C.C.R. ,  VÂSLAŞ  ÎNTRE LOGICA NATURALĂ ŞI PUTEREA POLITICĂ

 

 

Simţul comun şi Bunul simţ ne spun că între Logica naturală – pe care o are tot omul, dacă nu este bolnav la creier – şi Logica juridică există undeva o legătură profundă şi pozitivă, adică una de acord. Se pare că acest acord nu mai este valabil atunci când este vorba de Logica politică.

Logica naturală distinge între entităţile generale (G), cele particulare (P) şi cele individuale (I), ultimele fiind numite şi personale în cazul oamenilor. Statul este o entitate generală (G), omul de stat, fie el funcţionar sau demnitar, este o entitate particulară (P), iar Liviu Dragnea,  Călin Popescu Tăriceanu sau  Florin Iordache sunt  entităţi individuale, sau persoane fizice, care se deosebesc prin înălţime, greutate, culoarea ochilor sau numărul la pantofi. Pentru a face intuitivă diferenţa dintre P şi I, un clasic al gândirii spunea că cineva este un general  costumat şi cu epoleţii pe umăr, şi cu totul  altcineva este acelaşi general în pielea goală. Această logică elementară nu este împărtăşită şi de Regele Ludovic al XIV-lea, autorul faimosului enunţ „L΄Etat c’est moi”, adică „Statul sunt eu” (G = I).

O similară logică ilogică revine şi azi, într-un stat care nu este Monarhie, ci este un stat de Democraţie, mai mult sau mai puţin avansată. Această logică ilogică (sau analogică) împrejmuie până la maxima obscuritate – una de ceaţă –  faimoasa „Ordonanţă nr. 13”. Ordonanţa a fost concepută („copciolită”, ar zice ardelenii) de către Ministrul Justiţiei, care se numea Florin Iordache. Acum, dacă stăm strâmb dar judecăm drept, Ministerul Justiţiei este o instituţie care stă pe poziţia lui G, iar Florin Iordache a  fost un demnitar (sau funcţionar) care stătea  pe poziţia lui P. Viaţa privată a lui Florin Iorache (I) , inclusiv ca autor al expresiei „Altă întrebare?”, nu ne interesează aici, cel puţin deocamdată. Problema care se deschide aici şi acum  pare să fie simplă, dar rămâne, totuşi, complexă, chiar una complicată. Datorită „mişcărilor străzii” (care sunt o expresie a logicii naturale), „Ordonanţa nr. 13” a fost anulată, pe baza unor motive care ţin de conţinutul ei juridic. Urgenţa sau oportunitatea ei este ceva, iar conţinutul ei concret este cu totul altceva.

În ancheta pe care a iniţiat-o recent,  DNA are în vedere mai ales  procedura de elaborare şi conţinutul Ordonanţei, respectiv efectele aplicării ei, pentru societate şi în primul rând pentru infractori, fie că aceştia stau după gratii, fie că urmează să stea tot acolo. . Or, din această analiză rezultă cu claritate că Florin Iordache a amestecat, respectiv a încurcat  funcţia/atribuţiile sale de Ministru al Justiţiei, cu anumite interese personale, că sunt ale lui, că sunt ale colegilor lui, în special ale Şefului său, Liviu Dragnea. Din motive care urmează să fie lămurite, DNA a transferat Dosarul cu ancheta la Parchetul General.

Sublima dacă nu chiar Sacra noastră CCR, prin vocea augustă a lui Valer Dorneanu, -omul de pe vremuri a lui Adrian Năstase- constată existenţa unui conflict între două Puteri ale statului, Parchetul şi Guvernul. Dar, aici nu este vorba de Guvern (G), al cărui şef este Premierul Sorin Grindeanu (P1), ci este vorba de Florin Iordache, care a acţionat nu ca Ministru al Justiţiei (P2), ci ca persoană privată (I), ca prieten al lui Liviu Dragnea, şi, indirect sau virtual, ca prieten al tuturor infractorilor, aflaţi după gratii sau în curs de a fi acolo. Când stabileşte existenţa acelui conflict între Puteri, CCR pleacă de la supoziţia tacită că „Guvernul (G) este Florin Iordache (I)”. Ceea ce înseamnă că Democraţia, în forma ei actuală, tinde să ia locul Monarhiei absolute, ca Dictatură sau ca Neodictatură.  Mai urmează ca Şeful cel mare, adică Liviu Dragnea, să formuleze enunţul „România sunt eu” (G = I), ca rezultat al alegerilor din Decembrie-2016.

Dacă Logica juridică are şi trebuie să fie solidară cu Logica naturală, despre Logica politică putem să spunem că este uneori ilogică, alteori este doar analogică. Analogia este un procedeu reflexiv şi poetic prin care se poate pune în conexiune orice cu orice. În acest sens, Teologul Dionisie Areopagitul, recurgând la analogie, afirma că şi dacă plecăm de la un vierme, ajungem tot la Dumnezeu. Probabil că plecând de la această posibilitate „sans rivages”, avem atâtea înţelesuri ale cuvântului „politică”, de la nobilul înţeles aristotelic („Omul este un animal politic”) până la recenta caracterizare drept „prostuituată”, sau „curvă” Apoi, ştia Platon ce ştia atunci când din Statul ideal al său a exclus poezia, adică metafora care este hermetică,  şi analogia care ne poate duce de oriunde, oriunde..

PS Aşteptăm cu nerăbdare expunerea de motive (Motivaţia) CCR  pentru conflictul dintre cele două Puteri, conflict căutat şi „descoperit” cu atâta grijă democratică. Oricum, CCR-ul ar trebui să se bazeze pe Logica juridică (aceasta bazându-se pe Logica naturală) , nu pe Logica politică,  pentru care orice este posibil în această Lume, inclusiv Imposibilul.

 

Publicat în Fără categorie, Unghiuri si antinomii | Lasă un comentariu

TÂLCURILE TĂCUTE ALE  VOTULUI

 

 

În deţinerea şi menţinerea puterii, Monarhia se bazează pe succesiunea ereditară, exprimată prin acel „A murit regele; trăiască regele”. Ecuaţia ereditară este posibilă şi în Dictatură, aşa cum se întâmplă în Coreea de Nord, şi se putea întâmpla şi în România, dacă nu venea anul de graţie 1989. În schimb, sau în replică, Democraţia se bazează pe vot, respectiv pe voturi. Churchill aprecia că şi Democraţia are destule lacune, că este imperfectă, dar că dintre toate formulele politice ea reprezintă „răul cel mai puţin rău”. Democraţia nu este monistă, deci nu ne vorbeşte despre „Alesul Domnului”, ci este pluralistă, recurgând la vot, deci la „Aleşii Poporului”. Aici intră în joc statistica, deci şi conceptul de majoritate. Conceptul acesta nu este deloc simplu, întrucât există două forme ale majorităţii, adică majoritatea simplă, care înseamnă 50% +1, şi majoritatea calificată, care înseamnă minimum 75%. În Anglia (patria lui Churchill), cu ocazia votului privind Brexit-ul, diferenţa dintre Da şi Nu a fos una minimă, dacă avem în vedere întreaga populaţie a  Marii Britanii. Ceea ce s-a petrecut şi în SUA, cu ocazia alegerii Preşedintelui. Dacă nu le „iese pasenţa”, politicienii pot trece de la o formă a majorităţii la alta. Deşi nu sunt încântat, recurg aici la o experienţă proprie. În anul 1995 am fost ales de „Parlamentul României” ca Preşedinte-Director General (P-DG) al „Societăţii Române de Radiodifuziune” (SRR), cu o majoritate calificată de peste 75%. Faptul acesta nu s-a repetat în cazul  fraternei „Societăţi Române de Televiziune”(SRTV) întrucât nici unul dintre candidaţi nu a obţinut majoritatea calificată (75%) Atunci, chiar Parlamentul a modificat Legea 41/ 1994, înlocuind majoritatea calificată cu majoritatea simplă. Mai departe, lucrurile au decurs atât de simplu încât de atunci până azi au fost aleşi  mai mulţi Preşedinţi decât pot fi aleşi la o scară de bloc în două decenii.

În zilele noastre, problema majorităţii în alegeri se pune (se re-pune) cu o acuitate sporită. În alegerile parlamentare din Decembrie-2016, recurgându-se la votul pe liste (de domni sau de tovarăşi), a câştigat PSD cu 45,67 % în Senat (67 mandate) şi cu 45,47 % în Camera Deputaţilor (154 mandate). Nici într-un caz nici în celălalt nu s-a obţinut majoritatea simplă, motiv pentru care s-a recurs la alianţa PSD-ALDE. Dată fiind istoria celor două partide (Social-Democrat şi Liberal) această unire-împăcare ne poate evoca relaţia dintre capră şi varză, capra fiind în acest caz „ţapul” Liviu Dragnea, care s-ar putea să ajungă cândva şi „Ţapul ispăşitor”. Votând listele de candidaţi, cetăţenii prezenţi la urne nu i-au votat personal pe Liviu Dragnea sau pe Călin Popescu Tăriceanu, şi cu atât mai puţin pe premierul Sorin Grindeanu sau pe ministrul Justiţiei Florin Iordache. Primii doi au ajuns „în capul trebii” la cele două Camere, întrucât erau  Şefii celor două partide. Apoi, dânşii au propus  guvernul, care are deja o istorie cu diverse  peripeţii. După alegerile de la urne (în care s-a votat  Programul, nu persoanele) au urmat alegerile din interiorul aleşilor, care s-au făcut după criterii numai de către Şefi ştiute. Pentru a-şi valida propunerile făcute după alegeri (propuneri de persoane  şi funcţii, sau de hotărâri şi decizii)  Liviu Dragnea invocă  repetat şi încântat „victoria în alegeri”, deşi măsurile sunt luate de dânsul, nu de către alegători (deveniţi alergători). Invocarea repetată, aproape mecanică, a aceluiaşi vot din Decembrie 2016, poate fi numită simplu „transfer de răspundere” (juridică) şi „transfer de responsabilitate” (morală) asupra alegătorilor, ceea ce echivalează cu lipsa de răspundere şi de responsabilitate personală a „aleşilor”.

În acelaşi sens, o cifră este evidentă şi elocventă, deşi ea este ignorată cu obstinaţie, ca şi cum nici nu ar exista. Anume, raportat la întreaga populaţie a României, numărul celor care au votat cu PSD  reprezintă doar 18%, deci nici cel puţin un sfert (25%) – sau „un fărtai” cum zice ardeleanul – din populaţia ţării. Iar între cei propuşi pentru diverse funcţii, numărul ardelenilor, ca şi cel al moldovenilor este minim, comparativ cu numărul celor din „arealul geo-politic” al lui Liviu Dragnea. Aşadar, pentru  toate măsurile luate de către „aleşi” nu mai sunt responsabili alegătorii, întrucât votarea s-a încheiat în Decembrie 2016, ci sunt responsabili, şi eventual vinovaţi, aleşii care continuă să se aleagă şi să se realeagă pe ei şi între ei. Schimbarea celor patru miniştri după doar două luni de la alegeri este elocventă pentru acest fenomen de auto-alegere şi de auto-promovare, de jos în sus, sau invers, de sus în jos, adică de degradare.

Cu ocazia  temei majorităţilor (cea simplă şi cea calificată) intră în joc şi  faimoasa temă a „unanimităţii”, care este un fel de majoritate supra-calificată, adică de 100%. Această „unanimitate” este asociată cu Dictatura, care este legitimă doar în disciplina militară („Nu vorbeşte nimeni în front!”), dar nu şi în politicile democrate, indiferent ale cărui partid ar fi ele, aceste politici. Diferenţa dintre Monarhie şi Dictatură se estompează, încât formula „A murit regele, trăiască regele” este înlocuită cu formula „A murit dictatorul, trăiască dictatorul”, care poate deveni şi „A murit unanimitatea, trăiască unanimitatea”. Dar, este vorba despre una care nu este chiar „în cuget şi simţiri”, ci în ceea ce hotărăşte personal Liviu Dragnea. De la 18%, procentul de români care au votat cu „Programul PSD”, până la unanimitatea de 100%, care a înviat din morţi, „E o cale atât de lungă / Că zeci de decenii i-ar trebui / Lui Liviu Dragnea să o parcurgă” Dar, dânsul parcurge acesată „cale”, într-un mod foarte simplu şi cu de la sine putere..Un fapt recent petrecut este semnificativ  în acest sens.

Mihai Chirică, din „Dulce târgul Ieşului”, printr-o opinie proprie şi personală, a periclitat  unanimitatea consensului privind faimoasa „Ordonanţa nr. 13”. Urmare a „mişcării străzii”, faimoasa Ordonanţă este respinsă aproape în unanimitate, ca să zicem aşa, adică 99,99/%. Liviu Dragnea propune ca  Mihai Chirică să fie sancţionat, deşi acesta, vrând-nevrând, a anticipat  chiar repingerea  acelui document. Aici urmează  momentul  sublim al unanimităţii. Fără să recurgă la vreo numărare, deci prin intuiţie, Şeful PSD ne asigură că  90% dintre membrii PSD doreau ca Mihai Chirică să fie exclus din partid. Dar animat de idealuri umaniste, poate că şi de „iubirea faţă de aproapele”, Liviu Dragnea a propus doar eliberarea lui Mihai Chirică din funcţiile politice pe care le deţinea. Ne întrebăm simplu cum poate Liviu Dragnea să treacă peste dorinţa şi voinţa celor 90% dintre membrii PSD!? Adică „Pe ce se bazează dânsul!?”, cum ar  întreba „A lu Parizianu”, personaj din romanul „Moromeţii”, apărut în arealul geo-politic al lui Liviu Dragnea, dar în alte vremuri , pe care le credeam apuse.

PS.  Pe vremea comuniştilor, scriitorul maghiar Gyáfrás Miklós a scris o piesă de teatru în care personajul principal era un Filosof. Acesta lucra de câteva decenii la un text cu titlul „100 de teze despre fericire”. Filosoful este foarte bătrân, iar drama  lui este totală la gândul că a ajuns numai la teza 87 şi că nu va reuşi să ajungă la teza 100, unde şi fericirea noastră ar putea fi deplină. Undeva, avea şi el în vedere „Unanimitatea lui 100%”, care nu are legătură  directă cu rubrica „Garantat 100%”.

 

 

 

 

Publicat în Fără categorie, Unghiuri si antinomii | Lasă un comentariu

LEGIUITORUL  ŞI  INFRACTORUL

 

 

La întrebarea „Ce a fost la început, oul sau găina!?” nu putem răspunde univoc, încât intrăm într-un cerc vicios. Cu  inteligenţa lui, Bulă ne-ar putea răspunde că la început a fost cocoşul, răspuns care ne poate amuza, dar care nu ne lămureşte. Deşi cocoşul participă activ la acel cerc, chiar anulându-i caracterul „vicios”. Nu la fel se pune problema  cu întrebarea „Ce a fost la început, legiuitorul sau infractorul!?” Deşi, azi, cele două personaje coexistă, totuşi, pe plan istoric, la început a fost infractorul, apoi a apărut şi legiuitorul. Şi animalele fură, recurgând la viclenie pentru a nu fi descoperite, iar omul le moşteneşte la acest capitol. Doar într-un târziu a apărut interdicţia „Nu fura!”- Poruncă înscrisă în „Decalogul” iudeo-creştin -, respectiv sancţiunea pentru abaterea de la Regulă. Înţeleptul Solon a introdus „Dreptul la apărare a celui acuzat” atunci când civilizaţia grecilor era deja  în plină înflorire.

În zilele noastre, corupţia a devenit un fenomen general, încât C.N.A.S. a declarat-o ca fiind un „pericol naţional”. Preşedintele Senatului, liberalul Călin Popescu Tăriceanu, se arată scârbit şi revoltat de frecvenţa cu care este folosit azi cuvântul „corupţie”. Dânsul se referă la cuvântul „corupţie” şi nu la realitatea vie şi scandaloasă care stă în spatele acestui cuvânt. Considerând că nimeni, până la dânsul, nu şi-a pus această problemă, dânsul ne invită să cercetăm cauzele fenomenului incriminat. Ne putem aminti aici de Democrit, care, tradus în latină, ne spune: „Felix qui potuit causas rerum cognoscere”, adică „Fericit este cel ce poate cunoaşte cauzele lucrurilor”. Deci, domnul Tăriceanu ne invită la fericire, de care se pare că dânsul are deja parte. Cauza frecvenţei cuvântului „corupţie” nu este şi nu poate fi alta decât Corupţia însăşi, ca fenomen real şi generalizat  la scară mică şi la scară mare, a doua intrând în vizorul DNA.

Ceea ce s-a petrecut la scară istorică se petrece şi în zilele noastre, adică la început este Infractorul, apoi vine şi Legiuitorul. Inteligenţa infractorilor („băieţii deştepţi” şi „fetiţele isteţe”) este una ieşită din comun, că „dacă n-ar fi, nu s-ar pomeni”. Abia după câţiva ani, Laura Codruţa Kővesi mărturiseşte într-un interviu că a început să cunoască strategiile subtile la care recurg infractorii pentru a fura fără a fi prinşi. Cartea lui Dürenmatt, „Judecătorul şi călăul” ne vorbeşte despre coexistenţa celor două personaje, similară coexistenţei oului cu găina. Totuşi, şi din acest roman, dar şi din viaţa reală rezultă că Infractorul este tot timpul cu un pas înaintea Judecătorului, adică inventează strategii noi şi subtile, care nu cad sub incidenţa Legii, ci o ocoolesc. De aceea, şi Legislaţia trebuie modificată, perfecţionată, adusă la zi, pentru a face faţă infracţiunilor petrecute în miez de noapte ( adică, nevăzute-nemaivăzute şi neauzite-nemaiauzite).

Actuala putere politică a călcat pe bec, încât pe întuneric a emis  „Ordonanţa nr. 13” iar cetăţenii au ieşit în stradă cu copiii şi chiar cu câinii, inclusiv cei de pază ai democraţiei, adică jurnaliştii. Tărăşenia cu cele două Ordonanţe încă nu s-a încheiat definitiv. Ce încredere mai pot avea cetăţenii în actuala putere politică şi mai ales în reprezentanţii ei!? Experienţa de viaţă ne arată că, dacă îţi pierzi încrederea în cineva, ea nu mai poate reveni 100%, niciodată şi nicicum. O umbră de îndoială o va însoţi, chiar dacă cel ce o trădează se spăşeşte, se jură pe cuvânt etc.

Dar, cum să revină încrederea în actuala putere când  Şeful PSD, isteţul Liviu Dragnea, îi convoacă pe primarii ţării în capitală, invitaţia având multiple tâlcuri şi rosturi. Între altele, Şeful cel mare le sugerează primarilor că se va lucra la o Lege care să nu afecteze cu nimic Hotărârile pe care dânşii, primarii, le vor lua de acum înainte. Condiţia este ca aceste Măsuri (Hotărâri, Decizii) să satisfacă criteriul Oportunităţii. Numai că acest concept (Oportunitatea) este la fel de vag şi interpretabil ca şi Urgenţa, dacă ignori litera şi spiritul „Constituţiei” şi dai drum liber „isteţimii duhului personal”. În faţa unei astfel de promisiuni, a unei astfel de Legi, poţi rămâne cu gura căscată. Pe această cale, primarii din România devin infailibili, asemeni Papei de la Roma. Îl putem felicita din inimă pe Judecătorul Cristi Dănileţ, care a luat o atitudine fermă, rapidă, precisă faţă de o astfel de „năzbâtie juridică”. Judecătorul (ardelean şi clujean) indică două „Recomandări” (20/2004 şi 7/2007) ale Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei,  care prevăd, dar şi elimină posibilitatea ca o Hotărâre (indiferent care) să scape de „incidenţa Legii”, dacă acea Hotărâre se însoţeşte cu prejudicii, de orice natură ar fi acestea. Găsim, în situaţia la care ne referim acum, şi ecoul unei lungi dezbateri, care a avut loc în anii precedenţi. „Constituţia” ţării vorbeşte despre imunitatea opiniilor (părerilor) politice, în special în cazul parlamentarilor. Dar, liberalul cu doi papioni, cu cinci neveste succesive, şi cu o colecţie de maşini co-existente, adică domnul Călin Popescu Tăriceanu, extinde imunitatea de la conceptul de Opinie la conceptul de Decizie. Cuvintele pot fi şi simple „vorbe în vânt”, în timp ce Deciziile şi Hotărârile intrate în vigoare au o realitate efectivă, practică, încât ele antrenează nu „bani în vânt”, ci bani în buzunarul secret al cuiva sau al altcuiva.

În sfârşit, pe bună dreptate, DNA cercetează („in rem”) originea „Ordonanţei nr. 13” şi procedura de elaborare şi publicare a ei. Nu am nici o îndoială  că cel ce a sugerat şi a inspirat  „Ordonanţa nr. 13”- deşi retroactiv se face că plouă, că nu ştia nimic – este Liviu Dragnea. Iar recenta întâlnire cu primarii, respectiv sugerarea unei Legi sub incidenţa căreia să nu cadă Hotărârile şi Deciziile (generatoare de tot felul de incidente şi accidente, dar deliberate) adevereşte că Infractorul este tot timpul cu un pas înainte faţă de Judecător, respectiv Infractorul este „cauza” pe care o tot caută Călin Popescu Tăriceanu, dar pe care nu o găseşte, deşi se află sub privirile dânsului, chiar lângă dânsul, deci cot la cot.

P.S. În situaţia la care ne referim, problema fundamentală nu este aceea a cauzei, care este deja cunoscută, fiind  chiar evidentă, ci aceea a soluţiei, care rămâne problematică.

 

 

 

Publicat în Fără categorie, Unghiuri si antinomii | Lasă un comentariu

STRATEGII  ŞI  STRATAGEME

 

 

 

Omul este singura fiinţă care are Scopuri. Cu ajutorul acestora el se orientează în viitor, pe care încearcă să îl controleze. Aici intră în joc conceptele de strategie şi de tactică. Ambele cuvinte sunt de origine elină şi ele vizează toate activităţile umane, de la sport la militărie. Strategia defineşte un plan general, asociat cu o viziune, iar tactica defineşte mijloacele prin care acest plan poate fi realizat „pas cu pas”, ca să zicem aşa. În acest proces poate interveni şi viclenia, proprie şi animalelor,  dar care la om poate atinge cote de nebănuit. După cum am mai arătat, viclenia recurge la distincţia dintre pretextul unei acţiuni şi mobilul ei. Pretextul este declarat explicit şi este scos în evidenţă ostentativ, el promovând o valoare recunoscută de toată lumea, dincolo de interesele particulare ale unora sau ale altora. Dar acest pretext maschează mobilul, care rămâne ascuns, şi care este recunoscut, adică devine vizibil, doar atunci când este deja târziu sau prea târziu. În aceste situaţii, strategia se adevereşte a fi doar o stratagemă vicleană. Poetic, am putea spune că stratagema este o strategie care geme, şi nu geme de plăcere.

Pe această stratagemă se bazează Programul PSD şi ALDE, în care s-a promis alegătorilor „sarea cu marea”, pentru a câştiga alegerile. Ajunşi la putere, ei activează „urgent” unul dintre mobilurile tăcute în Program, adică salvarea „penalilor” lor, ca şi ai  altora, prin „Ordonanţa nr.13”. Din fericire, acest mobil secret a fost surprins la timp, în toiul nopţii. El a apucat să vadă „lumina tiparului”, încât se pare că va intra cu greu „în neant”, deşi subtilul jurist  Eugen Nicolicea ne asigură că ar fi intrat.

Similară, deşi la scară mai mică, este şi recenta incriminare a cetăţenilor  (mame şi taţi, bunici şi bunice) care au venit cu copiii în stradă. Bucălata şi roşcata primăriţă de Craiova, certată pe alte planuri cu Legea, invocă aici Legea 272/ 2004, pentru a elimina copiii din cercul manifestanţilor. Am invocat deja Legislaţia europeană care îngăduie prezenţa copiilor în manifestările publice, stabilind şi condiţiile, restricţiile acestei participări. După „logica” primăriţei, copiii nu ar trebui să participe nici la sporturile care se bazează pe luptă (tenis, fotbal, box), întrucât ei şi-ar dezvolta prematur simţul contradicţiei, al „războiului”.

În acelaşi cerc larg  al  vicleniei, adică al stratagemei mobil-pretext, intră şi recentele declaraţii ale lui Liviu Dragnea privind  tematica celor două referendumuri pe care le vor organiza (le vor concepe, adică le vor „copcioli”) partenerii din combinaţia bizară PSD-ALDE, cele două partide alcătuind o singură partidă, „incompatibilă cu fracţiunea”.

Un referendum (Plebiscit) se va organiza pe tema familiei. Întrebarea de bază din acest Referendum nu poate fi decât opţiunea (DA sau NU) între familia heterosexuală şi monogamă, pe de o parte, şi alte tipuri de potenţiale familii (bisexuale fără contract matrimonial, homosexuale sau lezbiene), pe de altă parte. Dar, este la „mintea cocoşului” (de ce nu şi a „puicuţei”, ca să nu discriminăm!?) că marea majoritate a românilor vor vota cu DA la opţiunea pentru familia tradiţională. Pe aceeaşi linie merg şi „mişcările de stradă” ale tinerilor ortodocşi, binecuvântate de BOR. Mobilul mut al acestui Referendum nu poate fi decât creşterea popularităţii organizatorului, adică a combinaţiei incestuase PSD-ALDE, şi mai ales a Şefului Liviu Dragnea, decorat cu un Ordin religios de Patriarhul Daniel Însuşi.

Al doilea Referendum proiectat este unul „eiusdem farinae”, adică din „acelaşi aluat”. Să răspundă românii cu DA sau BA (NU) la întrebarea dacă sunt de acord sau nu cu anularea imunităţilor, de orice natură ar fi ele. La Catolici, timp de mai multe veacuri, a fost acreditat conceptul de Infailibilitate a Papei de la Roma, oricare ar fi fost acesta. Ultimii Papi au renunţat la această divină Infailibilitate, amintindu-şi că numai Dumnezeu este Perfect. Or, în ţara noastră, Imunitatea, prin felul în care a fost înţeleasă şi aplicată, se apropia periculos de Infailibilitatea papală. Este evident că marea majoritate a românilor vor vota contra Imunităţii, prin care au scăpat de după gratii (înainte de a intra acolo) o bună parte dintre infractorii cei mai periculoşi, prin cuantumul furturilor lor. Şi aici, mobilul acestui referendum este creşterea popularităţii (parţial pierdută) puterii bi-cefale PSD-ALDE, ca şi a puterii monocefale a lui Liviu Dragnea. Investiţiile în cele două Referendumuri sunt bani pierduţi pentru populaţia ţării.. Aceşti bani ar trebui să ia calea unor investiţii, care să atenueze sărăcia unei mari părţi a cetăţenilor, sărăcie la care s-a ajuns şi prin subtila strategie  (stratagemă) pretext deschis-mobil mascat.

Nu cred că va  intra în aceleşi registru şi Referendumul anunţat de Preşedintele Klaus Johannis. Dacă ar intra în acelaşi registru ar avea aceeaşi soartă ca şi cele precedente. Întrebările privind Întrebarea din Referendum sunt deja nenumărate şi între ele nu există, cel puţin deocamdată,  nici un consens. Aştept şi eu cu cea mai mare curiozitate şi interes civic natura Întrebării, care trebuie să fie simplă, clară şi fundamentală, angajând destinul poporului nostru.. M-ar încânta dacă, oricare ar fi forma ei concretă şi precisă, Întrebarea ar avea şi o legătură, oricât de îndepărtată, cu Întrebarea lui Hamlet, care, cumpănit-descumpănit,  a zis „A fi sau a nu fi, iată-ntrebarea!”.

 

 

 

Publicat în Fără categorie, Unghiuri si antinomii | Lasă un comentariu

COPIII  ŞI ANIMALELE

 

 

Actualii politicieni aflaţi la putere nu îşi asumă nici o răspundere (juridică) şi nici o reponsabilitate (morală) pentru actuala „mişcare a străzii”,  şi nici nu sunt dispuşi  să audă sau să înţeleagă ceva din „vocea străzii”. Dimpotrivă, ei sunt dispuşi să incrimineze pe oricine altcineva, de la preşedintele Klaus Johannis, trecând prin membrii opoziţiei, până la manifestanţii înşişi. Ultima „găselniţă” a guvernanţilor este de-a dreptul uluitoare. O parte dintre părinţi şi-au adus copiii cu dânşii. Nu ştim bine care Şefi au luat măsura inventarierii, a „sesizării plângerilor” împotriva aducerii copiilor „în stradă”. Argumentul politic şi juridic este „Apărarea drepturilor copilului”, dar nu este deloc clar despre care drepturi este vorba. Dacă „Piaţa Victoriei” ar fi în război (ea fiind victorioasă înainte de începerea războiului), atunci copiii ar fi expuşi la violenţe. Dar, manifestarea populară este absolut paşnică, „războiul” fiind unul al cuvintelor şi al imaginilor. Autorităţile ar fi trebuit să incrimineze şi aducerea animalelor (a câinilor, mai ales), invocând ca argument suprem un capitol din „Drepturile animalelor”. Pentru  îngemănarea celor două specii (copiii şi animalele) este semnificativ titlul admirabilei cărţi „Binecuvântaţi animalele şi copiii”, a lui Glendon Fred  Swarthout. Totuşi, în chemarea Sa, Iisus zice „Lăsaţi copiii să vină la mine!” fără să se refere şi la „dobitoacele necuvântătoare”. Prin grija Autorităţilor, capitala patriei noastre a fost eliberată de „câinii străzii”, dar nu şi de „copiii străzii”. Autorităţile ar fi trebuit să afle numărul copiilor care se află în stradă („copiii străzii”), dar care dorm iarna în subsolurile străzilor, dată fiind bogăţia solurilor şi subsolurilor din patria noastră. Există multe alte categorii de copii de care autorităţile ar trebui să aibă grijă: copiii din orfelinate, copiii din spitale, copiii ai căror părinţi (mama, tata, sau ambii) sunt plecaţi în străinătate, etc. În contrapunct – şi nu unul armonic – ar trebui să se vadă ce se petrece cu copiii actualei „aristocraţii”, care urmează să ajungă o nouă aristocraţie („neo-aristocraţie”), şi nu una „muncitorească”, ca să folosesc o expresie de pe vremurile numai aparent apuse. Simetric şi armonic, inclusiv câinii lor – numiţi „de companie”, prezenţi în expoziţii şi concursuri de frumuseţe – duc o altă viaţă decât ceea ce înţelegeam noi prin „viaţa de câine”. Copiii străzii pot doar să viseze la o astfel de „viaţă de neo-câine”.

 

În anul de graţie 1989, „Adunarea Generală a Naţiunilor Unite” a reglementat drepturile copiilor în documentul „Convenţie asupra Drepturilor Copilului”. „Convenţia” a fost asumată şi de România prin Legea nr.18/1990. E vorba de Legea nr.18/1990 şi nu de „Ordonanţa nr.13/2017”. În această „Convenţie” sunt cuprinse 24 de Articole de Lege, iar Articolul 17 sună aşa: „Copilul are dreptul la libertate de asociere, în structuri formale şi informale, precum şi dreptul la libertatea de întrunire paşnică, în limitele prevăzute de lege”. Aceste „limite” sunt lămurite clar (la „Digi-24”) de către doamna Daniela Gheorghe, specialistă în Psihologie şi cu funcţii de răspundere în domeniu.

Tot la „Digi-24”, Miercuri seara, am urmărit un filmuleţ de scurt-metraj făcut  pentru copii. Filmuleţul a fost făcut chiar  în ultimele zile,  în Germania (R.F.G). În esenţă, câteva figurine, aflate pe poziţia de solicitanţi („andrisanţi”, le-ar zice Conu Iancu), întroduc bani în buzunarele celor ce trebuie să le rezolve problemele. Este interesant că beneficiarii sunt selectaţi din toate straturile socio-profesionale, de la Sănătate („Că-i mai bună decât toate”) până la clasa politică, unde – dată fiind una dintre definiţiile Politicii – se află „curvele”, fie ele feminine sau masculine. Apar şi câteva secvenţe care ne sugerează „mişcarea străzii”, adică a cetăţenilor protestatari revoltaţi. Pe la mijlocul filmuleţului este introdus şi un cuvânt.- cheie, care este cuvântul „Şpagă”. Pe parcursul derulării lui, apoi în final, apare şi Tricolorul României, ca o flamură înflăcărată. Imaginea este foarte pregnantă, şi este ultima, ca un fel de „cădere a cortinei”. Pe mine filmuleţul m-a întristat. Copilul german poate asocia cuvântul „Şpagă” doar cu Tricolorul şi cu România. Iar ceea ce se învaţă în copilărie poate dura până la bătrâneţe, dacă nu chiar şi dincolo de ea. Nu ne vom mira dacă, ajunşi la maturitate şi citindu-i pe istoricii de limbă germană I. Ch. Engel, F.I. Sulzer sau Robert Roesler, ei nu vor rămâne surprinşi în faţa afirmaţiei acelor istorici. Aceştia, într-un deplin consens,  scriu negru pe alb că românii sunt urmaşii hoţilor din închisorile Romei, aduşi pe pământul Daciei după cucerirea acesteia de către Împăratul Traian. Reprezentanţii „Şcolii Ardelene”, Gheorghe Şincai, Petru Maior, au luptat împotriva acestei viziuni, dar ea este reactivată de actuala „clasă politică”, luată în întregul ei, deci dincolo de numele partidelor şi de orientarea lor ideologică.

Publicat în Fără categorie, Unghiuri si antinomii | Lasă un comentariu

ORDINEA, ORDINUL ŞI ORDONANŢA

 

 

Este vorba de trei concepte, care sunt corelate, dar care sunt şi distincte. Să le considerăm pe rând, iar apoi şi în corelaţia lor:

1. Ordinea

În limbajul Teoriei Informaţiei, entropia desemnează tendinţa spre dezordine şi dezorganizare, respectiv spre haos. Tendinţa opusă este numită negentropia (negarea entropiei), deci tendinţa spre ordine, respectiv spre cosmos. Din această perspectivă, omul este singura  fiinţă  negentropică de pe „suprafaţa zbârcită a Pământului”. Cele două concepte sunt universale, dar ele se particularizează în diverse domenii ale vieţii umane.

În epoca modernă s-au mai cristalizat două modele, consonante cu primele, şi care vizează atât Cultura. cât şi organizarea societăţii. Unul este modelul piramidal, opusul său fiind modelul mozaicat. Primul pleacă intuitiv de la Piramidă, al doilea pleacă, tot intuitiv, de la Mozaic. Modelul piramidal are o bază, fie ea mai largă sau mai îngustă, şi are un vârf. Baza o dau cetăţenii organizaţi în diverse clase şi grupuri, vârful este dat de conducerea acelei societăţi. Modelul mozaicat nu conţine nici un fel de ierarhie, iar diverse grupuri coexistă pe baza unei egalităţi generale. Altfel spus,  modelul piramidal este elitarist, modelul mozaicat este egalitarist.

Dacă ducem la limită cele două modele, în primul caz ajungem la dictatură, iar în cel de al doilea caz ajungem la anarhie. După părerea noastră, văzută global şi de la distanţă, întreaga viaţă socială şi politică a României de după 1989, a avut la bază războiul dintre cele două tendinţe limită, dictatura şi anarhia. Ele au rămas doar tendinţe, pentru că s-au cenzurat reciproc.

Situaţia se complică şi datorită polarizării sociale, care generează diferenţele dintre săraci şi bogaţi, în care săracii sunt tot mai săraci şi bogaţii sunt tot mai bogaţi, clasa de mijloc, care este baza democraţiei, fiind în scădere, nu în creştere, aşa cum se laudă PSD că ar dori să fie. Dacă Adrian Năstase nu ar fi ajuns după gratii, probabil că şi azi ar fi fost Şeful PSD. Ceea ce s-ar putea petrece şi cu Liviu Dragnea, dacă nu va ajunge după gratii. Adică, dacă „Ordonanţa nr. 13” va fi reluată în altă formă – similară însă – ca Lege în Parlament, după modelul „A murit regele, trăiască regele!”

2. Ordinul

Ordinul este o dispoziţie obligatorie dată de cineva cuiva. Prin definiţie, „Ordinul nu se discută, ci se execută”. În disperare de cauză, poetul Adrian Păunescu face apel la Bunul Dumnezeu, pe care îl roagă „Dă un ordin, fă ceva!”. Mai tare decât oricare altul este ordinul militar, numit şi „comandă”, pe care o ştim de la instrucţie (nu, instruire): culcat, sculat, drepţi, stânga-împrejur, înainte marş! Dar, ordinul poate fi şi doar şoptit, sau sugerat în taină, însoţit de „un surâs pe sub mustaţă”, ca semn de complicitate deplină. În acest caz, ordinul este subînţeles şi nu are nevoie nici de limbajul verbal, nici de cel corporal, exceptând un discret „surâs”.

3. Ordonanţa

Dicţionarul o defineşte ca pe o „Dispoziție scrisă emisă de o autoritate administrativă, judecătorească etc.; act care conține această dispoziție”. După cum vedem, planul politic în care apare „Ordonanţa de urgenţă” intră aici la „etc.”.  Constituţia şi Legislaţia specifică definesc cazurile tipice în care aceste „Ordonanţe” sunt imperativ  necesare: este vorba de urgenţă şi de caracterul naţional al problemei ce trebuie soluţionată. Pe plan militar, urgenţa este definită inclusiv de Tudor Arghezi atunci când zice „Până deseară dăm atacul / Chiar dacă ne ia Dracul”. Dar, cele două condiţii s-au relaxat treptat până când au ajuns să fie înlocuite de nevoile unui partid (devenit partidă), nevoile proprii unor grupuleţe de indivizi (găşti), sau chiar arbitrariul subiectiv al unora dintre ei.  Astfel încât, „Ordonanţa” şi-a activat cea de a doua semnificaţie lingvistică, adică aceea de slugă a unui ofiţer, care îi serveşte acestuia masa şi îi lustruieşte cizmele ca-n oglindă.

Cam asta a fost relaţia dintre Şeful  P.S.D., Liviu Dragnea şi fostul Ministru al Justiţiei, Florin Iordache (Florinel, mânca-l-ar tata pre el!). Fiind clar-obscură ca text, deci interpretabilă, „Ordonanţa nr.13” nu a fost citită în guvern, nu a fost analizată şi nu a fost votată. Deci nu a apărut la lumina zilei, ci la lumina nopţii, fie ea lunară sau stelară. În acest caz, noaptea nu a fost deloc un sfetnic bun, iar cei doi pesedişti s-au dovedit a fi fiinţe entropice, de unde şi mişcarea, respectiv vocea străzii.

Sintetizând, ca autor al „Ordonanţei nr. 13”, Florin Iordache devine ordonanţa personală a lui Liviu Dragnea, căpitanul fără stele, pentru care inclusiv Steaua Polară a  cosmosului uman –adică ordinea socială din România- s-a rătăcit. „Altă întrebare!?”

 

 

Publicat în Fără categorie, Unghiuri si antinomii | Lasă un comentariu

PARADOXUL PROIECTULUI

 

 

Dată fiind producţia folclorică din „Vocea străzii”, care are elocvenţa ei, am putea zice şi noi „Spune-mi ce Proiect nutreşti / Ca să-ţi spun Cine eşti!”. Dar, A lu’Parizianu, din „Moromeţii” lui Marin Preda, ar putea să mă întrebe spontan „Pe ce te bazezi!?”.

Păi, mă bazez pe faptul că, plecând de la Entelehia lui Aristotel („Lia, Lia, ciocârlia / Pură ca entelehia”, zice şi Lucian Blaga), clasicul Karl Marx afirmă că Scopul este elementul specific prin care omul se distinge de restul vieţuitoarelor. Cel mai prost arhitect, când construieşte o casă, are un scop, pe care albina nu îl are atunci când îşi construieşte „casa” ei, adică fagurele. Sociologii pleacă de la conceptul de Aspiraţie (animalele respiră, dar nu aspiră), care are mai multe trepte. Dacă Aspiraţia este pe termen scurt, ea se numeşte Scop, dacă este pe termen mediu,  ea se numeşte Proiect, iar dacă este pe termen lung, angajând Sensul vieţii, ea se numeşte Ideal. Dacă un Proiect este colectiv sau social, el se numeşte Plan sau Program, iar aici intră şi faimoasele „Planuri cincinale” ale P.C.R, dar şi „Programul” elaborat de P.S.D., adică de către  Liviu Dragnea, în campania electorală. Acum urmează să vedem ce este şi cu paradoxul  înscris în titlul acestui text.

Existenţialistul J.P.Sartre pleacă de la Scopul lui Marx, dar se opreşte la Proiect, căruia îi analizează structura. Un Proiect vizează ceva care încă nu există şi care va exista cândva în viitor. Este posibil ca acest Proiect să nu se realizeze, dar omul să nu renunţe la el, iar în acest caz, în limbajul lui Constantin Noica, „Omul este blocat în Proiectul său”. În acelaşi sens, gânditorul român afirmă că „Poporul român este poporul lui Poate”, acest „Poate” implicându-l atât pe „Poate că da”, cât şi pe „Poate că ba”.

Dacă Proiectul se realizează efectiv, el conţine un paradox, pe care J.P.Sartre îl dezvăluie. Adică, Proiectul există dacă el vizează ceva ce încă nu există, altfel nu ar mai fi un Proiect. Dar, dacă acel ceva care este vizat de un Proiect se realizează şi există, Proiectul nu mai există ca Proiect, pentru că a fost realizat. Şi întrucât numai omul are Scopuri, deci şi Proiecte, J.P.Sartre ajunge la o definiţie paradoxală a Omului, formulată în enunţul „Omul este ceea ce nu este, şi nu este ceea ce este”. Plecând de aici , gânditorul ajunge la relaţia dintre Fiinţă şi Nefiinţă, relaţie care conservă paradoxul menţionat şi propriu oricărui Proiect.

Pare curios, dar până şi Curtea Constituţională a României (C.C.R), asemeni domnului Jourdain, face metafizică fără să ştie şi fără să vrea. Cele trei sesizări, venite de la trei instituţii – una fiind a Avocatului Poporului, Victor Ciorbea – supun înţeleptei analize a C.C.R. faimoasa „Ordonanţă nr.13”. Dar, C.C.R. respinge cele trei sesizări, cu argumentul că „Ordonanţa nr.13” nu există, respectiv nu mai există, întrucât ea a fost abrogată de „Ordonanţa nr.14”, care ar exista. Numai că, invocând şi noi acelaşi „argument”, putem afirma că „Ordonanţa nr.14” încă nu există, întrucât ea este doar un Proiect, care urmează să fie analizat în Parlament şi care stă sub semnul dublei alternative a lui Poate, adică poate că „Ordonanţa nr.14” va fi aprobată sau poate că va fi respinsă. Destinul „Ordonanţei nr.13” stă, aşadar, în cumpănă, dar nu în „Cumpăna Justiţiei”, ci în „Cumpăna necumpănită a Parlamentului” şi a celor  doi Şefi ai acestuia, Liviu Dragnea şi Călin Popescu Tăriceanu (sau invers).

În cazul lui Liviu Dragnea, enunţul lui Sartre „Omul este ceea ce nu este, şi nu este ceea ce este” capătă şi o nouă semnificaţie, atât cu referinţă la Programul electoral cât şi cu referinţă la propria persoană. Într-un text anterior, arătam că Programul electoral expus în campanie există ca Proiect, dar el este şi un bun pretext (pre-text), care maschează un mobil secret, care nu este cuprins în Program, acesta fiind chiar „Ordonanţa nr. 13”. Deşi este publicată şi scrisă negru pe alb, pentru C.C.R ea nu mai există, după cum am văzut. Pe plan personal, dacă Cineva este cine nu este, şi nu este cine este, a intrat în joc Masca. „Prins cu ocaua” (una mică, alta mare), Liviu Dragnea poartă diverse măşti, de la o situaţie la alta. Dânsul poartă diverse măşti, face „feţe-feţe” şi, mai nou, se cam şi bâlbâie. Dacă nu ar avea gradul  modest de cultură pe care îl are, i-aş recomanda să citească analizele pe care S.Freud le face „bâlbâielii” şi „bâlbâitului”. În esenţă, dacă Eul cuiva are o pornire instinctivă şi îi vine să zică ceva, dar Supra-Eul lui (care este Vocea Publicului, interiorizată) îi spune să zică altceva, atunci, aflat între cele două Voci, individul se bâlbâie. Deci, bâlbâiala, exceptând oamenii cu defecte fiziologice, nu ţine de cultura literară şi de gramatică, ci ţine de morală şi moralitate. Platon zicea că „Numai mincinosul cunoaşte adevărul”, dar dacă este prins cu minciuna (minciunica-bombonica), atunci el se bâlbâie. Că dacă n-ar fi , nu s-ar povesti!

 

 

Publicat în Fără categorie, Unghiuri si antinomii | Lasă un comentariu

RÂSUL ŞI SURÂSUL – 2

 

Plânsul poate fi şi solitar, în tăcere, dar râsul este colectiv. În târg, ca şi în Parlament, se negociază, se cumpără şi se vinde, deci nu se râde. Altfel, ne asigură Bulă, „Râzi ca proasta în târg”. Umorul este şi o formă de apărare în faţa vitregiilor vieţii sau ale istoriei. De aceea, pe plan individual, şi nu numai, „Faci haz de necaz”. De la tatăl meu, el însuşi un om cu umor, am aflat catrenul „Ce să-i faci, dacă n-ai vaci, să dai lapte la săraci; mulge-ţi caprele şi taci!”. Nici azi nu ştiu dacă această alcătuire îi aparţine lui Bulă, sau tatălui meu, gospodar serios, dar luând uneori şi ipostaza lui Bulă.

Am văzut cum stăm cu râsul şi surâsul în cazul celor doi lideri, Klaus Johannis şi Liviu Dragnea. Să vedem cum stăm cu umorul în cazul celor două colectivităţi sau grupuri, de la cele două palate, prezidenţial şi guvernamental.

Referindu-se la ziua de Luni, „Antena 3” afirmă că în ambele grupuri sunt prezenţi „mii de cetăţeni”. Chiar dacă nu ştim numărul exact al participanţilor, de la distanţă este evidentă diferenţa dintre numărul celor două grupuri  ale „miilor de cetăţeni”, care este cel puţin diferenţa dintre 5 şi 25. Miercuri seara numărul celor de la Cotroceni a crescut prin „contribuţia” autobuzelor venite din judeţul lui Liviu Dragnea, iar numărul celor de la Palatul Victoria a scăzut din cauza zăpezii şi a frigului, dar şi  din cauza abrogării „Ordonanţei nr. 13”. Dar relaţia dintre cele două clase, numite „mii de cetăţeni”, rămâne o constantă. Dacă numărăm altfel, dăm peste faimoasa numărare a voturilor făcută de Pristanda, ca să ne referim şi noi la Caragiale. Experimentul făcut de jurnaliştii de la aceeaşi „Antenă 3”, pentru a vedea câţi oameni încap într-un metru patrat ne poate stârni o variantă a surâsului, adică „he-he-he!!!”, dar chiar şi a râsului, adică „ha-ha-ha!!!”

În colectivul de la Cotroceni nu găsim nici o urmă sau nici chiar o umbră de umor. Acolo, majoritatea participanţilor sunt vârstnici, sunt pensionari, care nu au cum să nu se bucure de creşterea pensiei („suta de lei” a Dictatorului). Prezenţa unui copil şi a unui câine (fără colaci în coadă) este absolut nesemnificativă. Este semnificativă însă vestimentaţia participanţilor, căci printre  oamenii îmbrăcaţi obişnuit  („simplii cetăţeni”) apar şi câţiva domni şi doamne care poartă blănuri  „de milioane”. Putem, oare, presupune că este vorba de cei care urmau să se bucure de binefacerile faimoasei „Ordonanţe nr. 13”!?. Mai semnificative sunt reacţiile verbale, care sunt dure, chiar grosolane, mai ales la adresa  lui Klaus Johannis. Contestatarii îi reproşează lui Klaus Johannis că are 6 case în Sibiu, şi îi cer demisia. Dânşii uită sau nu au aflat că Şeful ALDE, aliatul de bază al  Şefului PSD, adică  seniorul Călin Popescu Tăriceanu, este liberalul libertin care are doi papioni, cinci neveste consecutive şi şapte maşini de colecţie, co-existente. Ne-am putea imagina că Vila de lux pe care o deţine costă mai mult decât cele şase locuinţe de la Sibiu. Felul în care protestatarii l-au întâmpinat pe Preşedintele ţării, când a mers în mijlocul lor,  este semnificativ pentru  absenţa totală a înclinaţiei spre dialog, absenţă a simţului măsurii şi a bunului simţ, ultimele două fiind proprii poporului român. Cât despre  lozinci şi sloganuri, în ele nu întâlnim nici un fel de umor, am putea zice nici cel puţin „o moleculă de umor”.  Ar fi de spus că nici Johannis nu a vorbit prea mult şi, dezamăgit fiind, poate că a zâmbit cam de sus.

Cu totul altfel se prezintă situaţia grupului, sau a mulţimii de la Palatul Victoria. Exceptând secvenţa cu  grupul de potenţiali infractori infiltrat în mulţime (se ştie de ce, dar încă nu se ştie de cine), atmosfera generală a fost una de destindere, de înţelegere, fie ea verbală sau mutuală, între toţi participanţii. Iar lozincile de pe pancarte dau măsura deplină a creativităţii, inteligenţei, a simţului estetic şi a umorului participanţilor. Putem spune că, de-a lungul celor opt zile, acolo a fost prezentă o parte nucleară a poporului român. Îmi propun ca după ce se va ajunge la un inventar statistic al acestor lozinci, să  trec la o abordare temeinică şi sistematică a lor. Până atunci, mă rezum să spicuiesc doar câteva dintre ele, notate aleator.

Marea majoritate a lozincilor (sloganuri) au rimă, ele fiind  versuri, adică distihuri, tristihuri sau chiar catrene. Cel mai semnificativ distih pare să fie „Chiar dacă aţi fost votaţi / N-aveţi voie să furaţi”. El vizează şi invocarea obsesivă, de către guvernanţi, a faptului că au fost aleşi prin vot. Dar, faptul că au fost aleşi prin vot  (18% din populaţia ţării) nu înseamnă că au devenit nişte „aleşi”, în sensul  nobil al acestui cuvânt. O bună parte dintre lozinci vizează abuzul în general, dar mai ales furtul sau hoţia. Aici găsim distihul concis „Refuz acest abuz”, respectiv  „Fără ordonanţe / Ce vă dau speranţe”, ambele referindu-se la „Ordonanţa nr.13”. Astfel de Ordonanţe (care mai pot fi date, cu alte scopuri, dar în acelaşi sens), au efecte pe plan naţional, încât consecinţa este previzibilă şi directă „Guvernanţa voastră / Înrobirea noastră”. Câteva lozinci deschid o viziune asupra întregii ţări, nu doar asupra unor probleme particulare, punctuale, şi aceasta pentru că „România pentru noi / Este ţară, nu gunoi”, sau „România tuturor / Nu e doar a hoţilor”. În acelaşi sens este „Vrem ţară pentru copiii noştri / Nu pentru penalii voştri”. Vorbind despre furtul la scară naţională, Bulă este chiar la el acasă: „Vă rugăm să ne scuzaţi / Nu producem cât furaţi”.

Începutul sau capul tuturor răutăţilor este Liviu Dragnea, încât dacă „Scapi de Dracul, dai de Dragnea”. Varianta lui Bulă era „Scapi de Dracul şi dai de Tatăl lui”, fiind enigmatic cine ar putea fi acest Tată. La numele lui Dragnea se mai adaugă şi alte nume, cum ar fi acela al doamnei pe care am numit-o „bucălata roşcată”, adică Olguţa Vasilescu. Sugestia este ironică şi destul de tare „Tu, Olguţa, ciocul mic / În Craiova eşti nimic”. O parte dintre lozinci vizează „Ordonanţa nr. 13”, care trebuie abrogată, dar o altă parte are un obiectiv mai sever, adică plecarea guvernului, prin demisie sau chiar prin închisoare. În acest sens, mai întâi „Abrogaţi, şi-apoi plecaţi”, apoi, ca să nu mai apară astfel de Ordonanţe, de arogări, prorogări şi abrogări, „Gata cu hoţia / Să vă-nghită puşcăria”, respectiv „DNA să vină să vă ia”. Mai erau pancarte pe tema comparaţiei cu comunismul, şi multe altele de invitaţie – ca să nu-i  zicem incitare – la implicare şi participare: „Nu stau în casă, pentru că îmi pasă”, sau „Cine nu sare / Nu vrea schimbare”.

Căderea Moţiunii de cenzură a refăcut încrederea premierului şi a guvernanţilor în forţele proprii. Corelată cu cele două decizii ale CCR, s-ar putea ca puterea „să li se urce la cap”, cum s-a întâmplat şi după alegeri, şi să nu recurgă la demiterea lui „Altă întrebare”. Bulă nu ar fi de acord cu această alternativă, dar el are răbdare şi aşteaptă, gata să reintre în joc oricând, dacă situaţia o va  cere, chiar dacă afară va fi viscol…

 

 

 

 

Publicat în Fără categorie, Unghiuri si antinomii | Lasă un comentariu

RÂSUL ŞI SURÂSUL-1

 

 

Râsul este un fenomen specific uman, pe care nu îl identificăm în natură. Animalele sunt foarte grave, ele nu râd, ele rânjesc. Similară este şi situaţia şi cu reacţia subiectivă opusă, care este plânsul. Râsul şi plânsul se declanşează în faţa unor situaţii reale, obiective, care şi sunt numire „situaţii comice” sau „situaţii tragice”. Reacţia subiectivă împreună cu situaţia obiectivă dau  Comicul, în primul caz, şi Tragicul în cel de al doilea, iar comedia şi tragedia sunt genuri literare care ilustrează cele două fenomene. Metafizica extinde cele două fenomene umane la scara Existenţei, iar gânditorul D.D.Roşca a scris cartea „Existenţa tragică” (1934), dar şi manuscrisul „Umor” (1944), distrus de nişte ruşi beţi în timpul războiului. Umorul este un echivalent al corelaţiei dintre râs şi  situaţia comică ..

Cele două fenomene polare (râsul şi plânsul)  sunt asociate şi cu masca, iar cele două măşti (comică şi tragică) sunt îngemănate. Omul este fiinţa care poate simula şi se poate disimula, deci poate purta o mască sau alta. În natură avem doar premise ale măştii, cum ar fi homocromia la vegetale sau viclenia la animale. Omul duce viclenia  la cote foarte înalte. Ceea ce numim azi „băieţi deştepţi”, respectiv „băieţi isteţi”, duc viclenia aproape către perfecţiune.

Considerând acum doar umorul, el poate avea un caracter colectiv  şi un caracter individual. Despre poporul român se spune că are umor, dar eu cred că toate popoarele au umor, exceptând, probabil, ceea ce de la elini încoace numim „popoare barbare” Popular fiind, el are şi un specific, iar în acest sens vorbim despre „umorul englezesc”, care este concis, lucid şi pragmatic. Mai pregnantă este forma individuală a umorului, încât diferenţa dintre umorul lui Creangă şi umorul lui Caragiale este evidentă pentru oricine.

Umorul lui Creangă este extras creator din umorul popular  al românilor, iar acesta se cristalizează în zicători şi proverbe, în bancuri şi glume. Întreaga producţie folclorică are un caracter anonim, de aceea mai ales bancurile sunt  atribuite lau Bulă, personaj anonim care ilustrează umorul poporului român.  Câtva timp după anul 1989 nu au mai apărut bancuri, dată fiind situaţia dramatică de tranziţie, prin care treceam cu toţii. În cartea „Constructe” am publicat  atunci  textul „Nemuritorul Bulă” Afirmam acolo că toate alternativele care  ar putea explica tăcerea lui Bulă sunt posibile, exceptând alternativa morţii lui, pentru că, prin definiţie, Bulă este nemuritor. Ipoteza noastră s-a adeverit şi după câtăva vreme Bulă a reapărut, probabil că după ce a stat şi el la închisoare, nu se ştie precis din ce motive.

Revenind doar la râs, teoria face diferenţa între diverse forme sau ipostaze şi grade sau nuanţe ale râsului. Diapazonul lor este foarte larg., dar el se înscrie între surâs şi  aşa numitul „râs homeric”  Diapazonul poate fi ilustrat şi prin recursul la limbajul paraverbal, de la distanţă fiind evidentă diferenţa dintre „he-he-he”, „ho-ho-ho”, „ha-ha-ha”, „hi-hi-hi”, „hu-hu-hu” şi homericul „hău-hău-hău” Aici se adevereşte şi zicătoarea „Cine râde la urmă râde mai bine” Menţionăm aici şi râsul nemotivat, care nu are temei sau justificare, iar în acest sens Bulă constată că „Râde ciob de oală spartă”

Prima ipostază a râsului, adică surâsul, are şi  ea două forme. Prima formă este una adezivă, cel ce surâde fiind în consens tacit cu situaţia care îi provoacă surâsul. Acest surâs poate fi asociat şi cu o taină, cu un mister, iar aici intră şi „Surâsul Giocondei” În ipostaza lui opusă, surâsul este însoţit de ironie, aceasta sugerând distanţarea faţă de  situaţia dată, sau faţă de  persoana implicată. Cele două ipostaze ale surâsului sunt  elocvent ilustrate de persoanele sau personajele noastre politice, aflate la vârf, sau „în capul trebii”, cum spunea şi Paul Grigoriu, după cronicar.

Preşedintele Klaus Johannis este un om foarte serios, chiar grav , în majoritatea situaţiilorprin care trece, cu care se confruntă. Cel puţin în apariţiile la  TV foarte rar l-am văzut râzând. Este însă prezent cu surâsul, mai ales atunci când răspunde la întrebările jurnaliştilor. Este vorba de prima ipostază a surâsului, ipostaza adezivă, consensuală. Uneori, în situaţiile care au un coeficient de gravitate, surâsul devine uşor elevat, sugerându-ne poziţia pe care dânsul o are în ierarhia puterii. A surâs pregnant şi aproape că a râs (cam amar) şi în recenta prezenţă la Parlamentul României.

Varianta opusă a surâsului este însoţită de ironie, fiind ilustrată aproape constant de către faimosul „surâs pe sub mustaţă” a lui Liviu Dragnea. Virtualul şi prea-puţin virtuosul dictator are o încredere enormă în el însuşi şi aproape că nu ia în serios pe nimeni, exceptând propriile sale probleme şi interese. De aceea, tot timpul şi aproape cu oricine expreia feţei dânsului este marcată (aproape ca o mască) de un surâs ironic. Iar acum, când propriile iniţiative se întorc împotriva dânsului, asistăm la o oscilaţie rapidă între surâsul ironic şi gravitate, reacţii care devin concurenţiale, amestecându-se confuz.

Urmează să vedem cum se prezintă râsul şi surâsul în cazul celor două colectivităţi, de la Cotroceni şi de la Palatul Victoria, pe care cei doi lideri le reprezintă şi le apără. Apoi, vom încheia cu „Râsu-plânsu” al lui Nichita Stănescu.

 

Publicat în Fără categorie, Unghiuri si antinomii | Lasă un comentariu

VOCEA STRĂZII – 3

 

 

Ar putea fi cu tâlc, sau semnificativă, zicătoarea „Spune-mi al cui eşti, ca să-ţi spun cine eşti”. Nicolae Ceauşescu a fost fiul unui ţăran, Liviu Dragnea este fiul unui poliţist. Diferenţa de educaţie este una de la disciplina agrară la disciplina militară. Prima vizează mai ales ordinea lucrărilor pământului, a doua vizează mai ales disciplina militară, deci ordinul. În limbajul lui Klaus Johannis, este vorba în ambele, cu diferenţe de accent, de „Ordnung und Disziplin” Liviu Dragnea le interzice subalternilor săi să apară la TV, pentru a-şi exprima opinia proprie, care ar putea altera puritatea viziunii Şefului. Dacă, totuşi, forţaţi de împrejurările vitrege ale momentului, ei apar câine-câineşte la TV, acolo debitează câteva sloganuri uzate de care privitorii s-au săturat. Cel mai cunoscut slogan este acela cu „votul popular” care i-au adus la putere. Confuzia merge atât de departe încât premierul Sorin Grindeanu afirmă că dânsul personal a fost ales de popor, adică de 18% din populaţia ţării. Eroarea este totală şi trebuie să o corectăm. Premierul Sorin Grindeanu ca persoană a fost ales personal de către Liviu Dragnea, iar Liviu Dragnea a fost ales ca preşedinte al PSD de către membrii acestui partid, care a devenit partidă. O parte din populaţia ţării, deci o parte a poporului român a votat Programul PSD, un Program extrem de generos, popular şi totodată populist. Repetăm, a fost votat Programul şi nu persoanele care stau, mai aproape sau mai departe, în spatele acestui Program. Propria mea mamă  ţine cu Liviu Dragnea pentru că pensia i-a fost mărită cu câteva zeci de lei. Cu acelaşi argument, un grup de protestatari anti-protestanţi, majoritatea fiind pensionari, s-au adunat la Cotroceni, contestându-l pe preşedintele Klaus Johannis.

În Programul PSD, la capitolul Justiţie, sunt enunţate câteva principii generale, care nu au o legătură directă cu ţintele subtile vizate de Ordonanţa nr.13. Avocatul Poporului Victor Ciorbea – fost student  exemplar, care m-a dezamăgit rău de tot în câteva împrejurări – s-a trezit la realitate („Deşteaptă-te, române!”). Dânsul ne-a lămurit la câte este ceasul cu conţinutul intrinsec şi extrinsec, ca şi cu falsa „urgenţă” a Ordonanţei nr. 13, care, dată fiind educaţia lui Liviu Dragnea, poate fi numită şi Ordinul nr. 13.Acesta  este doar o părticică a Programului „Ordnung und Disziplin”. Falsa „urgenţă” a Ordonanţei ne trimite direct la zicătoarea populară „Graba strică treaba”. Străbuna noastră latină „Festina lente” („Grăbeşte-te încet!”) a fost complet dată uitării.

Deşi Ordonanţa a fost abrogată, după ce a fost arogată (asumată) şi prorogată (amânată) Liviu Dragnea personal nu renunţă la ea şi o susţine în continuare în ultima sa intervenţie la România-TV. Dar, acesta este semnul unei fisuri latente între PSD şi Guvern, respectiv între Liviu Dragnea şi Sorin Grindeanu. Ca să împace ceea ce nu mai poate fi împăcat, şi ca să scape de răspundere, Liviu Dragnea dă vina pe Klaus Johannis, care ar fi „autorul moral” al mişcărilor străzii. Orice am zice, orice am face, punctul originar de plecare este Ordonanţa cu pricina, indiferent dacă Liviu Dragnea ştia sau nu ştia de ea. Faptul că o  susţine în continuare este elocvent în sine, fără nici un alt comentariu.

Într-adevăr, dacă preşedintele Klaus Johannis nu ar fi mers imprevizibil la şedinţa de guvern pe care a prezidat-o, nu ştim ce curs ar fi luat evenimentele ulterioare. Dar, preşedintele a mers la acea şedinţă întrucât ştia de tentativa promovării Ordonanţei. Ceea ce înseamnă că la început a fost Ordonanţa, mai întâi vorbită, apoi şi scrisă negru pe alb. Ca un bun ortodox, chiar unul medaliat de BOR, Liviu Dragnea îşi poate aminti că şi în Biblie se scrie că „La început a fost cuvântul”. Eşuată în prima tentativă, la lumina zilei, Ordonanţa revine în a doua tentativă, la lumina nopţii, de care Klaus Johannis nu a mai aflat. Nu a aflat nici dânsul şi nici alţii, inclusiv din cercul închis al guvernanţilor. De aceea, referinţele la acea noapte („Noaptea Generalilor”, fie ei militari sau politici) sunt vagi, neconcordante sau chiar contradictorii. Liviu Dragnea încearcă să ne convingă că DACĂ preşedintele Klaus Johannis nu s-ar fi dus la acea şedinţă, respectiv DACĂ nu ar fi ieşit în stradă la primul protest al manifestanţilor, atunci nu s-ar fi petrecut evenimentele care se petrec sub ochii noştri. Şi în loc să se stingă, revolta populară se amplifică, chiar după abrogarea Ordonanţei nr.13. Numai că Istoria nu se face şi nu se scrie după faimosul „DACĂ”, acesta trimiţându-ne la popularul catren „Dacă şi cu parcă / Se plimbau în barcă / Dacă dacă nu era / Parcă parcă se-neca”. Deci, şi ca un ultim cuvânt, să nu uităm că „La început a fost Ordonanţa nr.13”.

Publicat în Fără categorie, Unghiuri si antinomii | Lasă un comentariu