare. În stânga vorbitorului stă steagul României, ceva mai departe fiind întrevăzut și steagul UE. Deși fugitiv, oratorul sărută steagul din partea inimii sale (Stânga) Simetric, în dreapta lui sunt așternute medaliile (mai mici și mai mari), cu care el a fost distins și promovat de-a lungul biografiei profesionale de 22 ani. În paranteză, fie spus, tot 22 au fost acuzațiile pe care Tudorel Toader le-a adus împotriva lui Kovesi, Șefa DNA, aceasta fiind îîn cădere, nu în urcare. Șeful își laudă colegii pentru tot ce au făcut aceștia cu prilejul unor dezastre naturale, dar nu percepe nici o moleculă, nici o umbră din dezastrul civic, petrecut sub ochii lui și ai noștri (atât cât am putut vedea) Apoi, se laudă cu un concurs care a fost „corect”, și ne mai spune că stă în așteptarea validării lui de către CSAT. Apoi, își ia „catrafusele” și pleacă, fără a răspunde la vreo întrebare a jurnaliștilor, care au rămas cu „gura căscată”. Așa am rămas și noi pe parcursul altor secvențe ale aceluiași „proces”, asupra căruia vom reveni.

Posted in Fără categorie | Leave a comment

Avocatul poporului p.s.d.-ist (2)

AVOCATUL POPORULUI PSD-IST (2)

Spuneam, în prima parte a acestui articol, că am rezerve totale față de prestația deontologică a postului „Antena 3”. Este vorba, evident, de postul de televiziune (t.v.), nu de posturile creștine dintre sărbători. Am reușit performanța de a sta o oră întreagă în fața televizorului, asistând la interviul-dialog dintre Ministrul Justiției, Toader Tudorel (mânca-l-ar mama sau tata pre el) și Mihai Gâdea, al cărui simplu nume ne poate da niște fiori. Rolurile celor doi, ca și regula axiomatică a dialogului lor, erau deja cristalizate, evidente. Cum am arătat în prima parte, Tudorel Toader este un procuror diabolic, unul care acuză drastic DNA – reușind să o elimine (să o pună între paranteze) pe Laura Codruța Kövesi, și care, de jos în sus, îl vizează și pe Procurorul general, Augustin Lazăr, iar de sus în jos, îi vizează pe toți procurorii DNA, din întreaga țară. Dar, același Tudorel Toader este și avocat, adică avocatul „poporului p.s.d.-ist”, în fruntea căruia stă surâzând victorios Liviu Dragnea. Al treilea rol, din schema tripartită a justiției, adică acela de judecător, îi revine gazdei, adică lui Mihai Gâdea. Dânsul zice „da”, la oricare propoziție a lui Tudorel Toader, indiferent dacă aceasta merge pe „da” sau pe „nu” (adică pe „ba”) Mihai Gâdea, pus la punct cândva de un intelectual autentic, este un servant-servitor jalnic, capabil și el de orice, dacă acest „orice” pornește de la Dan Voiculescu (Nu „Dan, căpitan de plai”) și continuă până la moartea unuia sau a celuilalt dintre cei doi, din schema tripartită. Norocul nostru este că în fața televizorului stau oameni normali, „cu scaun la cap”, care au memorie, logică și bun-simț, încât ei sunt judecătorii ultimi ai spectacolelor de la „Antena 3”. Tudorel Toader acuză așa-numita tele-justiție. Culmea paradoxului este că această acuzație se face chiar la televizor, adică este ea însăși o tele-justiție. Tudorel Toader are gustul mărimilor și al măririi, care bate către măreție. Nu știu dacă a citit romanul lui Balzac, „În căutarea absolutului”, dar dânsul este obsedat de ideea absolutului, a perfecțiunii. În acest caz este vorba de dreptatea absolută, dânsul fiind convins că este singurul care poate atinge perfecțiunea. Cei patru candidați, care au concurat pe postul din care Kövesi a fost „eliberată”, au fost respinși, cu argumente similare celor cu care a fost respinsă și fosta Șefă DNA. Exigențele Ministrului Justiției sunt atât de mari, încât doar dânsul le-ar putea satisface, cu un mare efort și cu puțin noroc. În romanul lui Balzac, un pictor vrea să elaboreze o imagine plastică perfectă. O termină cu convingerea subiectivă că a atins Absolutul. Văzută de oamenii cu ochiul normal și „cu scaun la cap”, imaginea picturală era doar o mâzgălitură confuză, perfect neinteligibilă, o aiureală bizară.
Ideea centrală, pe care merge Tudorel Toader, nu este una cu adevărat nouă, deși este propusă ca o „Ordonanță de urgență nouă”. În esență, ea reia și dezvoltă faimoasa „Ordonanță nr.13”, care, trecând prin toate aventurile și avatarurile, inclusiv prin acela al morții (retragerea ei), supraviețuiește, renaște din propria ei cenușă, ca în basme sau în legende. Doar se știe, de la Vasile Alecsandri, că „Românul s-a născut poet”. Dar, de ce nu și politician sau politruc, mai mult sau mai puțin politicos? În fundamentarea virtualei (nu și virtuoasei) „Ordonanțe”, justițiarul nostru, însetat de Absolut, aduce două „argumente tari”, cum le-ar zice Protagoras. Primul se referă la faimoasele Protocoale, al doilea (asociat cu primul) vizează „interceptările”. Cu referință la faimoasele Protocoale, mărturisesc că am citit doar două, chiar la începutul deconspirării lor. Nu înțeleg nici acum, după atâta dezbatere publică, unde este problema, necazul sau „baiul”, cum zice ardeleanul. Ele stabilesc, pe puncte și subpuncte, Regulile de colaborare între SRI și alte instituții, care aparțin Justiției. Traian Băsescu a constatat că fenomenul corupției a atins cote atât de înalte (grave), încât corupția a devenit un pericol național. Dar, nu este chiar sarcina SRI să apere țara de orice pericol național, fie el extern sau intern? SRI, ca și alte instituții similare, din toate țările, are o zonă de activitate secretă. Este normal ca un Protocol de colaborare între SRI și alte instituții să aibă și el un caracter secret. În același sens, dar în contrapunct, SRI împreună cu Procuratura (mai ales DNA) vizează activitățile secrete ale infractorilor, ale corupților. Aici putem reaminti o mărturisire a Laurei Codruța Kövesi, căruia i-a trebuit câtăva vreme până a înțeles mecanismele subtile la care recurg toți infractorii, pentru a-și masca nelegiuirea faptelor lor. De unde și expresia clasică deja de „băieți deștepți”. Se poate îndoi cineva de deșteptăciunea lui Liviu Dragnea, ajuns și profesor (cu tabla în față și creta în mână) la „Antena 3”? Orice ar face, cel puțin deocamdată, DNA nu dispune de mijloacele tehnice și de personalul calificat în instrumentarea lor, de care dispune SRI. Aici intervinne fenomenul de fetișizare negativă, la care recurge și Tudorel Toader. Se pleacă de la imaginea odioasă a Securității de pe vremea lui Nicolae Ceaușescu. Această imagine negativă este transferată asupra SRI, ca și cum această instituție nu s-ar fi restructurat deloc, după 1989. Această imagine, prelucrată artificial și fals, este asociată direct cu Diavolul. Acest transfer și această prelucrare imagistică (și imaginară) îi aparține și lui Tudorel Toader, care, dincolo sau dincoace de condiția sa de Profesor, se adeverește a fi, încet dar sigur, un Procuror diabolic și un Avocat al Diavolului. A doua temă, cea cu interceptarea, nici nu merită să mai fie abordată, ea fiind derizorie. Aici, membrii „binomului capro-varzist” PSD-ALDE ne dau niște cifre uluitoare, confundând numărul interceptărilor cu numărul celor interceptați. Dragnea este doar unul și este un unicat, dar înterceptările lui sunt mai multe, situație care se repetă și sporește când trecem de la Dragnea la „ai lui” (care sunt cu toții „dați dracului”).
Consecințele posibilei Ordonanțe viitoare sunt catastrofale. Toți condamnații – inclusiv cei care au o condamnare definitivă – dacă au „sentimentul” că au fost condamnați pe nedrept, pe baxa celor două criterii („Articulușuri de price”, cum le zicea Gherontie Cotorea) pot cere revizuirea procesului lor. Tudorel Toader vorbește despre „sentiment”, dar putem folosi aici și alte sinonime: cel condamnat are „senzația”, sau „impresia”, sau „bănuiala” etc. Dar, oare, care dintre toți condamnații de pe „suprafața zbârcită a Pământului”, și-ar rcunoaște vinovăția, exceptând cazurile în care această recunoaștere ar fi profitabilă, ducând la scăderea sancțiunii? Iar faptul că devin problematice și condamnările definitive, ne duce cu gândul direct la Liviu Dragnea „și ai lui”. Universul Justiției se convertește direct în Haos, iar Purgatoriul a cărui menire este chiar purificarea, nu conduce la Raiul purității, ci coboară în Infernul nelegiuirii și al nelegiuiților.

Posted in Fără categorie | Leave a comment

Avocatul poporului p.s.d.-ist (1)

AVOCATUL POPORULUI PSD-IST (1)

Nu este vorba aici de Avocatul Poporului în înțeles propriu, care azi este Victor Ciorbea, ci de Avocatul „poporului PSD-ist”, iar acesta este Tudorel Toader. La prima sa apariție publică, lăsa o impresie bună, chiar foarte bună: Profesor universitar, Rector al Universității din „Dulce târgul Ieșilor”, membru în CCR, care veghează la corecta aplicare a Constituției, membru activ în diverse comitete și comisii, câteva medalii onorifice etc. Calm, aproape imperturbabil, lăsa impresia unui justițiar perfect echilibrat. Treptat, această figură, care părea auriferă, își dă arama pe față. Putem vorbi de o „schimbare la față”, de „schimbarea macazului”, sau de o „întoarcere ca la Ploiești”. Procesul – unul psihologic, nu juridic – de auto-dezvăluire începe să se manifeste, treptat, în relația dintre Ministrul Justiției, Tudorel Toader și Șefa DNA, Laura Codruța Kövesi. O primă evaluare, făcută Șefei DNA, nu găsește nimic foarte grav în activitatea DNA. A doua evaluare, făcută pe 36 de pagini, îi aduce Șefei DNA nu mai puțin de 20 de acuzații grave. În ședința de la CSM, la aceste 20 de acuzații se mai adaugă 2, care puteau spori și ele până la alte 20, parcă sub sugestia magică a acelui 2020, rostit clar de premierița sau premiereasa Viorica Dăncilă. În acea ședință, Șefa DNA s-a apărat magistral, demontând toate punctele de acuzare, punct cu punct, respectiv punct-contrapunct. La rândul dânsului, Procurorul general, Augustin Lazăr, a fost de partea Șefei DNA. Cele două intervenții au declanșat reacția de fond, una viscerală, a domnului Tudorel Toader. A intrat în joc limbajul non-verbal al oratorului. O privire nu doar intensă, ci și încărcată de ură, decibelii vocii au crecut brusc, gesticulația a devenit dezordonată, doar degetul arătător fiind îndreptat fix spre acuzată. Asupra acestui comportament non-verbal, vom reveni în partea a doua a acestui text.
În acea ședință, Tudorel Toader s-a comportat ca un veritabil Procuror, nu ca un Ministru al Justiției. Dar, prin această atitudine, dânsul masca o ipostază complementară, dar și opusă, adică aceea de Avocat. Dar, Avocat al cui!? Răspunsul la această întrebare s-a cristalizat treptat, iar „Ordonanța X ”, pe care acum o pregătește, este mai mult decât transparentă. Domnul Tudorel Toader este avocatul „tovarășului” Liviu Dragnea. Este vorba de „Liviu Dragnea și ai lui”, ca să preluăm aici expresia Președintelui Klaus Johannis. Dar cum poți să fii tu, un singur om, în același timp, atât avocat cât și procuror? Se poate, și nu numai teoretic, ci și practic. Este vorba de ceea ce, în limbaj metaforico/juridic, se cheamă „Procurorul diabolic” și „Avocatul diavolului”. Primul este capabil să acuze orice, al doilea este capabil să apere orice. Dar, Liviu Dragnea a ajuns să fie capabil absolut de orice, pentru a scăpa de gratii, iar Tudorel Toader, după chipul și asemănarea Șefului suprem, a devenit și dânsul capabil de orice. Dânsul este procuror în relația cu DNA și cu procurorii acestei instituții, dar este avocatul lui Liviu Dragnea.
Dacă reluăm expresia „Liviu Dragnea și ai lui”, putem să mai facem câțiva pași, ajungând astfel la ceea ce am numit „poporul PSD-ist”. Aceasta nu este o metaforă poetică, ci este o realitate, dar una bazată pe o „parțială adecvare”, cum ar zice Lucian Blaga. Expresia conține un adevăr și o eroare. Trebuie să facem distincția elementară dintre „popor” și „populație”. În 2016, PSD, ca partid, a câștigat alegerile, potrivit legislației în vigoare, una democratică. În stabilirea rezultatelor, s-au avut în vedere cetățenii care au participat la vot, nu și cei rămași acasă sau plecați nu se știe unde. Cei care câștigă alegerile, ajung la Putere, restul intră în Opoziție. Totuși, orice am spune, orice am face, cifrele nu mint, decât dacă sunt falsificate de oameni. Or, cifrele ne spun că din întreaga populație a României, adică 100 % , au votat pentru PSD doar 17 %. Cum poți pune semnul egalității între acest procent minim al populației și întreg poporul român? O poți face doar dacă ai „logica interesată” a lui Liviu Dragnea „și ai lui”, sau „logica hiper-sofisticată” a lui Tudorel Toader. Ceea ce am numit „poporul PSD-ist” este alcătuit din toți membrii acestui partid (cei mai importanți, în alegeri, fiind „baronii” locali), la care se adaugă restul sărac al populației (pensionari, asistați social, șomeri, etc). Deci, Tudorel Toader, cu „Ordonanța X”, pe care o va înainta, nu apără interesele poporului român, ci interesele lui Liviu Dragnea și ale poporului lui, adică „poporul PSD-ist”. Este aproape un loc comun, opinia lui Churchill despre regimurile politice. El consideră că dintre toate regimurile politice (definite și ierarhizate încă de Aristotel), cel mai bun regim politic este democrația, deși – completează Churchill – și aceasta are limitele și riscurile ei. Or, solarul – dar și virtual – solitarul Liviu Dragnea, însoțit fidel de umbra sa fecundă, Tudorel Toader, speculează abil, ca toți „băieții deștepți”, aceste limite și riscuri ale democrației. Prin aceste tălmăciri sofisticate și răstălmăciri, democrația merge la noi ca racul, adică înaintând înapoi. Potrivit unei scheme clasice din organizarea Justiției, între Procuror și Avocat, dar și deasupra lor, se află Judecătorul. Oare unde este, în acest caz, adică în situația țării noastre și a poporului român, Judecătorul Tudorel Toader?
După 1989, am urmărit și eu, ca mulți alții (ca tot omul) emisiunile „Antenei 3”. Informații bogate și noi, evenimente de senzație, sau invers, de culise, comentarii inteligente și subtile, atitudini ferme etc. Treptat, mi-am dat seama că ceva-ceva nu este în regulă. Adică, am realizat că și acolo există „băieți deștepți” și „fetițe istețe”, care cântă în struna cuiva sau a altcuiva, și nu a oricui. De aceea, nu mai urmăresc acest post, decât rar și pentru câteva minute, ca să văd de ce mai sunt în stare să ne arate și să ne zică „anteniștii treiști” (sau „treiriști”?). Aflând că Tudorel Toader urmează să aibă un dialog cu Mihai Gâdea, am deschis televizorul și am urmărit, luându-mi notițe, întreaga emisiune, de la cap la coadă. Asupra acestei emisiuni speciale voi reveni în partea a doua.

Posted in Fără categorie | Leave a comment

Compromisul: admisibil sau nu !? (2)

COMPROMISUL, ADMISIBIL SAU NU!? (2)

În prima parte a acestui text, am analizat faimosul enunț „Scopul scuză mijloacele”. În interpretarea iezuiților, oricare scop scuză orice mijloc. Acest enunț, pe nedrept numit „machiavelic” – pentru că nu este al lui Machiavelli, ci al iezuițiolor – a fost drastic amendat de către Blaise Pascal, în ale sale „Scrisori provinciale”. Pentru a justifica un mijloc îndoielnic, scopul trebuie să fie imperios necesar, și să nu existe alte mijloace pentru realizarea lui. În cunoscutul roman „Mizerabilii”, al lui Victor Hugo, Jean Valjean fură o pâine dintr-un magazin. El recurge la acest mijloc pentru a o hrăni pe micuța Cosette, aflată la capătul puterilor, din cauza subnutriției. Pentru acest gest, Jean Valjean este condamnat la ani grei de închisoare. Oare la câți ani de închisoare ar trebui să fie condamnați Liviu Dragnea „și ai lui”, pentru cât au furat (sau au sustras), nu dintr-un simplu magazin, ci din avuția națională a unui popor!? Noroc că CCR – care mai are și momente luciditate – a contestat înființarea „Fondului financiar suveran”, fond fără fund, care putea fi o sursă inepuizabilă pentru matrapazlâcurile celor îmbogățiți peste noapte.
Dacă este vorba de scopuri, acestea pot fi concepute pe cele trei termene: scurt, mediu și lung. Pe termen lung, scopul devenit ideal al actualului „binom-caprovarzist” PSD-ALDE este conservarea puterii politice pe termen nedeterminat, dacă se poate chiar până la „A doua venire a Domnului”. Pe termen mediu, este vorba de conservarea averilor acumulate, dar nu la „loz în plic”, la „zaruri” sau la „ruletă”, ci prin niște mecanisme subtile care, sub aparența legalității (pretextul) ascund interesul financiar dubios (mobilul). Complementară acestei conservări a averilor furate, este limitarea activității DNA și eliminarea Șefei, Laura Codruța Kövesi. De altfel, fosta Șefă a DNA mărturisea sincer că i-a trebuit câtva timp până ce a înțeles subtilitatea diabolică a strategiilor prin care „băieții deștepți” ca și „fetițele istețe” ajung să fie milionari, chiar dacă părinții lor au fost niște sărăntoci. Pe termen scurt – ceea ce se poate petrece, fie în miezul zilei, fie în miezul nopții – „băieții deștepți”, în ipostaza lor de juriști, absolvenți ai facultăților private, chiar și la fără frecvență, isprăvite la vârste venerabile (între 30 și 45 de ani), lucrează temeinic la modificarea Codurilor penale. Aparent somnambulul Florin Iordache, hiper-istețul Eugen Nicolicea, primitivul agresiv Șerban Nicolae etc., sub îndrumarea protectoare a oportunistului profesor Tudorel Toader, recurg la o veritabilă analiză semantică și hermeneutică a Codurilor deja elaborate, pentru a le schimba. Argumentul schimbării cică ar fi optimizarea Legislației, aducerea ei la zi. Acesta este pretextul legal, mobilul real fiind corectarea arbitrară a unor articole și puncte, astfel încât interesele „găștii politice” (în special „Dragnea și ai lui”) să nu cadă sub incidența Legii. Stilul de lucru din comisia lui Iordache este o mascaradă, în consens cu porecla pe care o merită, „Ciordache”. Se procedează cam așa: din acest articol scoatem sintagma cutare, la acel articol adăugăm o altă expresie, iar procedura ajunge până la cuvinte izolate, la „cuvințele”. Prin simpla modificare a unui „cuvințel”, Dinu Patriciu a făcut o avere fabuloasă. Din fostul PNL-Aripa tânără, o „aripă” a zburat la cele veșnice, dar a mai rămas „aripa” lui Călin Popescu Tăriceanu. Ca să nu zboare asimetric și cumva să cadă, această „aripă” de dreapta s-a corelat cu „aripa” de stânga a lui Liviu Dragnea. Această combinație – o veritabilă genetică politică – seamănă cu performanța lui Miciurin, care a altoit grâul în pălămidă, ridicând producția sovietică de cereale la cote nemaiîntâlnite vreodată. Tot așa, cei doi „magnifici” încearcă să altoiască Politica în Justiție, de unde și articolele de lege numite „cu dedicație”.
Reluăm matricea celor trei termene, cu referință la Opoziție. Din păcate, Opoziția nu este unitară. Ea este formată din câteva partide (chiar partidulețe), care se află între ele în opoziție. Mai mult, chiar în sânul unui singur partid, cum ar fi PNL, se dau lupte interne pentru Șefie. Prin contrast, la acest capitol, PSD este „o unitate de monolit incompatibilă cu fracțiunea”, cum își spunea PCR, pe vremuri, care se pare că încă nu au apus. Programele acestor partide, din Opoziția mozaicată, sunt în mare parte fanteziste, utopice, ele visând „cai verzi pe pereți”. În această situație globală și confuză, rămân în Opoziție, fie ea reală sau virtuală, doar Președintele Klaus Johannis și „Mișcarea străzii”. Atribuțiile Președintelui sunt limitate, iar Dragnea și Tăriceanu, ajutați de „hiper-interpretul” Toader, fac tot ce este posibil (chiar și imposibilul) pentru a limita aceste atribuții și mai mult, păstrând viu în memorie spectrul lui Traian Băsescu.
În aceste condiții – complexe, complicate, confuze – Președintele Klaus Johannis și-a propus, pe termen lung, democratizarea societății românești, în consens cu Constituția, cu așteptările cetățenilor cinstiți (care formează majoritatea civică reală a țării), cu valorile europene și cu Bunul simț moral. În acest termen lung intră și lupta împotriva corupției, care nu se va încheia mâine-poimâne. Tudorel Toader i-a reproșat Laurei Codruța Kövesi că a stricat imaginea României, prin numărul mare de dosare ale „penalilor”. Aceasta este o „logică” uluitoare: deci nu hoțul este vinovat, ci acela care îl descoperă și îl pedepsește. Solidaritatea Președintelui cu Șefa DNA părea de nezdruncinat, încât revocarea acesteia a generat nedumerire și dezamăgire, de unde și întrebarea noastră privind natura compromisului lui Klaus Johannis. Pe termen mediu, Președintele are în vizor păstrarea echilibrului între cele trei Puteri ale statului. Toate inițiativele actualului „binom capro-varzist” vizează perturbarea acestei structuri mozaicate (Legislativ-Executiv-Judecătoresc) și înlocuirea ei cu o structură piramidală, în vârful căreia să troneze Liviu Dragnea sau Călin Popescu Tăriceanu. Numele popular al acestei structuri piramidale este dictatura, de unde și metafora străzii: „Ciuma roșie”. Între cei doi aspiranți la Șefia supremă a apărut deja o fisură, pe care Bulă o exprimă în limbajul lui ritmat, rimat și decantat: „Că tu, că eu, că eu, că tu / Că care din noi e mai tare / Că eu, că tu, că tu, că eu /Că care din noi amândoi !?” Aici nu apare și pronumele „Noi”, adică pronumele celor din „mișcarea străzii”, pe care Klaus Johannis îl are în vedere și în care se include personal. Tot la termenul mediu intră și decizia lui Klaus Johannis de a participa la viitoarele alegeri prezidențiale, ceea ce îl oftică rău mai ales pe Liviu Dragnea, care păstrează din umbră, de multă vreme, nostalgia acestei poziții supreme (aflată undeva în vecinătatea Bunului Dumnezeu, dacă nu cumva a Oponentului Lui). Pe termen scurt, Klaus Johannis își face datoriile zilnice (nu la miezul nopții, ca Florin Iordache „și alții”), mișcându-se între problemele țării și problemele Europei integrate.
În concluzie și rezumativ. Semnarea actului de revocare a Laurei Codruța Kövesi din funcția de Procuror-Șef al DNA, este un compromis (față de ceea ce Klaus Johannis a tot promis), dar este un compromis admisibil. Dacă nu ar fi semnat revocarea, penalul disperat Liviu Dragnea ar fi dus până în pânzele albe (sau roșii, dacă nu gri) procesul de suspendare a Președintelui Klaus Johannis. Dar, la începutul anului 2019, România începe Președenția UE. Liviu Dragnea, total lipsit de orice Bun simț, este capabil de orice, dar Klaus Johannis nu este capabil de orice. Apoi, importantă este și soarta Șefei DNA, după revocarea dânsei. A fost numită, de către Augustin Lazăr, într-o funcție de înaltă răspundere, în Parchetul General. Doar, și membrii Opoziției au dreptul să comunice și să se înțeleagă între dânșii, dincolo de comunicatele și declarațiile publice. Povestea, adică tripla „tărășenie” Dragnea-Tăriceanu-Toader continuă. Un moment crucial al ei va fi „examenul” pe care cei patru candidați la Șefia DNA îl vor susține în fața „examinatorului” Tudorel Toader. Dânsul deja ne-a anunțat că nu este obligatoriu ca unul dintre cei patru candidați să câștige. Expresia pare hermetică, dar este, totuși, transparentă. Adică, aceștia sunt „de-ai voștri”, eu, personal, vreau unul „de-al nostru”. Vrând-nevrând, preluând expresia unui clasic, mă gândesc acum că va veni cândva și vremea „examinării examinatorului”.
PS Dată fiind situația actuală a României (una complexă, complicată, adesea confuză), cu siguranță că vom mai asista la compromisuri, venite din toate părțile. Criteriul fundamental după care putem aprecia caracterul acestora (admisibil sau inadmisibil) sunt interesele fundamentale ale României, nu ale unora sau ale altora, oricare ar fi ei. Personal, cred că este nevoie de un alt partid, unul cu adevărat nou, și care să intre în opoziție cu toate partidele existente azi, indiferent dacă sunt la putere sau în opoziție. Acest partid s-ar putea numi Partidul România Europeană (PRE)

Posted in Fără categorie | Leave a comment

Compromisul: admisibil sau nu !? (1)

COMPROMISUL: ADMISIBIL SAU NU !? (1)

Semnarea deciziei de revocare a Laurei Codruța Kovesi de către Președintele Klaus Johannis a venit prin surprindere și ne-a lăsat aproape pe toți cu „gura căscată”, ne-a lăsat „tablou” Nici un semn anterior, oricât de vag, nu prevestea o astfel de veste. Aici se potrivește expresia „bombă politică”, reacțiile fiind pe măsură: delir de fericire la adversari, tristețe până la depresie la cei solidari cu Klaus Johannis. Facem parte din categoria celor din urmă. Între timp, am ascultat diverse voci, prinse în eternul „pro”-„contra”, dar încă nu am ajuns la o concluzie. Așadar, am rămas în echivocul lui „poate”: poate că este așa, poate că este altcumva, cine știe cum! Oricare veste, care ne ia prin surprindere, ascunde în spatele ei -în culise- o poveste. Știm care este vestea, nu știm care ar putea fi povestea.
Despre Politică s-a spus că este „arta compromisului”. Oricare ar fi subtextul ei tainic, decizia de revocare este un compromis, dată fiind tenacitatea cu care Klaus Johannis a susținut-o pe Șefa DNA. Încă de la Machiavelli, s-a făcut distincția relativ clară dintre „compromisul admisibil” și „compromisul inadmisibil” În „Principele”- carte admirată și de Lucian Blaga- marele florentin stabilește trei condiții care legitimează un compromis: 1) Scopul pentru care el este făcut reprezintă o „cauză” nobilă și absolut necesară, cum ar fi, spre exemplu, apărarea patriei; 2) Nu există și alte mijloace eficiente prin care să fie realizat acel scop legitim; 3) Suntem îndreptățiți să folosim împotriva adversarilor noștri, mijloacele pe care ei le folosesc împotriva noastră: mint ei, mințim și noi, ucid ei, ucidem și noi etc. Plecând de la această teorie, iezuiții au ajuns la faimosul enunț „Scopul scuză mijloacele”, ca și la epitetul evident negativ „machiavelic” Ei au interpretat în chip iezuit prima condiție. În „Principele”, este vorba de scopul care reprezintă o „cauză” nobilă și necesară, nu despre oricare scop, întrucât există și scopuri nelegitime, chiar diabolice. Între acestea, îmbogățirea peste noapte și nerușinată a „băieților deștepți”, sau salvarea lor de la condamnarea penală, sunt numai două, evident actuale. Ele ne pot aminti de Vlad Țepeș și de versul lui Eminescu, unul imperativ: „Și în două temniți large, cu de-a sila să-i aduni / Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni”
Revenind la situația actuală, scopul fundamental al Președintelui este democratizarea progresivă a României, ca și lupta împotriva corupției, ca o componentă de bază a democratizării. Câștigând Puterea, cu un Program politic utopic și totodată diabolic, adică de promisiuni seducătoare, însă deșarte, Liviu Dragnea s-a instalat în vârful piramidei Puterii. Prima lui grijă a fost modificarea Legislației, a celor două Coduri penale, asfel încât să scape de condamnare, el și „ai lui” Dușmanul lui principal și chiar personal devine Laura Codruța Kovesi, Șefa DNA, și, prin alianță, Președintele Klaus Johannis. Ce s-a întâmplat mai departe este o „făcătură” machiavelică în sens iezuit. Cele 20 de acuzații din Raportul lui Tudorel Toader sunt un model de sofistică, unele fiind bazate pe extrapolare sau pe interpolare, altele pe intrapolare (ca să vorbesc și eu în limbajul hiper-hermetic al „acuzatorului”) În toate aceste pseudo-argumente se are în vedere preponderent doar „litera” legii, nu și „spiritul” ei. Decizia a venit de la CCR, în urma unui vot. Dată fiind importanța majoră pe care CCR o are în apărarea Constituției, deci a democrației, normal ar fi ca votul final să fie, nu unul majoritar (cu majoritatea simplă de 1), ci unul unanim, ca în cazul unor instituții europene sau mondiale, de maximă răspundere (juridică) și responsabilitate (morală). Ecuația votului majoritar în acest caz este una problematică, încât ea ne mai poate oferi surprize din „culisele” ei. În fața acestei situații -pus între Scylla și Caribda-, Klaus Johannis s-a tot gândit (ca orice sas serios), apoi s-a re-gândit (ca tot românul), și, în cele din urmă, s-a răzgândit, în pofida tuturor așteptărilor, sau a majorității lor. În această răzgândire a sa, și Klaus Johannis a avut în vedere doar „litera” Legii, iar în acest caz , a deciziei care a fost dată de CCR. Dar, această instituție, menită să apere Constituția, este ceva, iar Constituția, cu litera și cu spiritul ei, este altceva. Klaus Johannis însuși a revenit asupra acestei diferențe dintre CCR și Constituție. Diferența este vizată și de Laura Codruța Kovesi – devenită „obiectul” unei dispute, pe viață și pe moarte- în ultima sa declarație, un fel de „cântec al lebedei” Și totuși, în explicarea deciziei de a semna decizia CCR, Klaus Johannis se referă la Constituție, nu la CCR. Oricum, schimbarea poziției Președintelui țării (răzgândirea) este clară ca lumina zilei, deși motivele ei rămân oarecum în ceață. Dar, asupra acestor motive (mobiluri) vom reveni.
PS Gândirea și regândirea unei teme-probleme sunt legitime, răzgândirea este un semn de compromis. Urmează să vedem mai concret, în partea adoua, dacă acest compromis este unul admisibil sau nu.

Posted in Fără categorie | Leave a comment

Geometria și algebra „Statului Paralel”

GEOMETRIA ȘI ALGEBRA „STATULUI PARALEL”

Cu ocazia unei întruniri ținute la Băile Herculane, membrii PSD au lansat expresia „stat paralel”. Este adevărat că apele de la Băile Herculane sunt menite să vindece doar trupurile, nu și mințile, mai ales dacă asociem substantivul „minte” cu verbul „a minți”. Liviu Dragnea, Șeful cel mare (de „stat”, nu și de statură) al PSD, ar putea semna enunțul „Cine are minte, acela și minte”. La originea ei, expresia „stat paralel” nu este o minciună, ci o expresie interpretabilă, respectiv o metaforă.
Noi, când eram elevi în clasa a V-a, am învățat la Geometrie conceptul de „linii paralele”. Ele se definesc prin două enunțuri: 1) Printr-un punct exterior unei linii nu poate fi trasă-trasată decât o singură linie paralelă; 2) Cele două linii paralele nu se întâlnesc nici la infinit. Deci, paralelele nu se intersectează nicicum și niciodată. Ce sens poate avea în acest caz expresia de „stat paralel”!? Expresia a fost preluată de către binomul amical Ponta-Dragnea de la turci, ea desemnând mișcarea populară – la care au participat și magistrații – împotriva potențialei dictaturi a lui Erdogan. Participanții doreau să revină la statul democrat construit de marele Kemal Atatürk. Mișcarea străzii a fost parțial înăbușită în sânge, parțial fiind blocată după gratii. Cele două state ale Turciei pot fi considerate „state paralele” doar în sensul că unul (Erdogan) este real și dictatorial, pe când cel de al doilea, fiind trecut (Atatürk), rămâne în viitor doar virtual, adică posibil, prin „mișcarea străzii”. Dar, prin conținutul lor, cele două state nu sunt „paralele”, ci sunt în opoziție, în conflict (dictatorial-democratic). Primul a supraviețuit, al doilea nu s-a ivit, fiind desființat „in nuce”, de Erdogan.
În viziunea primă a PSD, „statul paralel” este identificat cu Opoziția, indiferent de compoziția acesteia. În această compoziție eterogenă intră orice, de la partidele de opoziție din Parlament, până la „mișcările străzii”, dar intră și Președintele țării, dacă este vorba de Klaus Johannis. Mai intră aici și Soros, dar și unele elemente din Legislația europeană care „se amestecă în treburile interne ale țărișoarei noastre dragi”. De la geometria paralelelor se alunecă în algebra factorilor constitutivi ai acestui „stat paralel”, care pot fi oricare și oricâți doresc Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu. Totuși, conceptul de „stat paralel” este prea larg și prea vag, de aceea a fost o binefacere pentru PSD-ALDE descoperirea „Protocoalelor” secrete. Aici s-a ajuns la conceptul de „binom”, termenii extremi ai acestuia fiind SRI, pe de o parte, și Justiția, pe de altă parte. Protocolul este un document scris și semnat, prin care două părți – fie ele persoane juridice sau instituții – stabilesc niște Reguli de colaborare. Am citit și eu câteva dintre ele și nu am găsit nimic dubios în niciunul. În esență, aceste „Protocoale” aveau în vedere strategiile de luptă împotriva corupției și mai ales a marilor corupți, numiți și „băieți deștepți”. Dacă este vorba de interpretare (Am putea zice că „Românul s-a născut, nu poet, ci comentator și interpret”), atunci vorba lui Anaxagoras „Putem găsi orice în orice”. Ceea ce Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu au și făcut. Astfel că sfera „statului paralel” s-a restrâns și s-a cristalizat, ea desemnând, în ultimă instanță, doar cele două instituții menționate. O bună caracterizare a acestui „stat paralel” ne-o oferă, în forma cea mai simplă, Marian Godină, pe Facebook: „Statul paralel înțeleg că e compus din oameni extrem de puternici și influenți. Au o forță atât de mare încât pot băga la pușcărie, prin dosare penale fabricate, politicieni grei. Realizați ce putere au? Au la picioare judecători, procurori, polițiști, ofițeri SRI și pot comanda cine și cum să intre la pușcărie. Tot cei din statul paralel blochează guvernanții să facă autostrăzi, banii fiind cheltuiți de ei pentru a fabrica dosare. Ne-am lămurit până aici? Cât de puternic e statul paralel!!! El comandă tot și conduce România din umbră”. Preluând o metaforă a lui Marx, am putea spune și noi :„O stafie străbate întreaga Românie, stafia statului paralel”.
Despre „statul paralel” s-au cristalizat mai multe opinii, unele dintre ele fiind paralele, altele fiind tangente sau intersectate.
1. Retrospectiv și cu umor, Traian Băsescu afirmă că dânsul este autorul „statului paralel”, deși, pe de altă parte, afirmă că nu știa nimic despre faimoasele „Protocoale”. Această recunoaștere are menirea de a-l viza ironic pe Liviu Dragnea: „Dar dacă eu am creat „statul paralel”, pe care Dragnea vrea să-l distrugă sau să-l supună, este cert că tot Dragnea este cel care a lins cu sârg pe toţi şefii instituţiilor „statului paralel”pe care azi îi acuză. Concluzie despre „statul paralel”? Eu l-am făcut, iar Dragnea l-a lins”.
2. Din șirul de Premieri ai actualei Puteri, Mihai Tudose pare să fie cel mai inteligent și mai ferm în atitudini. Or, dânsul recunoaște deschis că nu înțelege ce este „statul paralel”, nu are nici o reprezentare intuitivă a acestui concept politic. Nu am nici un fel de îndoială că această „cecitate” l-a costat funcția de Premier. Păi, Liviu Dragnea („și ai săi”) se bazează pe „statul paralel” ca pe un fel de soclu, iar dacă tu înlături soclul, cade statuia lui Liviu Dragnea.
3. M-a uimit și m-a încântat o precizare a lui Florian Coldea, considerat un membru esențial al „statului paralel”. Dânsul modifică geometria și afirmă „expressis verbis” că nu este vorba aici de „statul paralel”, ci de „statul vertical”. Așa o răsturnare nu s-a mai petrecut de când Geometria euclidiană a fost înlocuită cu Geometria ne-euclidiană, potrivit căreia, în spațiile sferice, putem trasa un număr infinit de linii paralele. Florian Coldea, cu „statul vertical”, a avut o intuiție de excepție, asupra căreia voi reveni.
4. Nu știu de la cine anume a plecat, dar în mass-media circulă, cu o frecvență nu prea mare, expresia de „stat subteran”. Expresia mi se pare excelentă, întrucât ea vizează atât caracterul adânc al acestui „stat”, cât și latura lui ascunsă, misterioasă, invizibilă la prima vedere.
5. Poziția Președintelui Klaus Johannis este una clară, ca lumina zilei, fiind exprimată simplu: „Statul paralel nu există. Eu reprezint Statul”. Deci, dacă Premierul Mihai Tudose afirmă că nu înțelege ce este „statul paralel”, Klaus Johannis afirmă că acesta nu există, că este doar un concept vid, sau o „vorbă spusă în vânt”.
6. Poziția mea are în vedere toate pozițiile (punctele de vedere, opiniile) exprimate anterior. Dar schimbă perspectiva generală de abordare, plecând de la diferența dintre mobil și pretext. Am dezvoltat această temă în mai multe articole publicate în „Adevărul”, ca și în cărțile mele. În esență, „statul paralel” este real, deci el există, dar el se găsește pe verticală și subteran tocmai în activitatea actualei Puteri, reprezentată de binomul capro-varzist PSD-ALDE, respectiv Liviu Dragnea – Călin Popescu Tăriceanu. Limitându-ne doar la Legislație, dânșii afirmă sus și tare că schimbarea Legislației este în interesul tuturor cetățenilor, deci a României. Acesta este doar un pretext verbal, declarat, clamat și declamat continuu. Sub acest pretext nobil, deci pe verticală, și mai în adânc, se află mobilul real, care sună simplu: apărarea drepturilor și libertății infractorilor, Liviu Dragnea și „ai lui” fiind primii între aceștia.
P.S. Mecanismul psihologic pervers al inter-locării dintre pretextul virtuos și mobilul vicios, a fost magistral intuit în zicătoarea românească „Hoțul strigă în gura mare: hoții, hoții, hoții!!!”

Posted in Fără categorie | Leave a comment

Un „băiat” care a fost conedamnat.

UN „BĂIAT” A FOST CONDAMNAT
În sfârșit, a venit și ziua mult așteptată, ziua deciziei în „cazul Dragnea”. Acesta este într-adevăr un „caz” și o sursă constantă de necaz. Liviu Dragnea intră în clasa „băieților deștepți”, fiind cel mai „deștept” dintre aceștia. Între altele, a promovat echitabil și dreptul de a intra în viața politică a complementarelor lui, adică a „fetițelor istețe”, între care Vasilica, Olguța, Carmen și Gabriela (Firea – Firuța) au și plete pe umeri, dar și coroane aurifere pe cap. Ca niște mame protectoare, dânsele asociază recenta condamnare a lui Liviu Dragnea cu ideea de „sânge”, specifică unei răstigniri. Un „sânge politic”, zice inspirată doamna Firea, o „sângerare” și în ființa lui Liviu Dragnea, dar și în ființa PSD-ului, completează Olguța Vasilescu. Mai trebuie doar doi-trei pași (sau doi și jumătate) ca să ajungem până pe muntele Golgota (Carpații fiind deja „crucificați”).
Răspunsurile date de către diverși membrii ai PSD, la întrebările jurnaliștilor privitoare la recenta decizie, ar merita o investigație sociologică, dar nu una făcută de pseudo-sociologul Marius Pieleanu, care și-a vândut deja „pielea” Celui Întunecat, crezând că acesta din urmă ne-ar aduce Lumina. În mare, deci de la distanță, răspunsurile intră în două categorii, intersectate. Unii recurg la niște clișee penibile, prin care își declară solidaritatea deplină cu Șeful cel Mare, așa cum făceau comuniștii de pe vremuri cu Tovarășul. Alții – mai puțini – rămân prudenți și amână răspunsul, recurgând la „ședința de mâine”, în care se va analiza, se va vedea, se va lua o hotărâre. Dar, și unii și alții recurg la un argument juridic-forte, care este faimoasa „prezumție de nevinovăție. Ne-am mai referit la acest concept juridic, care este greșit interpretat, mai ales de cei ce cad „sub incidența lui”. La nivelul simțului comun și al Bunului simț, oricare om își zice și zice: dacă a ajuns să fie condamnat, fie chiar și în prima instanță, înseamnă că ceva nu este în regulă, pentru că „De unde nu este foc, nu iese fum”. Aceasta este o judecată morală, care ar putea să fie corectă în cele mai multe situații, dar în unele, mai puține, să nu se adeverească. Rămânem atunci la conceptul juridic, care se numește „prezumție de nevinovăție”. În această expresie juridică, termenul de bază este acela de „prezumție”. Putem lua orice Dicționar – român sau străin -, pentru a vedea care este sensul acestui cuvânt, respectiv care sunt sinonimele lui. În esență, „prezumția” este o „presupunere”, o „bănuială”, o „ipoteză”, care s-ar putea să fie adevărată, dar ar putea să fie și falsă. În miezul acestor cuvinte sinonime stă cuvântul ”POATE”. De la marele Sextus Empiricus încoace, cuvântul (sau conceptul) POATE este asociat cu două alternative: POATE CĂ DA și POATE CĂ NU. Ceea ce înseamnă că ”Prezumția de nevinovăție” implică logic și prin opoziție, prezumția inversă, adică PREZUMȚIA DE VINOVĂȚIE. Și numai ultima decizie, numită „definitivă” va hotărî dacă inculpatul este vinovat sau nevinovat. Deci invocarea „prezumției de nevinovăție” în cazul lui Liviu Dragnea (ca și în toate celelalte cazuri) este nesemnificativă, este sterilă și retorică.
Nu putem estima care a fost contribuția „mișcărilor străzii” în luarea deciziei de condamnare a „băiatului deștept” Liviu Dragnea. Oricum, cei doi judecători (nu și al treilea, strănepotul lui Iuda Iscariotul) au putut vedea susținerea populară a demersului lor. Într-un articol-fulger, Liviu Avram atrage atenția că această condamnare poate avea un „efect invers”, adică îi poate determina pe Liviu Dragnea „și ai lui” (cum zicea Klaus Johannis) „să facă totul” – cum se spunea pe vremuri -, adică să facă orice, pentru a-l salva pe Șef și „gașca” lui, devenită o „hidră” cu nu se știe câte tentacule (și tentative). Ne putem aminti aici de mitul creștin al Genezei. Făcând toate cele ale Cerului și Pământului, ca o încoronare a operei Lui, Dumnezeu i-a făcut pe Adam și Eva (El și Ea). Le-a fixat doar interdicția de a mușca din Mărul central, al Raiului. Îndemnați de Șarpe, ei au încălcat interdicția, încât Dumnezeu i-a pedepsit, alungându-i din Rai. Acest mit a fost interpretat „în fel și chip”, iar Hegel se referă la el (ca și Lucian Blaga, în cultura noastră). Hegel face observația că după ce au fost blestemați, atenția lui Adam și a Evei s-a îndreptat spre propriul lor corp și au observat că sunt goi. Atunci i-a încercat pentru prima dată sentimentul de rușine, încât și-au acoperit trupurile în zona lor erotică, a sexelor. Hegel afirmă că sentimentul de RUȘINE este cel care desparte ireversibil mediul uman de mediul animalier. Or, Liviu Dragnea „și ai lui” sunt capabili de orice, întrucât sunt lipsiți de orice sentiment de rușine, adică sunt niște nerușinați. În acest sens, credem și noi că „mișcările străzii” nu se vor liniști (chiar pașnice fiind ele), ci vor câștiga în amploare, pentru a salva România de la o dictatură virtuală, care se tot pregătește în taină, încă de la alegerea „binomului caprovarzist” PSD-ALDE în fruntea țării.
Putem rezuma sintetic doar câteva elemente din strategia generală a actualei Puteri: 1) Ea a recurs la un „binom”(PSD-ALDE) pe care l-am numit „capro-varzist”, încercând să împace, cum zic românii „sula cu prefectura”. Călin Popescu Tăriceanu comenteză scurt și vag recenta condamnare a confratelui lui, întrucât stă la pândă ca să vadă ce și cum mai poate valorifica datele istoriei. 2) Promovarea femeilor este un imperativ general, dar nu este imperativă promovarea unor „fetițe istețe”, crescute în vecinătatea ta, sau colaboratoare la diverse afaceri anterioare. Oricum, nu femei care se încurcă în gramatică, dar se descurcă în alte domenii, dubioase. 3) Legea este deasupra tuturor, deci și a oricui, luat în parte. A modifica Legile în funcție de interesele unui individ sau câțiva este curată nelegiuire. Aici, să nu uităm: prezumția de nevinovăție este perfect egală cu opusa ei, prezumția de vinovăție. 4) Nici o politică și nici o strategie nu pot bate Simțul comun (al evidențelor) și Bunul simț (profund moral, deci profund uman). Ele exclud orice formă a lipsei de rușine, a nerușinării. Merită să continuăm sistematic această inventariere, în speranța că ne va ajuta să descifrăm mai bine acest mecanism original.
P.S. Plecând de la Ex-ministrul Justiției, Florin Iordache, s-a cristalizat o axiomă strategică a PSD. În forma ei completă, ea sună așa: „NOI facem tot ceea ce vrem, pentru că NOI putem!”. Nu este foarte clar aici care este aria semantică a lui NOI. În cel mai bun caz , acest NOI cuprinde doar 17% din întreaga populația României. Unde sunt cei care participă la „mișcările străzii”, sau cei care, scârbiți de orice politică, rămân dezamăgiți și tăcuți acasă!? Unde este întreaga Românie, respectiv România unită!?

Posted in Fără categorie | Leave a comment

DALTONISME IDEOLOGICE (1)

DALTONISME IDEOLOGICE (1)
„Urechea te minte și ochiul te-nșeală” (Eminescu)

Ultimele zile ne-au dat gata, adică ne-au terminat, prin elocvența lor verbală întru anul aniversar al Unirii. Este vorba de un război în toată regula, dar aproape fără nici o Regulă respectată. Pe pancarta unui „combatant” de la demonstrația PSD – cea de Sâmbătă – scria numele Președintelui Klaus Johannis, dar ultima literă (consoana „S”) era desenată ca un semn al Zvasticii. Întrebat de un reporter de ce a recurs la acest semn (simbol), combatantul îi dă un răspuns uimitor. Este evident – adică se știe, zicea dânsul – că Johannis este german și, în acest caz, se subînțelege că trebuie să aibă o legătură cu Hitler, cel cu Zvastica. Omul mai vine și cu o completare, după care, cu câteva zile în urmă, Klaus Johannis ar fi avut „o întâlnire cu evreii”. Aici trebuie să subînțelegem că „o întâlnire cu evreii” este ceva absolut dubios. De fapt, „o întâlnire cu evreii” a avut loc, într-adevăr, dar este vorba de vizita tripletei Dragnea-Dăncilă-Meleșcanu (echivalentul profan al Sfintei Treimi) la Ierusalim. Cetățeanul „combatant” este, evident, un om simplu, fără știință de carte, ceea ce nu înseamnă că este și prost. Înseamnă doar că, dacă nu are capul „varză”, el are o inteligență vicleană, modelată după chipul și asemănarea „băiatului deștept” care este Liviu Dragnea „și ai lui” (ca să cităm din Klaus Johannis). Dacă ar fi vorba doar de acest simplu cetățean (și de alții ca el), nu ar fi o neneorocire prea mare. Dar acest tip de raționament, bazat pe tot felul de sofisme, îl regăsim și la oameni instruiți, cu știință de carte, ocupând chiar funcții de răspundere în diverse domenii ale vieții noastre.
În recenta sa intervenție publică, cea de la Cotroceni, Klaus Johannis afirmă, printre altele, că spectacolul demonstrativ dat în Piața Victoriei, a fost unul „mediocru”. Într-o dezbatere organizată la „Antena-3”, marele nostru sociolog Marius Pieleanu, stând într-o poziție impozantă, „picior peste picior”, trece nonșalant de la spectacolul colectiv la indivizi, afirmând că Președintele îi face pe aceștia „mediocrii”. Apoi, începe sociologul un spectacol retoric, întrebându-se pe sine și pe confrații de discuție, dacă se consideră și ei mediocrii (!?). Și o ține tot așa, -adică langa-manga- până când un participant cu bun simț îi atrage atenția că Președintele s-a referit la calitatea actului-spectacol care s-a petrecut, nu la cetățeni. Ca sociolog, Marius Pieleanu este primul care știe – sau trebuie să știe – ce sunt Simțul comun și Bunul-simț. Profesorul clujean George Em. Marica a scris o carte temeinică pe această temă. Dacă intră în joc interesele personale nelegitime sau cele de gașcă, nu numai gândirea este alterată (marcată de sofisme), ci chiar și percepția elementară. Daltonismul este o boală în care ochiul nu mai distinge între roșu și verde. Chiar și în această situație, ochiul distinge între alb și negru, având probabil unele dificultăți la nuanțele de gri. Dar, dacă este vorba de daltonismul ideologic, atunci se adeverește și expresia biblică: ”Ochi ai și nu vezi, urechi ai și nu auzi, minte ai și nu înțelegi, nu pricepi”. Aici începe sfera largă a tuturor confuziilor, pe cele mai diverse planuri. Pentru a nu intra în detalii și nuanțe inutile, voi folosi termenul „spectacol” pentru toate manifestările colective care au avut loc în acest an, de la „Mișcarea străzii”(#REZIST), prin recenta „Demonstrație de forță” a PSD, până la întâlnirea campioanei noastre, Simona Halep, cu cetățenii din București.
Să începem cu Șeful cel mare, întrucât „Peștele de la cap se împute”. Este vorba de virtualul dictator Liviu Dragnea. Invitat la eterna „Antena -3” – unde, cică, nu există mediocrii -, Șeful PSD este întrebat cum vede dânsul relația valorică dintre spectacolul din „Piața Victoriei” și cel din „Arena Națională”, dedicat Simonei Halep. Fără nici un fel de ezitare, Liviu Dragnea (dragul de el!) răspunde că primul a fost categoric superior față cel de al doilea, încheind cu concluzivul „Și cu asta nu mai am nimic de spus”. (sau ceva asemănător) Aici, am mai avea noi câte ceva de spus. Poți să compari merele cu perele (sau cu prunele), dar nu poți compara toate aceste fructe cu pietrele pe care calci, sau cu stelele, dacă mai ai timp să te uiți și la ele. Spectacolul din ”Piața Victoriei” a fost programat de dinainte, cu o strategie absolut militară, iar la el au venit cetățeni pesediști din toată țara, adică din Provincie în Capitală. Normal ar fi fost ca spectacolul PSD să fie organizat în toată țara – în orașe, comune, sate, chiar cătune – și atunci am fi putut vedea – împreună cu Marius Pieleanu – care este rata sau proporția participanților. La spectacolul din „Arena Națională” au participat numai cetățeni din București, doar întâmplător și alții, veniți peste noapte la rude, sau încă ne-plecați, tot de la rude. Care este, oare, criteriul esențial de ierarhizare a celor două spectacole”? Liviu Dragnea poate răspunde foarte simplu: „Așa văd eu lucrurile”, „Aceasta este opinia mea”, iar, din umbră, putem auzi și opinia lui Călin Popescu Tăriceanu, după care democrația binomului „capro-varzist” PSD-ALDE apără „drepturile și libertățile” cetățeanului, dar lasă exclusiv în seama opoziției, a Justiției și a lui Klaus Johanis, „datoriile și răspunderile” lor. De unde și păcatele celor din urmă, care blochează calitățile și inițiativele angelice ale celor dintâi. Dar care, cum ar spune Bulă, sunt „primii la tot felul de sporuri și de sporturi” (nu intră aici și tenisul), dar nu și la învățătură (inclusiv cea de minte). Dacă, de la capul peștelui trecem spre coada acestuia, ne întâlnim cu alte opinii, între care aceea a Gabrielei Firea și a lui Adrian Țuțuianu ies într-un clar (de fapt un clar-obscur) relief.
P.S. Având în vedere (dacă nu suntem orbi sau chiori) conținutul discursurilor celor prezenți în Prezidiul Spectacolului – deci, nu forma lor de expresie – rezultă cu evidență că obiectivul fundamental al PSD-ALDE este „apărarea drepturilor și libertăților infractorilor”, adică a celor condamnați (ca Liviu Dragnea) sau în curs de cercetare (tot ca Liviu Dragnea „și ai lui”)

Posted in Fără categorie | Leave a comment