MARX, MARXISMUL ȘI COMUNISMUL (2)

MARX, MARXISMUL ȘI COMUNISMUL (2)

Una dintre cele mai grave erori în orice interpretare este extrapolarea. Dintr-un text sau o operă reflexivă, care formează un întreg, se ia doar o parte, chiar o părticică, aceasta fiind extinsă asupra întregului, de la care s-a plecat. În articolul menționat, Andrei Pleșu enumeră mai multe enunțuri din Marx-Engels, care legitimează violența, sau care sunt incompatibile cu etica universală. Aceste enunțuri nu fac parte nici din „Manuscrise”, nici din „Capitalul”, ci din opera numită „ideologică” („Manifestul Partidului Comunist”, „Ideologia germană”, etc.). Extrapolarea este o eroare umană universală, pe care o întâlnim oriunde și oricând. Ideologul nazist Goebbels a găsit „argumente” pentru expansiunea hitleristă, nu doar în textele lui Nietzsche (în care Voința de putere este conceptul central), ci și în opera lui Imm. Kant, adică în Estetica sa („Critica puterii de judecare”). Acolo, tratând despre conceptul de Sublim, Kant îl ilustrează prin mai multe exemple, unul dintre ele fiind Războiul, dacă acesta este purtat – precizează Kant – prin respectarea Regulilor artei militare. Evident, Goebbels preia doar conceptul Războiului, dar uită și teoretic, dar mai ales practic, de precizarea privind Regulile „artei războiului”. Dar, de ce să mergem așa de departe!? În zilele noastre, cei ce se referă la perioada comunistă din România (mulți fiind foști comuniști fermi, fervenți) nu recurg, oare, la aceeași extrapolare a unor părți-părticele asupra întregii epoci ceaușiste, petrecută și deja apusă?
Dar, aici se petrece și un fenomen invers, de disociere și răsturnare a relației dintre formă și fond, dintre explicit și implicit, dintre pretext și mobil, la care ne-am mai referit. Binomul PSD-ALDE a câștigat alegerile cu un „Program” care își propunea obiective fantasmagorice, deci imposibil de atins. Pe un loc central se afla creșterea salariilor și a pensiilor, însoțită de reducerea taxelor. Scopul subtil era aici nu „satisfacerea nevoilor mereu crescânde ale maselor”, cum se spunea pe vremea comuniștilor, ci era pur și simplu câștigarea alegerilor, prin prezența la vot a celor mulți și săraci, nu a celor puțini și bogați. S-a ajuns la o criză datorită decalajului progresiv dintre venituri și cheltuieli, decalaj subliniat și de Președintele Klaus Johannis. Dar, oare cum poate fi rezolvat decalajul dintre venituri și cheltuieli!? De mai multă vreme, cei mai calificați economiști subliniază că decalajul nu poate fi soluționat decât prin creșterea investițiilor în sfera producției / producerii de valori noi, inexistente anterior sub Soare. Altfel, tot împărțim și reîmpărțim doar ceea ce avem, până nu mai avem nimic. Dar, această ipoteză rațională de lucru, nu reia oare, fără să știe și să vrea, raportul stabilit de Marx între forțele de producție și relațiile de producție, al cărui efect benefic va ajunge până la „uriașa suprastructură spirituală”!? Într-un târziu, forțați de împrejurările de ei înșiși creeate, până și actualii oameni ai puterii înclină spre această ipoteză de lucru. Aceasta poate însemna că atât economiștii calificați cât și oamenii puterii -cum este vicepremierul Viorel Ștefan- ajung să fie „marxiști”, dar fără să știe și fără să vrea (adică „volens-nolens”).
Orice am face, orice am spune, tema și problema fundamentală a vieții economice este producerea valorii. Tadițional, valorile se produc repetitiv, adică se obține aceeași calitate, în aceeași cantitate. Odată cu apariția progresului, valoarea sporește – calitativ și cantitativ – și astfel apare plusvaloarea. Putem să-i spunem oricum altcumva – supliment, adaus, spor,valoare adăugată/added value -, dar Marx în „Capitalul” i-a spus „plusvaloare”. Or, problema fundamentală care apare aici este dublă, adică nu este doar aceea a producerii plusvalorii (problemă tehnică), ci și aceea, sau mai ales aceea a împărțirii ei între proprietari și producători (deci, problemă de echitate a repartiției). Astăzi, în scumpa noastră patrie co-există două tipuri de propietăți (privată și de stat) și nu am putea spune că este vorba de o „co-existență pașnică” a lor. Parlamentul are dificultăți în elaborarea Legilor tocmai pentru că se mișcă între exigențele celor două tipuri de propietăți. În limbajul lui Bulă, Parlamentul încearcă să împace „capra personală” cu „varza socială”. De aici, dificultățile pe care Olguța Vasilescu le întâmpină în elaborarea ”Legii salarizării unitare”, care pare mai degrabă unică decât unitară. La baza ei ar trebui să stea echitatea, concept fundamental definit încă de Aristotel și preluat de la acesta de către Marx. Cum se împacă echitatea cu toate sporurile „speciale”, de care se bucură doar anumite grupuri-grupulețe profesionale și mai ales „aleșii poporului”, majoritatea acestora fiind mult în afara oricărei profesiuni calificate!? Intră aici și „harababura” colocvială iscată în jurul pensiilor, cu cei 1-2-3 piloni de susținere (actualizând cântecul cu „Podul de piatră s-a dărâmat /A venit Dragnea și l-a luat”). Scurt și cuprinzător: după anul 1989 a urmat un proces lent, dar progresiv, de „polarizare socială”, încât azi societatea noastră – care pare un Întreg unitar – se împarte între cei mulți, dar săraci, și cei puțini, dar bogați. Din moment ce „lupta cea de clasă” a fost desființată și este interzisă prin Lege, oare care este calea prin care am putea soluționa această revoltătoare „polarizare socială”? Într-un film, rulat după 1989, un personaj formulează un enunț simplu și clar: „La originea oricărei mari averi, se află o excrocherie perfect mascată”. Or, după 1989 am asistat la serii succesive și încrucișate de „excrocherii mascate”, încât sarcina demascării, asumată de DNA și de Laura Codruța Kovesi, a crescut și ea, și nu dă semne că s-ar apropia prea curând de încheiere.
Tema violenței intră în același registru problematic. De la textele ideologice ale lui Marx-Engels până azi, oare nu a mai existat violență în istorie, iar dacă a existat, ea se datorează acelor texte!? Participanții la evenimentele din 1989 nu au recurs la violență (că de o parte, că de parte opusă) ca urmare a lecturii textelor lui Marx. Nici evenimentele de pe arena internațională (de la revolte, la războaie) nu izvorăsc din lectura acelor texte. Dar, violența există și azi, în timp de pace, în țara noastră, sub ochii noștri, sau în urechile noastre. Putem identifica aici o mișcare contradictorie, paradoxală. În anul numit al „revoluției”(1989), fiind prezentă doar în unele orașe ale țării, violența a fost una maximă, fiind însoțită de morți și răniți. După mișcarea minerilor, violența a început să scadă în intensitate, dar s-a generalizat la scara întregii societăți, cu grade variabile de intensitate. Selectăm aici doar trei zone în care violența își face simțită prezența și azi. 1) Sătui deja de tot felul de promisiuni deșarte, afișate de partide și de guvernanți în programele lor, oamenii au început să iasă în stradă, în ceea ce se numește „mișcarea străzii”. Deși se manifestă pașnic, oamenii își exprimă nemulțumirile și revolta față de tot felul măsuri și legi, unele dintre acestea având ca scop tacit tocmai protejarea infractorilor, a celor îmbogățiți „peste noapte” (adică „noaptea ignoranței noastre”, ei fiind „băieți deștepți” și „fetițe istețe”); 2) În mass-media, violența este la ea acasă, atât violența verbală – cu epitete care ar putea rămâne tăcute în Dicționar -, cât și violența non-verbală, sau gestuală, de la tonul vocii până la privire. Pentru J.P. Sartre, ochiul (privirea) poate ajunge un instrument de subordonare, până la desființare, a celuilalt (altul-tău). Exemple de violență verbală găsim și în textele teoretice. Chiar și aici, în „Adevărul”, cu prilejul aniversării a 200 de ani de la nașterea lui Marx, au apărut mai multe texte, între care cel al lui Andrei Pleșu este unul eminent. Au mai apărut însă și alte texte, între care cel al lui Traian Ungureanu- Juncker, călugăr marxist- poate fi dat ca model de negativism, de violență dusă până la ură (nu chiar „ura cea de clasă”). Îmi îngădui să nu citez nimic din acest text, scris de un jurnalist și politician cam înclinat spre traseism. Oricum, toate partidele numite „de stânga” (social-democrate, socialiste, comuniste) pleacă de la Marx-Engels. A nu recunoaște acest fapt evident, este o dovadă sau de incultură sau de rea-credință. Pe de altă parte, actualul PSD, condus de Liviu Dragnea, nu este ceea ce se numește el (adică Social-Democrat), așa cum nu sunt eu popă, deși port barbă. 3) Violența s-a generalizat treptat, la scara întregii societăți, la nivelul a ceea ce numim viață cotidiană. Că acasă în familie, pe stradă sau în autobuz, la coadă la „prețuri reduse”, sau la „vizele de plecare afară”, violența verbală și cea non-verbală marchează atmosfera generală în care ne ducem viața noastră cea de toate zilele, viață care este doar una.
P.S. Pentru destinul istoric -în țara mea, România -a temei și problemelor analizate în acest text, mi se pare semnificativ primul catren din volumul de versuri „Între lume și cuvânt”, scris de poetul moldovean Archip Cibotaru. El sună și răsună așa : „ Între lume și cuvânt / Între răsărit și apus / Parcă, am aflat că sânt / Parcă, mi s-a spus că nu-s”

Posted in Fără categorie | Leave a comment

Marx, marxismul și comunismul

MARX, MARXISMUL ȘI COMUNISMUL (1)

Pe vremea comuniștilor, la Facultăți se preda și Filosofia marxistă. Am urmat mai întâi „Facultatea de Filologie”- din Cluj-Napoca -, unde nu am înțeles mai nimic din această Filosofie. Dascălii care predau această disciplină erau selectați după criterii politice. Erau preferați fii din clasa muncitoare, cu „origini sănătoase”, instruiți inclusiv la diverse Universității din URSS. Am urmat apoi „Facultatea de Istorie și Filosofie” – din același oraș -, unde situația s-a repetat. Dascălii de Științe sociale erau „eiusdem farinae”. Abia la cursul de „Istoria Filosofiei Universale”, susținut de marele Profesor D.D.Roșca, am început să pricep câte ceva, și nu puțin. D.D.Roșca a recurs la o strategie didactică bine gândită. Dânsul pleca de la premisa că și în Filosofia marxistă (Materialismul dialectic și istoric) există elemente de gândire corectă, raționale. Spre exemplu, este adevărat că, în istoria umanității, mai întâi se dezvoltă forțele de producție, iar acestea determină modificarea relațiilor de producție, ca și a celorlalte relații sociale. Aici apare relația dintre infrastructura (tehnico-economică), structura (socială) și „uriașa suprastructură spirituală” (culturală). D.D.Roșca reliefa aceste elemente raționale, dar eluda elementele pe care le considera discutabile sau eronate. Uneori făcea vagi, discrete aluzii la ele, știind că toate cursurile sunt sub o atentă urmărire, din partea informatorilor. După pensionare, într-un interviu, cu referință la cariera de dascăl, mi-a mărturisit explicit: „Iar în spațiile spirituale în care, odinioară, Toma din Aquino se plimba cu sandalele lui ușoare, eu a trebuit să intru cu cizma marxistă”.
D.D.Roșca ne solicita lecturi temeinice, iar la seminarii învățam tehnicile de interpretare a textelor. Interpretarea unui enunț al lui Parmenide sau Heraclit putea să dureze și o oră. Cu aceste tehnici, am început să citesc pe cont propriu textele lui Marx și Engels. Am început cu „Manuscrisele economico-filosofice” (1844), apoi am trecut la „Capitalul”. M-a impresionat profund analiza pe care, în „Manuscrise”, Marx a consacrat-o fenomenului numit „înstrăinare umană”. Prin orizontul și adâncimea ei, această analiză este valabilă și azi, încât ea poate fi citită cu folos de oricare teoretician serios, indiferent de ideologia lui. Numai că cei mai mulți critici – fie ei inocenți sau calificați – critică înainte de a citi, sau se bazează pe comoditatea lui „din auzite”, care azi se numește „pe surse”, acestea fiind anonime sau chiar inexistente, adică imaginate. Acești „critici” nu au citit romanul „Moromeții”, ca să afle replica exigentă a lui A-lu Parizianu, adică „Pe ce te bazezi!?”
Mă limitez aici doar la două informații cu caracter de „cheie”, care ne pot orienta în înțelegerea corectă a operei lui Marx. Prima informație este folosită și de Andrei Pleșu în articolul „O statuie bântuie lumea: Karl Marx”. După apariția unei părți din opera lui Marx, a apărut și conceptul de „marxism”, respectiv epitetul „marxist”. Văzând cum este interpretată opera sa, în dialogul cu un contemporan, Marx a formulat enunțul simplu și clar: „Eu nu sunt marxist”, enunț pe care Andrei Pleșu îl preia pe cont propriu și pe care îl preiau și eu tot așa. A doua informație este și mai elocventă. Potrivit doctrinei sale, noua societate post-capitalistă, sau comunistă, urma să apară în Anglia, țara capitalistă cea mai avansată în acea vreme. Un alt contemporan prieten l-a întrebat pe Marx dacă noua societate nu ar putea să apară într-o țară mai puțin dezvoltată, spre exemplu în Rusia. Răspunsul lui Marx este uluitor. El a răspuns că această alternativă istorică nu este exclusă, dar dacă ar fi să fie așa, atunci lupta de clasă va fi înlocuită cu lupta pentru existență, și toată „porcăria” o va lua de la capăt, adică de la început. Ceea ce s-a și petrecut efectiv, prin „contribuția creatoare” a lui Vladimir Ilici Lenin (Ulianov). El a venit cu teoria „verigii” celei mai slabe, unde „lanțul capitalismului” se poate rupe. Marx a prevăzut și această alternativă, dar nu el este vinovat și responsabil pentru tot ceea ce s-a petrecut în Est, din 1917 până azi. N-am nici un fel de îndoială că, dacă Marx ar fi trăit în perioada în care comunismul a fost instalat în URSS, așa cum a zis „Eu nu sunt marxist”, ar fi zis, fără nici un fel de echivoc, „Eu nu sunt comunist”, așa cum nu este nici Andrei Pleșu și nici eu.
PS Ca student, ajuns acasă, stau de vorbă cu tata Victor. Vine vorba și despre comunism, doctrină pe care eu o studiam zelos. Tata mă întreabă: „Măi, băiete, și cum o să fie comunismul ăsta al vostru !?” Eu îi răspund ca la carte : „Va fi o societate în care toți oamenii vor fi egali”. După câteva momente de gândire, între ipostaza lui Moromete și aceea a lui Bulă, tata îmi răspunde: „Să știi că ai dreptate, într-adevăr, toți oamenii vor fi egali, adică vor fi egali cu zero”. Tata fusese timp de patru ani prizonier de război în Siberia.

Posted in Fără categorie | Leave a comment

CRISTIAN ȚOPESCU-IN MEMORIAM

CRISTIAN ȚOPESCU – IN MEMORIAM

A mai plecat dintre noi un Om adevărat, adică o personalitate exemplară. Prin comentariile dânsului, noi aflam mereu că și sportul este o artă, respectiv aflam diferențele dintre această artă și formele ei mai mult sau mai puțin degradate, pseudo-artistice (ciorovăiala, ciondăneala, ruperea oaselor).
În prestația orală a cuiva, prima condiție este timbrul vocii. Toate însușirile vocii pot fi controlate de un vorbitor, exceptând timbrul acesteia, care este și un semn al caracterului celui ce vorbește. Cristian Țopescu avea o voce cursivă, armonioasă, i-am putea spune chiar auriferă, inclusiv atunci când intensitatea ei ajungea la un prag maxim, datorită entuziasmului (victoriei). Timbrul vocii este un dat natural, restul ține de instrucție și de educație.
Avea o informație enciclopedică în toate sporturile pe care le comenta (fie ele de echipă sau individuale). Pe unele le-a prestat chiar dânsul, până să ajungă Comentator consacrat. În ultimul interviu, publicat în „Adevărul”, ne vorbește de efortul făcut pentru a se informa înaintea oricărui meci, a oricărui spectacol sportiv. Aici apare și ideea că spontaneitatea în comentarii nu este posibilă decât dacă ai o informație bogată, însă și claritate în gândire. Dar, spontaneitatea se bazează pe intuiție, iar la baza acesteia stă sensibilitatea afectivă, afectivitatea. Comentariile lui Cristian Țopescu sunt marcate de pathos, care este însoțit de un ethos, și care se transmite spectatorilor instantaneu, cu o viteză care se apropie de viteza luminii. În același Interviu, mai apare și ideea celor două comentarii, adică în caz de câștig sau în caz de pierdere a jocului sportiv. Caracterul enciclopedic al informațiilor se referă nu doar la informația din sport-sporturi, ci și la contextul desfășurării jocurilor. Când acestea aveau loc în străinătate („afară”), prin comentariile lui Cristian Popescu noi aflam câte ceva, și nu puțin, despre peisajele de acolo, despre complexele sportive (stadioane, săli, dotări tehnice), despre atmosfera generală și reacțiile publicului, deci despre civilizația apuseană. La acest capitol, Cristian Țopescu interfera cu Vocile de la „Europa Liberă”, dânsul fiind un autentic liberal.
Date fiind încercările prin care a trecut, mă așteptam ca după 1989 să înființeze o Școală de comentatori, care putea fi și o Secție specială a oricărei „Facultăți de Jurnalism”. Dar, din păcate, n-a fost să fie așa, biografia dânsului luând un alt destin. Noul regim, cu democrația lui infantilă, a dus la o explozie a libertății care, în multe domenii, a ajuns să fie libertinism și libertinaj. În aceste condiții, oricine poate zice orice și oricum, Regulile oricărei arte intrând în disoluție. În aceste condiții, putem compara comentariul lui Cristian Țopescu cu marea majoritate a comentariilor confraților săi de azi. Unii vorbesc atât de mult și de tare, încât pe primul loc, în auzul nostru, intră până la asurzire, nu spectacolul comentat, ci comentarea spectacolului. Alții intră în tot felul de aprecieri privind calitatea prestației sportivilor, încercând să influențeze, până la limita manipulării, opiniile personale ale spectatorilor. Apoi, mai ales comentatorii ieșiți la pensie, în loc să rămână acasă, în fața televizoarelor, trec la prestația verbală publică și ne împuie capul cu toate amintirile lor din „vremurile de altădată, când era bunica fată”. În sfârșit, dacă apar doi comentatori la același spectacol, lupta adversarilor din teren este înlocuită repede cu lupta dintre comentatori, fiecare dorind să fie cam cum era Bulă odinioară, adică „Primul la sport, primul la învățătură” (dar nu la cea de minte). Prestația calificată de comentator sportiv a lui Cristian Țopescu este conservată în documente. Prin analiza lor temeinică, se poate ajunge la stabilirea unor Reguli adunate într-un posibil și necesar Cod, care s-ar putea numi chiar „Deontologia comentariului sportiv”. Asupra acestei teme importante voi reveni.
După anul 1989, ca tot omul (intelectualul) supus încercărilor „de pe vremea comuniștilor”, a intrat și Cristian Țopescu în politică, la liberali, desigur. Nu după multă vreme, dezamăgirea a venit, întărindu-se progresiv. Într-un amplu și dens interviu, dânsul ne explică, în forma cea mai simplă și clară, motivele intrării și mai ales ale retragerii din viața politică. Dânsul se referă la toți oamenii politici (politicieni), nu doar la unii sau alții. Aceștia – adică și unii și alții – ziceau una, dar făceau alta, adică umblau cu promisiuni deșarte. Încet, încet, oamenii și-au pierdut încrederea în toți politicienii și în toate partidele. Cu această experiență de viață a lui Cristian Țopescu, putem înțelege de ce intelectualii autentici nu mai intră în viața politică, plină de mediocrii și analfabeți, dar înțelegem totodată și de ce majoritatea cetățenilor acestei țări nu se mai prezintă la vot.
PS În vremurile de demult apuse, Cronicarul zicea „Nasc și în Moldova oameni”, la care eu am simțit nevoia să mai adaug ”Pasă-mi-te în toată Țara Românească” (România). Cristian Țopescu a fost unul dintre acești oameni, cu adevărat Oameni. Să sperăm că – deși nu a înființat o Școală, ca instituție, fiind doar un Profesor al vieții sportive concrete -, va avea cât mai mulți urmași sau succesori, din „același aluat” (eiusdem farinae)!

Posted in Fără categorie | Leave a comment

CLAIE PESTE GRĂMADĂ ȘI VAL-VÂRTEJ

Trăim într-o țară cu regim democratic, dar o țară aflată în tranziție. În primele zile ale anului 1990, Silviu Brucan prevestea sau prorocea că această tranziție va dura cam 20 de ani. Cel puțin pe mine, această durată m-a uimit prin lungimea ei. Dar, nimeni nu-i profet în țara lui, încât și politicianul politolog s-a înșelat. Azi, după 28 de ani, democrația noastră cea „originală” se află mai departe într-o stare de tranziție și nu se întrevede cât timp va mai dura ea.
Oricare regim democratic este pândit de două mari pericole: dictatura și anarhia. Cum răsturnarea din 1989 a însemnat răsturnarea dictaturii, primul pericol care a intrat în jocul istoriei a fost anarhia. Aproape tot ce s-a clădit într-o jumătate de secol a fost distrus și/sau vândut. În schimb, s-au conservat oamenii, o anumită categorie de oameni, incuzând trei segmente: 1) S-a petrecut o schimbare la față (fațadă) a elitei comuniste, încât apărătorii fervenți ai democrației socialiste au devenit promotorii, chiar în stil feroce, ai proprietății private, mai ales a celei proprii, personale. Exemplul cel mai ilustrativ este aici D. Voiculescu. 2) Apoi, lângă aceștia, au intrat în joc „băieții” de la Securitate, care dețineau toate informațiile, din toate domeniile vieții, de la economie, prin relațiile externe, până la „păcatele” unora dintre contemporani, virtualii lor adversari. 3) În sfârșit, intră în joc și categoria celor complexați, adică a celor care din clasa I-a până la Bacalureat au primit note mici, fiind corigenți sau repetenți (Valeriu Zgonea). Chiar și de aici se vor selecta viitorii doctoranzi sau autori de cărți scrise după gratii (Gigi Becali). Prin contribuția – conjugată sau separată – a celor trei categorii de „cetățeni” s-a desfășurat un proces global, constant și totuși progresiv. Numele lui este polarizarea socială, instituită între săraci și bogați. Procesul este progresiv, în sensul că bogații sunt tot mai puțini și mai bogați ( Ion Țiriac), iar săracii sunt tot mai mulți și mai săraci. Oricare partid social-democrat, dacă este „întreg la cap”, adică la concepție, are ca primă sarcină tocmai soluționarea polarizării sociale. Dar, cum poate actualul PSD – condus de penalul Liviu Dragnea – să soluționeze această problemă gravă și fundamentală, dacă PSD formează un „binom” cu ALDE, al lui Tăriceanu!? Păi, domnul Tăriceanu vorbește tot timpul, ca o moară stricată, doar despre „drepturile și libertățile” persoanelor individuale. În oricare Legislație democratică, „drepturile și libertățile” sunt însoțite complementar de „datorii sau de obligații și de răspunderi”. Date fiind contextele în care fabuloasa sintagmă este folosită, trebuie să înțelegem că este vorba de „drepturile și libertățile” infractorilor, respectiv ale „penalilor”, adică ale celor puși sub urmărire penală, în curs de condamnare, sau condamnați. Nici nu trebuie să ne mai mire această înfrățire cu infractorii, ei fiind „eiusdem farine”. Apoi, Călin Popescu Tăriceanu apasă tare pe cuvântul „libertate”(LIBERTATE), dar uită că în Dicționar există și cuvintele „libertinism” și chiar „libertinaj”. Ne putem aștepta ca ultimele două cuvinte să fie scoase din Dicționar, cu argumentul că ele discriminează. Tot astfel, deci cu același argument, trebuie să scoatem din Dicționar și cuvintele „autist”, folosit de Viorica Dăncilă, sau „penal”, folosit de Klaus Johannis. Binomul PSD-ALDE este, cum am mai spus în alte texte, o combinație artificială, de tip capro-varzist, care nu va putea rezolva niciodată și nicicum problema fundamentală a României de azi, care este aceea a polarizării sociale între săraci și bogați.
Metafora din titlu are două secvențe intim corelate, dar distincte. Expresia „claie peste grămadă” se referă la dezorganizare (haos), având un aspect static, iar expresia „val-vârtej” are un aspect dinamic și se referă la imprevizibil, la instabilitate. Dacă privim de la o distanță mai mare, una cuprinzătoare, starea generală a României de azi, putem constata că acesteia i se potrivesc ambele expresii metaforice. Și aceasta pentru că suntem mai departe în tranziție, aceasta fiind pândită de cele două pericole constante, dictatura și anarhia.
O ilustrare recentă a lui „claie peste grămadă” este ”Raportul” lui Tudorel Toader cu privire la revocarea Procurorului Șef al DNA, Laura Codruțe Kövesi. „Raportul” a fost prezentat (citit) mai întâi în fața jurnaliștilor, fără întrebări și răspunsuri. Apoi a fost citit în cadrul CSM, unde la cele 20 de „argumente” s-au mai adăugat două (deci „cu vârf și îndesat”). În sfârșit, vine a treia prezentare a lui, în fața CCR, a celor 9 magistrați cu totul superiori. De fapt, în cele 22 „articulușuri de price” (cum le-ar fi spus ardeleanul Gherontie Cotorea), Ministrul Justiției pleacă de la niște situații reale, dar pe care le modifică prin diverse proceduri retorice demne de un Sofist. „Raportul” a fost analizat și apoi votat de CSM, din care fac parte juriști calificați, inclusiv autorul lui. Doar Tudorel Toader a votat cu el însuși, adică pentru aprobarea cererii de revocare. Aici, autorul găsește „soluția” juridică: votul CSM este doar consultativ, ca și opinia altor organizații juridice. Paradoxul construit de „logicianul” Tudorel Toader este perfect: CSM este competent juridic, dar votul lui este unul consultativ, pe când Klaus Johannis este „executiv”(ca parte a unei entități „bicefale”), dar nu este competent, dânsul fiind Profesor de Fizică, nu de Drept sau de …Metafizică. Cât privește aprecierile laudative la adresa DNA și a Șefei, venite de la instituții și persoane din UE, urmare a șoaptelor și șușotelilor dragului de Liviu Dragnea, ele sunt văzute ca „amestec în treburile interne ale României” Cât privește reacțiile cetățenilor liberi din „mișcările străzii”, ele sunt văzute sub semnul lui „anti”, adică anti-democratice, anti-naționale, anti-românești.
Vârful de lance al „combaterii” este contestarea atribuțiilor Președintelui în decizia finală. Marele jurist și Profesor universitar Tudorel Toader, dincolo de horbota bombastică a întregului limbaj („curat juridic”, domnule, doamnă, domnilor!) apreciază că verbul „numește”, care se referă la Președinte, are doar un aspect pozitiv și exclude negativul „respinge”, la care recurge Klaus Johannis. Rămâi efectiv cu gura căscată. Logic, oricare decizie este legitimă dacă trebuie să se opteze cel puțin între două alternative. Încă de la anticul Sextus Empiricus știm că alegerea între două alternative, fie ele A-B, implică doar trei soluții: Da pentru A (ceea ce înseamnă Nu pentru B), Nu pentru A (ceea ce înseamnă Da pentru B); Nu știu (ceea ce echivalează cu „suspendarea judecății”). Or, Klaus Johannis a zis un categoric Nu, la cererea de revocare formulată de Tudorel Toader, deci la Nu-ul dânsului. Și cum negarea negației ne dă o afirmație, Laura Codruța Kövesi poate rămâne mai departe acolo unde este și unde își face datoria, dincolo de mici erori, greșeli sau scăpări, care abundă – în formele lor grave – în multe alte sectoare ale vieții noastre. Și despre care Eugen Barbu spunea că sunt „scăpări de geniu și goluri de căpătâi”.
Cât privește expresia „val vârtej”, ea este ilustrată pe viu și recent de către Prim-ministrul (sau ministreasa, ministrița !?) Viorica Dăncilă. Aici se începe cu lucrarea-lucrătura în taină, dată fiind și binecuvântarea primită de Liviu Dragnea din partea Patriarhului nostru. De câteva luni, asistăm la o dezbatere și la o zbatere crâncenă pe tema ”Protocoalelor” secrete încheiate între SRI și diverse instituții juridice. Membrii binomului PSD-ALDE folosesc acest prilej ca un pretext pentru a contesta toate deciziile, inclusiv cele definitive, luate în anii anteriori. Pe această cale, cum inspirat spune Liviu Avram, „cheia”, care are o menire precisă, este înlocuită cu „șperaclul”, instrument viclean folosit mai ales de infractori, pentru a deschide orice ușă sau poartă (portiță). În această atmosferă de „desecretizare”, Guvernul Dăncilă se trezește (noaptea sau ziua”?) elaborând chiar un document secret, adică un „Memorandum”. Acesta vizează mai ales relația României cu Israelul, deci probleme care țin de relațiile externe ale țării noastre. Treimea cea Politică (Dragnea, Viorica, Meleșcanu) se deplasează într-un fel de semitaină în țara îndepărtată și prietenă, fără ca Președintele Klaus Johannis să știe ceva despre ”Memorandum”. Tărășenia verbală și retorică de legitimare a acestei deplasări (cam deplasate) este sub demnitatea oricărui demnitar. Ultima mișcare ține de același „val-vârtej”. Ce caută Viorica Dăncilă, nu la Roma (unde poate merge ca excursionistă, însoțită de cei doi), ci chiar la Papa de la Roma!? Poate că din cele Trei Coroane („puse una peste alta”, cum zicea Eminescu), Papa Francisc îi va transfera una lui Liviu Dragnea, ca semn de unificare virtuală și virtuoasă a Catolicismului cu Ortodoxia.

Posted in Fără categorie | Leave a comment

Președintele Klaus Johannis versus „Dragnea și ai lui”

PREȘEDINTELE KLAUS JOHANNIS VERSUS „DRAGNEA ȘI AI LUI”

 

Relația dintre cele două părți s-a desfășurat curat dialectic, adică de la diferențe până la conflict. Caragiale, în loc de „curat dialectic”, ar fi zis „curat murdar”, dar cu precizarea că „murdăria” vine doar de la una dintre cele două părți. De când a început ascensiunea politică, la scară națională, a lui Liviu Dragnea, am atras atenția repetat că suntem în fața unui om absolut viclean. M-am referit inclusiv la concepția lui Hegel despre rolul Vicleniei în istorie. Cu simțul comun și cu bunul lor simț, cetățenii au intuit acest fenomen atunci când au vorbit despre „băieții deștepți”. Cu contribuția lui Liviu Dragnea –„deșteptul deștepților”-acestor „băieți” li s-au alăturat și „fetițele istețe”, alese și culese, ca niște floricele decorative, mai ales de pe plaiurile natale ale Șefului. Cum nu a obținut majoritatea parlamentară, PSD, adică Liviu Dragnea, s-a combinat cu Călin Popescu – Tăriceanu, un alt specialist în flori și floricele, ca fervent apărător al familiei tradiționale. Această asociere (PSD-ALDE) este una capro-varzistă, rezultatul ei fiind „Dragnea și ai lui”. Președintele Klaus Johannis este un etnic german (sas), dar stăpânește foarte bine limba română, încât ar putea să-i dea lecții Vioricăi Dăncilă și la acest capitol. Trăind între români, Klaus Johannis și-a însușit și anumite expresii populare, de largă circulație, între care și expresia „Cineva sau careva și ai lui”. Expresia ne trimite la un grup restrâns, cu interese proprii sau autogene, și care se autogestionează, ignorând interesele celorlalți, ale țării și ale românilor, în acest caz. Altfel spus, este vorba de o „gașcă”, adică de o parte care vrea să stăpânească întregul țării, sau țara întreagă.

Am descris în câteva texte mecanismul subtil al Vicleniei, practicată de „băieții deștepți” și de „fetițele istețe”. Este un mecanism complex și complicat, încât Laura Codruța Kövesi recunoaște că i-au trebuit câțiva ani buni ca să descopere strategia subtilă a acestui mecanism. În esență, este vorba de relația perversă dintre aparență și esență, sau dintre pretext și mobil. De la luarea unor decizii concrete, până la elaborarea Legilor în Parlament, pretextul este formulat explicit, deschis și apăsat, „cu surle și trâmbițe”, el fiind  în favoarea cetățenilor și a țării. Numai că acest pretext generos maschează mobilul, care este tăcut și este absolut dubios, el fiind exclusiv în favoarea „găștii”, adică a lui „Dragnea și ai lui”. Această relație perversă a ajuns să fie o strategie a duetului Dragnea-Tăriceanu. Nu este exclus ca duetul  să ajungă duel, dată fiind polivalența substantivului „politică”, înscrisă între o „zeiță” și o „prostituată” (sau „curvă”). Unul dintre conceptele cele mai perverse ale PSD, respectiv ale lui Liviu Dragnea, este acela de „stat paralel”. Toată lumea se întreabă oare unde este el, acest faimos „stat paralel”!? Cel puțin Tăriceanu ne spune că nu știe ce este cu acest „stat paralel”. Răspunsul nostru este foarte simplu, el fiind oarecum evident. Statul paralel este ansamblul tuturor deciziilor, ca și al Legilor votate în Parlament, dar pe latura lor de mobil ascuns, secret, acesta fiind mascat de generosul pretext reliefat, de ochii lumii, cu „surle și trâmbițe”. După cum se știe de la Geometrie, paralelele se pot înscrie în orice direcție spațială, între orizontală și verticală. Florian Coldea, fostul adjunct al lui Liviu Maior, indiferent dacă intră sau nu intră în categoria „băieților deștepți”, oricum, nu este un băiat prost. Dânsul a afirmat despre „statul paralel” că este distribuit pe verticală. Am rămas încântat de această precizare, una care intuiește ceea ce am afirmat eu. Adică „statul paralel” se află sub (dedesubt de) statul de drept, așa cum mobilul tăcut se află sub pretextul formulat „expressis verbis”. Deci, pentru a lupta corect cu „statul paralel”, ”Liviu Dragnea și ai lui” ar trebui să-și tragă mai multe palme în fața oglinzii-oglinzilor lor, ca și în afara acestora.

Președintele Klaus Johannis stă în miezul unui paradox, cultivat mai ales de „Dragnea și ai lui”, la care se mai adaugă o parte a celei de a patra Puteri, mai ales cei de la Antena-3. Adică, dacă Președintele tace, de ce tace, iar dacă vorbește, de ce vorbește!? Nu este bine nici așa, nici așa, și nu este clar cum ar fi mai bine altcumva. În recenta sa apariție, Klaus Johannis face o prezentare sintetică a „stării națiunii” la capitolul delicat al finanțelor,  al banilor. Axul central al sintezei este balanța dintre venituri și cheltuieli. Balanța nu este echilibrată, întrucât veniturile scad, iar cheltuielile cresc. Datele statistice prezentate sunt luate din documentele oficiale, publicate, ceva cam târziu, de Institutul Național de Statistică (INS). Se dilată sau se contractă metalele în funcție de temperatură, dar nu pot fi dilatate sau concentrate cifrele aritmetice. Președintele dezvăluie și câteva dintre mecanismele acestei balanțe asimetrice, legate de Programul cu care PSD a câștigat alegerile, ca și de măsurile luate pentru a implementa acest Program utopic, dacă nu fantasmagoric. ”Soluția” generică de corecție a acestei utopii este recursul la o serie de „reforme”, chiar „revoluții”- inclusiv cea fiscală -, ca și declanșarea unor serii de „proiecte” care, în viziunea lui Liviu Dragnea, expusă la ultimul Congres, bate de la distanță Cincinalele lui Nicolae Ceaușescu. De pe urma acelora, ne alegeam cu câte ceva sau altceva, de pe urma acestora ne alegem cu „praful și pulberea”. Prima replică a unui pesedist (dezlipit virtual, apoi relipit de Liviu Dragnea) a fost aceea că Președintele Klaus Johannis și-a început campania electorală pentru realegerea dânsului în 2019. Dar, oare care dintre oamenii politici, mai ales dintre actualii oameni ai puterii, nu se află într-o continuă campanie electorală!? La ce visează, oare, acum,  Liviu Dragnea sau Călin Popescu Tăriceanu!?  Evident, deocamdată visează să nu ajungă după gratii, acesta fiind mobilul prim, esențial în acțiunile lor, dar după aceea, oare care este al doilea lor vis!? Nu se gândesc ei la cel mai înalt vârf al Puterii !? Apoi, același pesedist (aflat între lipire, dezlipire și relipire) recurge și dânsul la cifre, la statistici, „Statistica fiind o  armă revoluționară” (Ulianov). Dar, cifrele date, fără a fi false, vizează aspecte parțiale, unele chiar minore,  ale situației statistice globale,  prezentată de către Președinte pe parametrii ei esențiali. În sfârșit, atât pesedistul, cât și un „aliat” al duetului Dragnea-Tăriceanu, atacă limbajul lui Klaus Johannis, mai ales acel „Dragnea și ai lui”. Vom face noi o analiză statistică și stilistică a intervențiilor scrise sau orale ale actualilor oameni ai puterii, urmând să vedem care este „mai tare”, cum ar zice Protagoras, străbunicul Retoricii, al cărei ax central este ecuația  pe Pro-Contra.

PS Prin toate măsurile luate, direct sau indirect, cei doi demnitari (Liviu Dragnea și Călin Popescu-Tăriceanu) au vizat, uneori în chip nedemn, limitarea atribuțiilor Președintelui Klaus Johannis. Între altele, au recurs la o serie întreagă de Comisii, care își depășesc cu mult atribuțiile parlamentare, specifice și deci limitate. Profesorul Cristian Pârvulescu, specialist de marcă în domeniu, a atras atenția că aceste Comisii sunt legitime în SUA, în Congres, tocmai pentru a limita Puterea Președintelui, care acolo  este foarte mare. Dar, ele nu se justifică în Parlementul României, dată fiind Puterea limitată pe care Constituția i-o conferă Președintelui. Visul secret al celor doi demnitari este acela de a-l aduce pe Klaus Johannis la condiția lui Robinson Crusoe, izolat în „insula” de la Cotroceni. Apoi, mai văd ei ce mai fac, ”Ei și al lor”

 

 

 

 

Posted in Fără categorie | Leave a comment

ORDINAR ȘI EXTRAORDINAR ÎN CONGRESUL P.S.D.

Ordinar și extraordinar în Congresul P.S.D.

Nu ştim al câtelea Congres a fost cel recent, al PSD, de aceea l-am numit al X-Y-Z-lea. Dacă erau invitaţi predecesorii, ne puteam face o idee, chiar vagă, aproximativă. Se pare că actualul Şef al PSD vrea să o rupă complet cu trecutul, cu „greaua moştenire“. Gurile rele zic că acest Congres este un frate mai mic al celui de al XIV-lea Congres al PCR, care ar fi urmat să îl înlocuiască pe Nicolae cu Nicu, numai că n-a fost să fie aşa. l Dacă este aşa cum spun gurile rele, se confirmă o lege a dialecticii. Legea se numeşte „Negarea negaţiei“ şi ea ne spune că după două negaţii se revine de unde s-a plecat, dar pe un plan superior. Caracterul superior al recentului Congres rezidă în faptul că el este „extraordinar“. Dar, antonimul acestui cuvânt este cuvântul „ordinar“, iar aici dăm peste o altă lege a dialecticii care este „lupta contrarelor“, care pleacă de la diferenţă şi poate ajunge la conflict. Să luăm cele două cuvinte pe rând şi în paralel, comparativ. Un fenomen extraordinar este ieşit din comun şi este imprevizibil. Apoi, el are amploare şi are consecinţe capitale, de viaţă şi de moarte, cum se spune. Un fulger care vine din nori şi îl loveşte pe un cioban (el fiind mai înalt decât oile sale, chiar şi decât măgarul lui) este un fenomen extraordinar. Dacă trecem la cuvântul „ordinar“, avem aici o bogăţie de sensuri. El este asociat cu „ordinea“, căreia i se opune „dezordinea“, numită şi „entropie“. Apoi, acelaşi cuvânt este asociat cu „ordinul“, prezent mai ales la militari. În acest sens, chiar şi Poetul, observând haosul Lumii în care trăim, îl invocă pe Dumnezeu cu rugămintea: „Dă un ordin, fă ceva!“ În sfârşit, cuvântul „ordinar“ coboară câteva trepte valorice şi înseamnă „josnic“, „murdar“, „mizerabil“. Acum, sintetizând, recentul Congres al PSD este extraordinar în înţelesul prim al acestui cuvânt, adică a venit ca din senin, imprevizibil, dar este şi ordinar, în ultimul înţeles al celui de al doilea cuvânt, adică mizerabil. Să luăm pe rând câteva aspecte ale lui, ale Congresului. Mulţimea membrilor PSD a fost una extraordinară. O parte (cei din sală) au venit cu maşinile personale, o altă parte (cei din afara sălii) au venit cu autobuzele impersonale. Cei din sală şi-au bătucit palmele aplaudând, apoi au scos celularele să vadă ce mai zic cei de la Realitatea TV, apoi au părăsit sala, în timp ce discursurile continuau, cu unele excepţii. Dacă avem libertatea cuvântului, putem să o avem şi pe aceea a tăcerii, cum ne-au adeverit câţiva participanţi. Cei din afara sălii, ca masă de manevră, vorbeau vrute şi nevrute, se plictiseau, căscau sau se retrăgeau în locuri (localuri, lăcaşuri) mai confortabile. Invitaţii din alte ţări (din aceeaşi familie politică) puteau fi număraţi pe degetele de la o singură mână (cea stângă, desigur). Apoi, nu putem şti dacă „Baia de mulţime“ făcută de Şef l-a spălat de păcate, sau l-a mai îmbogăţit şi cu altele. Sărutul obrajilor a fost absolut selectiv, dar lui Nicolae Bănicioiu nici cel puţin nu i-a întins mâna. Noi ştiam că Iisus l-a sărutat pe frunte şi pe Iuda, trădătorul. Dar, se pare că Şeful are ceva mai bun şi mai frumos de sărutat, după cum s-a văzut. Lăsând Trecutul în plata Domnului, domnul Liviu Dragnea se angajează aproape patetic în Viitor, ca un autentic futurologist. Punctul de performanţă al Congresului au fost discursurile. Vasile Alecsandri spune că „Românul s-a născut poet“, dar cred că acea situaţie istorică este depăşită, încât azi putem spune că „Românul s-a născut orator“. Trecem peste primele două intervenţii, una reprezentându-i pe social-democraţii europeni, a doua vorbind în numele moldovenilor, să sperăm că pre-europeni. Cele două discursuri abundă în evidenţe, în clişee, ca şi în amabilităţi protocolare, marcate afectiv. Dar discursul lui Liviu Dragnea a fost unul cu adevărat extraordinar. Mai întâi, ca lungime, ca extensie. Apoi, la nivel de conţinut, avem un clar elogiu al ideii de Proiect. Plecând de la elementarul „scop“, avem o serie de nuanţe succesive, în care intră şi Proiectul, după care, la sfârşit, mai vine şi Idealul. Lăsând Trecutul în plata Domnului, domnul Liviu Dragnea se angajează aproape patetic în Viitor, ca un autentic futurologist. Aflăm, în sfârşit, cum va arăta România, nu peste 1-2-3 ani, ci peste decenii şi decenii. Dacă analizăm ce şi cât s-a realizat din Proiectul cu care PSD a câştigat alegerile din 2016, Viziunea multi-cincinală a lui Liviu Dragnea devine o evidentă fantasmagorie, în evident conflict cu realitatea. Liviu Dragnea ar trebui să se războiască nu cu „Realitatea TV“, ci cu realitatea concretă, prezentă chiar în prezent. Apoi, consultarea celor prezenţi, prin apelul la vot, este uluitoare. Noi ştiam că votul este individual, direct şi secret. Aici, votul a fost unul colectiv şi public, adică la vederea tuturor celor prezenţi, ca şi la auzirea celor din afara sălii. Cât priveşte caracterul „direct“, acesta a ţinut de o „directivă“, una ideologică, nu una raţională, logică. Două discursuri – unul înainte, altul după Şeful cel Mare – ne-au dat gata. Modul în care Călin Popescu Tăriceanu îl atacă pe Klaus Iohannis a fost de-a dreptul infam, dezgustător. Merită o analiză specială ceea ce, plecând de la ALDE, am numit „D-ALE lui Tăriceanu“. De o atenţie similară s-a bucurat şi Laura Codruţa Kövesi, la două zile după 8 Martie, din partea lui „Călin-file de poveste“. Ne-a lăsat, însă, cu gura căscată doamna Viorica Dăncilă. Din răsputeri, a încercat să-şi imite Şeful, apelând la colegii din sală, chiar la numele lor mic, indice al atmosferei calde, de familie. Proiectul cu cele „100 de puncte“ – menit să invoce centenarul – mie mi-a amintit de o piesă de teatru. Personajul principal este un filosof angajat ideologic, care de-a lungul întregii vieţi a lucrat la o carte (document politic) cu titlul „Cele 100 de teze despre Fericire“. El era însă profund nefericit, întrucât se apropia de sfârşitul vieţii şi ajunsese doar la teza 78 (sau 87!?) Prin definiţie, inegalabilul Liviu Dragnea n-are cum să fie egalat, acel „Noi vrem egalitate, dar nu pentru căţei“ fiind rostit cu voce tare (lătrată) chiar de Dulăul Samson. Considerat în întregul lui, Extraordinarul Congres al PSD a fost în esenţă o Mascaradă ordinară, care va fi cu greu de egalat, deci un inegalabil Congres. „Formă fără fond“, ar zice Titu Maiorescu, dar nu este aşa. Mai degrabă este o fisură între ele, forma fiind democratică (în unele zone, chiar anarhică), iar conţinutul este dictatorial (în unele momente, chiar Nero-nian). A doua zi a încercat ceva similar, deci să-l egaleze, Ludovic Orban, la întrunirea Consiliului Naţional al PNL. Prin definiţie, inegalabilul Liviu Dragnea n-are cum să fie egalat, acel „Noi vrem egalitate, dar nu pentru căţei“ fiind rostit cu voce tare (lătrată) chiar de Dulăul Samson.

NB Acest text a fost publicat în Adevărul. ro în timpul Congresului PSD. Cu întârziere, îl public și aici.

Citeste mai mult: adev.ro/p5gzag

Posted in Fără categorie | Leave a comment

TÂRGUL DE CARTE „GAUDEAMUS”

TÂRGUL DE CARTE „GAUDEAMUS”

 

Ca oricare altă instituție, și „Târgul de carte GAUDEAMUS” are o geneză și un parcurs. În anul 1995 am fost numit Președinte-Director General (PDG) al „Societății Române de Radiodifuziune” (S.R.R). În anul anterior apăruse „Legea nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea” celor două servicii mass-media publice, Televiziunea și Radiodifuziunea. Din 1989 până la apariția noii Legi, Radioul public a fost în mare măsură reorganizat, prin efortul calificat al predecesorului meu, domnul Eugen Preda. Târgul de carte GAUDEAMUS a fost înființat de dânsul, ideea fiind una excelentă. Dar, Legea nr.41/1944 îmi oferea prilejul unei noi restructurări și/sau reorganizări pe toate planurile sau la toate nivelurile Postului public de Radio. Ceea ce am și făcut, de câteva ori chiar în dialog cu domnul Eugen Preda, care a rămas pe postul de Consilier, până la plecarea definitivă a dânsului dintre noi.

„Târgul de carte GAUDEAMUS” a fost conceput inițial exclusiv ca un târg pentru cartea școlară. Este vorba de un diapazon complet al acesteia, care mergea de la Abecedar până la Tratatul universitar. Așa se explică și numele târgului, unul foarte bine ales, întrucât imnul-cântec „Gaudeamus” este unul al studenților, al învățăceilor, în general.  Apoi, ca spațiu sau locație, Târgul era organizat toamna, exclusiv  în incinta S.R.R. Încă de la începuturile lui, Directorul acestei noi instituții a fost și a rămas până la capăt (adică până la pensionare) domnul Vlad Epstein.  Dânsul a fost unul dintre cei mai competeți, sub raport profesional, și devotați, sub raport moral, membri ai S.R.R. Cu ajutorul dânsului am recurs la trei mari modificări în strategia generală a Târgului.

1) Mai întâi, Târgul nu s-a mai limitat la cartea școlară, ci și-a extins tematica, cuprinzând orice fel de carte, din oricare domeniu. În același sens, s-a recurs și la vânzarea-cumpărarea altor valori, cum ar fi albumele sau dischetele, ca și cărțile- audio. Cu această extensie, numărul editurilor participante a crescut, dar a crescut și numărul cumpărătorilor. Spațiul Târgului a început să fie neîncăpător.

2) De aceea, Târgul a ieșit din spațiul S.R.R., a ieșit „extra muros”, cum ar zice străbunii noștri latini. El a început să fie organizat, mai întâi, tot în București, dar în Pavilionul de expoziții. Apoi, a ieșit din capitala patriei în diverse alte orașe ale țării, el fiind organizat în funcție de anumiți parametri, sub numele de „Caravana GAUDEAMUS”. În sfârșit, ca limită maximă a extensiei, în anul 2000, a fost inclus, în urma unui Audit, în „Catalogul internațional al târgurilor de carte”, de la Frankfurt, fiind astfel abilitat ca Târg Internațional. Aflat la ediția sa cu numărul 104, Târgul de carte GAUDEAMUS este organizat în aceste zile (18-22 Aprilie) în orașul Cluj-Napoca, în Piața Unirii. În același sens al extensiei, ca și al lui „extra muros”, Târgul a fost organizat de câteva ori și în afara țării, având o deschidere europeană (internațională).

3) A fost regândit și timpul sau perioada de organizare. În forma lui primă, Târgul era organizat doar toamna, atunci când elevii și studenții se întorceau din vacanță la școală. Aici, am putea zice că „Toamna se numără bobocii și Abecedarele (cărțile) lor”. Diapazonul lui fiind lărgit, Târgul poate fi organizat în oricare anotimp, de primăvara până iarna.

Ca un corolar la această schiță sintetică, aș vrea să dau publicității o scrisoare pe care i-am trimis-o domnului Vlad Epstein, cu ocazia zilei pensionării dânsului (2014), oferindu-i cu acea ocazie și o carte. O altă carte, adică volumul meu de poezii „Trădarea Rimelor”, îi va fi oferit chiar cu ocazia ediției actuale a Târgului, de la Cluj-Napoca. Dânsul este în continuare angajat, în calitate de coordonator al Târgului, și va fi prezent la ediția din Cluj-Napoca, inclusiv în calitate de comentator.

Dragă domnule Vlad Epstein,

Vă urez din suflet ca azi, ziua pensionării dumneavoastră, să fie o zi de Sărbătoare!

Să fie, cum spunea un enunţ profetic, ziua trecerii din Imperiul Necesităţii în Imperiul Libertăţii. Găsesc prilejul acum să vă mulţumesc pentru efortul calificat şi constant pe care l-aţi făcut pentru ca “Târgul Gaudeamus”, pornit de la o locaţie punctuală în holul S.R.R, să ajungă un Târg cu o deschidere şi un parcurs efectiv extins, naţional şi internaţional. Prin acest efort, un Proiect profesional a devenit şi unul personal-personalizat, fapt benefic recunoscut de toţi cei care au avut legătură cu „Târgul Gaudeamus”

Cu aceleaşi gânduri şi sentimente bune, rămân lângă dumneavoastră şi al dumneavoastră

Tudor Cătineanu

P.S. În amintirea colaborării noastre exemplare, vă trimit, ca pe un cadou, ultima mea carte.

 

 

 

 

 

 

 

Posted in Fără categorie | Leave a comment

SACRU ȘI PROFAN

SACRU ȘI PROFAN

Savantul Mircea Eliade a studiat comparativ toate religiile de pe „suprafața zbârcită a Pământului”, cum îi spunea un Profesor de-al meu. Pe baza acestei analize, el a ajuns la concluzia că valorile fundamentale ale oricărei religii sunt două, adică Sacrul și Profanul. Axiologia este teoria valorilor, iar prin Tudor Vianu ea ne spune că toate  valorile sunt „polare”. Astfel, în Teoria cunoașterii (Gnoseologie) avem Adevărul și Falsul, în Etică avem Binele și Răul, în Estetică avem Frumosul și Urâtul, în Economie avem Utilul și Perniciosul, etc. Nu prea știm care sunt valorile fundamentale în Politică (poate Puterea și Opoziția !), ceea ce nu împiedecă Lumea să meargă mai departe spre nu se știe precis ce. Același Mircea Eliade consideră că oricare ființă umană, ca ființă conștientă, are sentimentul Sacrului, deci este și o ființă religioasă. Un sinonim al cuvântului „sacru” este cuvântul „sfânt”. Deci, ne sugerează savantul, oricare om are ceva sfânt în această Lume, că este vorba de părinți sau copii, sau de entitățile evident profane, cum ar fi proprietatea privată, să zicem casa și grădina. Aici intervine și o dublă posibilitate. Dacă entitățile sacre sunt în Ceruri, iar cele profane sunt pe Pământ, este posibilă atât profanarea Sacrului, cât și sacralizarea Profanului. Oricum ar fi această mișcare, sentimentul religios este prezent la toți oamenii, indiferent de religia în care ei cred, de la Animismul ancestral, prin Politeism, până la Monoteism. Când ajungem la Monoteism, dăm peste o problemă gravă, vecină cu un paradox. Monoteismul ne spune că Dumnezeu este doar Unul, dar pe aceeași „suprafață zbârcită a Pământului” există mai multe Religii monoteiste, deci mai mulți Unici Dumnezei. Aceștia sunt asociați cu reprezentanții lor pe Pământ, deci cu Profeții lor, care sunt Buddha, Moise, Iisus, Mahomed. Mai mult, Religia creștină, prin Teologie, ajunge la elaborarea Dogmei Sfintei Treimi, potrivit căreia Dumnezeu este Unul, dar este configurat din Trei Ipostaze („Ipostasuri” le numește Dumitru Stăniloae) Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Mai ales milenara dispută în jurul acestei Dogme a dus la despărțirea Religiei creștine în trei direcții: Ortodoxia, Catolicismul, Protestantismul, ca să nu vorbim și de altele, derivate. Chiar și sărbătoarea de Paște este ținută în două zile diferite, Lumina Învierii fiind adusă de la Ierusalim de două ori, situație care este în vecinătatea unei „erezii”.

Papa Francisc merge pe ideea de „aggiornamento”, deci de aducere la zi a Religiei catolice. Dar, și pe ideea reunificării Religiei creștine, la originea căreia stă un singur Iisus. Sincronizarea zilei de Paște este un obiectiv care poate fi atins, fără eforturi prea mari, dacă Iubirea rămâne un fundament al acestei Religii, inspirată de Iisus. Dintre observațiile recente ale Papei Francisc una ne-a atras atenția. Dânsul consideră că și un Ateu (adică un om care nu crede în  Dumnezeu) poate fi un om bun sub raport moral, adică „un om de omenie”, cum ar zice D.D. Roșca, la care vom reveni. În limbajul lui Mircea Eliade, pentru acest ateu Valorile morale sunt sacre, deci are și el ceva „sfânt” în ființa lui, altfel coborând la treapta lui animalieră. Conceptele „polare” de Sacru și Profan au avantajul caracterului lor universal, ele definind toate religiile apărute până acum în istorie. Dar, ele lasă istoria deschisă, ceea ce presupune că sunt posibile și alte forme ale religiei-religiozității decât cele de  până acum. Într-un text de excepție, marele savant Einstein afirmă că el este „o ființă religioasă”. Dar nu se referă nici aici, nici în alte texte, la una sau la alta dintre religiile cunoscute, în care el ar crede. Din explicațiile lui concise rezultă că este vorba despre o altă religie, una nouă, posibilă. În esență, el afirmă că Lumea, în care am avut norocul să ne naștem, este de o complexitate indefinită – la limită, chiar infinită. În contrapunct, Rațiunea cu care noi cunoaștem această Lume, acum și aici, este una primitivă, aflată abia la începuturile ei. Va mai trebui timp până când Rațiunea noastră umană să se dezvolte pentru a putea pătrunde până în adâncul și a cuprinde cuprinsul de necuprins al Existenței în care ne-a fost dat să ne naștem și să trăim. În perspectiva acestei viziuni atotcuprinzătoare, toate formele actuale ale Monoteismului (cu Profeții Buddha, Moise, Iisus,Mahomed) vor deveni un fel de Neo-politeism  al planetei numită Pământ.

N.B.  După ce a citit cartea lui Mircea Eliade, „Sacru și Profan”, Eugen Ionescu (o) a scris și el o carte, intitulată „Nu”, carte în care desființează cam tot ce poate fi desființat în Cer și pe Pământ. Referindu-se la cartea lui Mircea Eliade, Eugen Ionescu (o) consideră că un om care cunoaște toate religiile Pământului s-ar putea să nu creadă în niciuna dintre ele. Este interesant că, deși a fost întrebat în care dintre Religiile existente crede, Mircea Eliade a amânat răspunsul până în pragul morții și nu știu dacă a mai dat un ultim răspuns.

 

 

Posted in Fără categorie | Leave a comment

STATUL DE DREPT, ÎMPĂRȚIT NEDREPT

STATUL DE DREPT, ÎMPĂRȚIT NEDREPT

Comitetul Executiv al PSD a trebuit să se întrunească la „Băile Herculane” pentru a rosti un cuvânt și a da  un verdict cu privire la „Statul paralel”. Locul a fost bine ales, dat fiind că, în mitologia elinilor, Hercule era Zeul Puterii. Altfel spus, acolo ideologia s-a întâlnit logic (chiar supra-logic) cu mitologia. Ce anume este acest „Stat paralel” nu ni s-a spus ceva mai clar, nici atunci, nici după aceea. Specialistul în Dreptul constituțional, adică Tudorel Toader, încă nu s-a pronunțat, iar fostul Premier Mihai Tudose recunoaște onest că nu înțelege acest concept. De aici și mulțimea, ca și varietatea interpretărilor, respectiv a opiniilor, dintre care jumătate sunt paralele, restul fiind intersectate, unele chiar în conflict.

Noi, la Geometrie, în clasa a V-a, am învățat că paralelele sunt două linii care stau una lângă alta și care nu se intersectează nici la infinit. Apoi, la Liceu, am aflat că această relație este valabilă doar pentru suprafețele plane (chiar plate), dar nu și pentru cele sferice. Pentru acestea, germanul Riemann, dar și ardeleanul Bolyai ne dau alte reguli. Pe o sferă, cum este Pământul, poate fi trasat un număr infinit de linii paralele. Dar, țara noastră este așezată într-un spațiu mioritic, bazat pe alternanța dintre deal și vale, deci aici ecuația paralelelor este exclusă. Bine, bine, ne întâmpină oponentul nostru, dar aici nu este vorba de „linia geometrică”, ci de „linia politică”, ele fiind diferite. Ca să nu ne mișcăm paralel cu această observație, vom recunoaște că există și o „linie politică” și că aceasta ne poate conduce și la un „stat paralel”. Nu știm, doar presupunem de unde anume a luat Liviu Dragnea această expresie și ce înțelege prin ea, dar, în alte contexte, ea a fost și este folosită cu un sens foarte precis.

Într-un text publicat pe „Vice Channels” (22 Noiembrie, 2017), Sidonia Bogdan face o analiză pertinentă, descriptivă și istorică, a „statului paralel”. Expresia a apărut în Pakistan, într-o teză de doctorat, și se referea la Puterea militară care a ajuns să fie dominantă în raport cu întreaga țară. În limbajul nostru actual, o parte a Puterii executive (care este doar una dintre cele Trei Puteri ale statului) ajunge să domine sau să dicteze asupra întregului stat, ceea ce echivalează cu o  dictatură militară. Expresia revine în cazul conflictului sârbo-albanez, când sârbii au considerat că statul Kosovo este un „stat paralel”. Adică, acest stat nu mai este integrat în fosta Iugoslavie, dar nici nu se integrează în noua Serbie. Expresia revine -punct important pentru noi – în Turcia. După tentativa eșuată a puciului militar, Erdogan a recurs la expresia „stat paralel”, unul care doar era să fie, dar n-a fost, prin vigilența lui. Nu este exclus, ba este chiar posibil ca această faimoasă expresie să fi ajuns din gura lui Erdogan la urechile lui Victor Ponta, iar de aici în vocabularul bunului său coleg și „preten”, Liviu Dragnea.

Noi nu înțelegem ce este „statul paralel” în viziunea PSD, deci putem doar să subînțelegem, plecând de la diverse semne, expresii, opinii vagi. În esență, tot ceea ce nu este condus direct de PSD, sau nu este în acord cu politica acestui partid, intră în sfera largă și vagă a „statului paralel”. Unul dintre întemeietorii acestui „stat paralel” este miliardarul George Soros, iar cei mai recenți contributori se pare că vor fi cei care „defăimează”, adică își „bârfesc” țărișoara lor dragă, sau înțeleapta conducere a acesteia, în frunte cu eminentul emir Liviu Dragnea. Cum avem un teren fecund, iar din cer plouă cu temei, toate cresc în țara noastră, de la cele vegetale până la cele mitologice. Se pare că „statul paralel” s-a dezvoltat tot dintr-o entitate matematică, algebrică în acest caz, adică „binomul”. Algebra lucrează și cu necunoscute, cele numerice (x, y,z), nu feministe, deși mai nou s-ar putea extinde și aici. Deci, nucleul „binomului”, care este rădăcina cu pricina, este SRI-DNA, deci Florian Coldea și Laura Codruța Kovesi. Personal, am rămas încântat când, după 8 ore de interogatoriu, Florian Coldea a folosit și a repetat expresia „stat vertical”. Zic aici doar în trecere că în Filosofia Culturii au fost elaborate două modele de organizare socio-culturală: Piramidal, care merge pe ierarhie, deci pe verticală, și Mozaicat, care merge egal-egalitarist, pe orizontală. Expresia „stat paralel” este absolut nefericită, neinspirată, pentru că nu merge nici pe modelul piramidal (deși este inspirată de acesta), dar nici pe orizontală, expresia fiind asociată cu tensiunea, conflictul, dominația.

După anul 1989, am publicat pe blogul „adevărul.ro” mai multe texte în care, plecând de la „băieții deștepți” (la care se adaugă, mai nou, și „fetițele istețe”) analizam fenomenul numit „Viclenie”. În acel context am făcut distincția dintre Mobil și Pretext, la care omul viclean recurge constant. Pretextul este dezirabil, este transparent, este afișat ostentativ, ca tot omul să vadă, să audă, să priceapă. În schimb, Mobilul este indezirabil, este obscur (sau clar-obscur), este tăcut. Relația perversă dintre ele, stăpânită doar de cei vicleni, se explică simplu așa: Mobilul stimulează din umbră Pretextul, iar acesta maschează Mobilul. Spre exemplu, Bulă întreabă ”De ce ați elaborat Ordonanța nr. 13!?”, iar Florin Iordache (Ciordache) răspunde: „Pentru a îmbunătăți Legislația” patriei noastre dragi. De fapt, Ordonanța nr. 13 era făcută pentru a-l apăra pe Liviu Dragnea (penal condamnat). Suntem foarte curioși să aflăm care va fi Pretextul invocat pentru o viitoare Lege care va condamna defăimarea  (infamia, denigrarea etc). Mobilul Legii este clar ca lumina zilei, adică să apere PSD și mai ales pe „aleșii neamului” de orice critică.

Dat fiind tot ce am spus până acum, „statul paralel” nu este deloc paralel, dar nu este nici „vertical”, ci el este, folosind o imagine paradoxală, paralel pe verticală. Adică, PSD-ALDE și aleșii lor, împreună cu „aleșii neamului”, lucrează sus, la nivel de Pretext, elaborând tot felul de Decizii, Ordonanțe, Legi, care, cică, sunt pentru întregul popor, dar, la nivel de Mobil, își văd doar de interesele lor, fie ele individuale sau de grup (adică de gașcă, cerc mafiot etc). Relația complexă, chiar complicată, dintre Mobil și Pretext este exprimată simplu într-o zicătoare a românilor: „Hoțul strigă: hoții!!!”

PS. Acum doi ani, într-un Raport anual, Laura Codruța Kovesi mărturisea onest că i-a trebuit câtăva vreme până când a aflat tehnicile subtile la care recurg infractorii („băieții deștepți”), pentru a-și masca faptele penale. N-am nici un fel de dubiu că este vorba de relația perversă, de inter-locare, între Mobil și Pretext. De altfel, în Instanțele de judecată, infractorii și avocatul lor pun accentul exclusiv pe Pretextul dezirabil, uitând complet de Mobilul mut (indezirabil), iar Procurorul se mișcă invers. Este sarcina Judecătorului să cumpănească, să judece și să decidă, cu Balanța Zeiței pe masă.

 

 

 

Posted in Fără categorie | Leave a comment

FAIMOASA DEFĂIMARE

FAIMOASA DEFĂIMARE

 

Pentru a putea fi defăimat, este evident că trebuie să ai deja o faimă. Faimoasă poate fi o colectivitate, mai mică sau mai mare, după cum poate fi și un individ. Până aici este clar. Numai că poți fi faimos nu doar prin faptele tale bune, ci și prin cele dubioase, dacă nu de-a dreptul nebune. Un criminal în serie poate ajunge și el faimos, după cum faimoasă este și mafia italiană. În aceste cazuri, „defăimarea” se reduce la dezvăluirea caracterului lor negativ, însoțită de o delimitare, de o critică, de o respingere mai mult sau mai puțin severe. Or, combinația politică PSD-ALDE este una „capro-varzistă” și pe bună dreptate a fost analogată cu o „mafie”. Ca oricare mafie, are și aceasta strategiile ei subtile, bazate în esență pe viclenie. Limba română distinge între cuvintele „strategie” și „stratagemă”. Când anticul Ulyse a imaginat Calul troian, el a recurs la o stratagemă, prin inducerea în eroare a cetățenilor din Troia. La tot felul de stratageme recurg azi și Șefii celor două partide, care alcătuiesc o unică „partidă”. Menționăm doar una dintre aceste stratageme, probabil cea mai „inocentă”. Când un membru al acestei „partide” politice a intrat în vizorul DNA, sunt invocate repetat, cu surle și trâmbițe, până la asurzire, „drepturile și libertățile omului” (ale cetățeanului, ale individului) pe care Statul de drept trebuie să le apere. Cel intrat în vizorul DNA este, desigur, și el  un om, sau un „animal politic”, cum ar zice Aristotel. Numai că el este și un infractor, deci nu  este un om ca toți ceilalți oameni sau cetățeni. Aici se recurge repetat la altă stratagemă, invocându-se „prezumția de nevinovăție”. În limba română, un sinonim al cuvântului „prezumție” este cuvântul „presupunere”. Ambele sinonime au la bază cuvântul și conceptul POATE. Acesta, prin definiție, se asociază nu cu una, ci cu două alternative: ”Poate că Da” și ”Poate că Nu”. Faptul că Justiția – cu diverse argumente și justificări – a recurs la ”Prezumția de nevinovăție”, nu înseamnă că, logic, ”Prezumția de vinovăție” s-a evaporat. Or, „avocații politici” ai celor trimiși în judecată convertesc prezumția (presupunerea) în certitudine: omul nostru este categoric nevinovat. Dar, dacă este al vostru, atunci categoric el este vinovat. În modul cel mai penibil, această stratagemă este folosită și în actualul Parlament, atunci când se votează trimiterea sau netrimiterea în judecată a unora dintre membrii lui, dintre con-frați. Legislația ne spune foarte clar că faimoasa „imunitate parlamentară” se referă exclusiv la opiniile politice ale parlamentarilor și nu la faptele lor, de genul Teldrumului. Laura Codruța Kövesi revine de câteva ori asupra acestei probleme, care este o nedreptate strigătoare la cer. Cum să nu cunoască aceste situații, strigătoare la cer, cum ziceam,  și Comisia Europeană, cu care avem o convenție precisă și clară !?

Dacă, atunci când este vorba de infractorii lor, Șefii binomului „capro-varzist” invocă cu glas mare și tare  „drepturile și libertățile omului”, ei uită complet de una dintre aceste libertăți, „libertatea cuvântului”, respectiv a opiniei. Pe ea se întemeiază cea de a patra Putere din Statul de drept, adică Mass-media. Oricâte păcate ar avea – unele chiar strigătoare la cer -, această Putere nu poate fi cenzurată printr-o Lege a interzicerii Defăimării. Membrii acestei Puteri se cenzurează reciproc, tot reciproc dezvăluindu-și păcatele (mai puțin sau deloc și calitățile). Apoi, CNA are un Regulament sever prin care sancționează, inclusiv financiar, declinațiile de la Reguli, în esență de la Bunul-simț. Atunci, de ce este nevoie de o Lege specială care să vizeze Defăimarea este foarte simplu. Actuala putere politică a adus țara într-o stare aproape dramatică, imposibil de imaginat în anul 1989. Silviu Brucan pare acum, după aproape 30 de ani, un visător utopic. Strategia actualei puteri politice, a Binomului „capro-varzist”, este un lanț coerent de stratageme istețe. Au câștigat alegerile printr-un Plan care conținea un ansamblu coerent de măsuri utopice, de promisiuni imposibil de realizat într-un timp previzibil. Au fost votați de doar 17% din populația țării, dar nu fac elementara diferență dintre populație și Popor. De aceea,  ei se consideră reprezentanți ai Poporului, nu ai unei părți mici din populația României. Apoi, au recurs la tot felul de schimbări, atât a oamenilor lor, cât și a documentelor, inclusiv a Legilor, prin tot felul de „reforme”, inclusiv „revoluții”. Cum acordul dintre promisiuni și fapte nu se realiza nicicum, au recurs la alte două stratageme complementare, invocarea „grelei moșteniri” și facerea-refacerea altor noi proiecte. La recentul lor Congres, Liviu Dragnea a ajuns, cu viitorul, la nu mai puțin  de patru cincinale. Cum lucrurile nu se dreg nicicum, este firesc să căutăm un vinovat. După lungi căutări, după temeinice investigații (deși se pare că aici nu a participat și SRI), în sfârșit, Vinovatul a fost descoperit, iar numele lui este Defăimarea. În trecere, putem observa că acest dușman este de genul feminin, deci este o  Dușmană (sau Dușmancă!?)

Ca orice dictator (virtual sau real) și Liviu Dragnea împărtășește enunțul Regelui Ludovic al XIV-lea, adică „Statul  sunt Eu”. Dacă Regele era numit și Regele Soare, pe Liviu Dragnea îl putem numi Dictatorul cel clar-obscur, în umbra căruia stă Călin Popescu Tăriceanu, stă și așteaptă. Or, întreaga presă critică -împreună cu mișcările străzii – se îndreaptă împotriva celor doi con-frați, a conducerii politice în întregul ei, respectiv a stării jalnice în care trăiește majoritatea cetățenilor acestei țări, adică Poporul român în majoritatea lui. Nici cei doi și nici subalternii lor nu fac diferența elementară dintre „stat”, „popor”, „națiune”, amestecându-le claie peste grămadă, dar identificându-se personal cu ele. De aceea, orice delimitare, orice critică, sau atac (dechis dar întemeiat) la adrea lor este considerat o Defăimare, fie ea a statului, a poporului, a națiunii.

PS. J.W. Goethe a fomulat enunțul „Toate popoarele sunt geniale”, ceea ce exclude defăimarea națională, fie ea unilaterală sau reciprocă. Dar nu s-a referit și la Șefii acestor popoare (națiuni, state). Pentru situația noastră actuală, putem invoca zicătoarea românească „Peștele de la cap se împute”. M-am referit, evident, la cei doi Șefi, nu la Poporul  român, sau la România.

 

 

 

 

Posted in Fără categorie | Leave a comment