DALTONISME IDEOLOGICE (1)

DALTONISME IDEOLOGICE (1)
„Urechea te minte și ochiul te-nșeală” (Eminescu)

Ultimele zile ne-au dat gata, adică ne-au terminat, prin elocvența lor verbală întru anul aniversar al Unirii. Este vorba de un război în toată regula, dar aproape fără nici o Regulă respectată. Pe pancarta unui „combatant” de la demonstrația PSD – cea de Sâmbătă – scria numele Președintelui Klaus Johannis, dar ultima literă (consoana „S”) era desenată ca un semn al Zvasticii. Întrebat de un reporter de ce a recurs la acest semn (simbol), combatantul îi dă un răspuns uimitor. Este evident – adică se știe, zicea dânsul – că Johannis este german și, în acest caz, se subînțelege că trebuie să aibă o legătură cu Hitler, cel cu Zvastica. Omul mai vine și cu o completare, după care, cu câteva zile în urmă, Klaus Johannis ar fi avut „o întâlnire cu evreii”. Aici trebuie să subînțelegem că „o întâlnire cu evreii” este ceva absolut dubios. De fapt, „o întâlnire cu evreii” a avut loc, într-adevăr, dar este vorba de vizita tripletei Dragnea-Dăncilă-Meleșcanu (echivalentul profan al Sfintei Treimi) la Ierusalim. Cetățeanul „combatant” este, evident, un om simplu, fără știință de carte, ceea ce nu înseamnă că este și prost. Înseamnă doar că, dacă nu are capul „varză”, el are o inteligență vicleană, modelată după chipul și asemănarea „băiatului deștept” care este Liviu Dragnea „și ai lui” (ca să cităm din Klaus Johannis). Dacă ar fi vorba doar de acest simplu cetățean (și de alții ca el), nu ar fi o neneorocire prea mare. Dar acest tip de raționament, bazat pe tot felul de sofisme, îl regăsim și la oameni instruiți, cu știință de carte, ocupând chiar funcții de răspundere în diverse domenii ale vieții noastre.
În recenta sa intervenție publică, cea de la Cotroceni, Klaus Johannis afirmă, printre altele, că spectacolul demonstrativ dat în Piața Victoriei, a fost unul „mediocru”. Într-o dezbatere organizată la „Antena-3”, marele nostru sociolog Marius Pieleanu, stând într-o poziție impozantă, „picior peste picior”, trece nonșalant de la spectacolul colectiv la indivizi, afirmând că Președintele îi face pe aceștia „mediocrii”. Apoi, începe sociologul un spectacol retoric, întrebându-se pe sine și pe confrații de discuție, dacă se consideră și ei mediocrii (!?). Și o ține tot așa, -adică langa-manga- până când un participant cu bun simț îi atrage atenția că Președintele s-a referit la calitatea actului-spectacol care s-a petrecut, nu la cetățeni. Ca sociolog, Marius Pieleanu este primul care știe – sau trebuie să știe – ce sunt Simțul comun și Bunul-simț. Profesorul clujean George Em. Marica a scris o carte temeinică pe această temă. Dacă intră în joc interesele personale nelegitime sau cele de gașcă, nu numai gândirea este alterată (marcată de sofisme), ci chiar și percepția elementară. Daltonismul este o boală în care ochiul nu mai distinge între roșu și verde. Chiar și în această situație, ochiul distinge între alb și negru, având probabil unele dificultăți la nuanțele de gri. Dar, dacă este vorba de daltonismul ideologic, atunci se adeverește și expresia biblică: ”Ochi ai și nu vezi, urechi ai și nu auzi, minte ai și nu înțelegi, nu pricepi”. Aici începe sfera largă a tuturor confuziilor, pe cele mai diverse planuri. Pentru a nu intra în detalii și nuanțe inutile, voi folosi termenul „spectacol” pentru toate manifestările colective care au avut loc în acest an, de la „Mișcarea străzii”(#REZIST), prin recenta „Demonstrație de forță” a PSD, până la întâlnirea campioanei noastre, Simona Halep, cu cetățenii din București.
Să începem cu Șeful cel mare, întrucât „Peștele de la cap se împute”. Este vorba de virtualul dictator Liviu Dragnea. Invitat la eterna „Antena -3” – unde, cică, nu există mediocrii -, Șeful PSD este întrebat cum vede dânsul relația valorică dintre spectacolul din „Piața Victoriei” și cel din „Arena Națională”, dedicat Simonei Halep. Fără nici un fel de ezitare, Liviu Dragnea (dragul de el!) răspunde că primul a fost categoric superior față cel de al doilea, încheind cu concluzivul „Și cu asta nu mai am nimic de spus”. (sau ceva asemănător) Aici, am mai avea noi câte ceva de spus. Poți să compari merele cu perele (sau cu prunele), dar nu poți compara toate aceste fructe cu pietrele pe care calci, sau cu stelele, dacă mai ai timp să te uiți și la ele. Spectacolul din ”Piața Victoriei” a fost programat de dinainte, cu o strategie absolut militară, iar la el au venit cetățeni pesediști din toată țara, adică din Provincie în Capitală. Normal ar fi fost ca spectacolul PSD să fie organizat în toată țara – în orașe, comune, sate, chiar cătune – și atunci am fi putut vedea – împreună cu Marius Pieleanu – care este rata sau proporția participanților. La spectacolul din „Arena Națională” au participat numai cetățeni din București, doar întâmplător și alții, veniți peste noapte la rude, sau încă ne-plecați, tot de la rude. Care este, oare, criteriul esențial de ierarhizare a celor două spectacole”? Liviu Dragnea poate răspunde foarte simplu: „Așa văd eu lucrurile”, „Aceasta este opinia mea”, iar, din umbră, putem auzi și opinia lui Călin Popescu Tăriceanu, după care democrația binomului „capro-varzist” PSD-ALDE apără „drepturile și libertățile” cetățeanului, dar lasă exclusiv în seama opoziției, a Justiției și a lui Klaus Johanis, „datoriile și răspunderile” lor. De unde și păcatele celor din urmă, care blochează calitățile și inițiativele angelice ale celor dintâi. Dar care, cum ar spune Bulă, sunt „primii la tot felul de sporuri și de sporturi” (nu intră aici și tenisul), dar nu și la învățătură (inclusiv cea de minte). Dacă, de la capul peștelui trecem spre coada acestuia, ne întâlnim cu alte opinii, între care aceea a Gabrielei Firea și a lui Adrian Țuțuianu ies într-un clar (de fapt un clar-obscur) relief.
P.S. Având în vedere (dacă nu suntem orbi sau chiori) conținutul discursurilor celor prezenți în Prezidiul Spectacolului – deci, nu forma lor de expresie – rezultă cu evidență că obiectivul fundamental al PSD-ALDE este „apărarea drepturilor și libertăților infractorilor”, adică a celor condamnați (ca Liviu Dragnea) sau în curs de cercetare (tot ca Liviu Dragnea „și ai lui”)

Posted in Fără categorie | Leave a comment

Binomul capro-varzist (2)

BINOMUL CAPRO-VARZIST (2)
( COMITETE ȘI COMISII )
Cu înțelepciunea lui, bazată pe o îndelungată experiență, Bulă a formulat enunțul „Dacă vrei să nu rezolvi o problemă, atunci înființează o comisie”. Adăugând aici și termenul „comitet” (care dă și expresia „băiat de comitet”), ne reîntâlnim cu I. L. Caragiale, cu expresia „comitete și comiții”. În Parlamentul României, după alegerile din 2016, au apărut tot felul de comisii, ca ciupercile după ploaie. Fiind ale Parlamentului, rolul acestor comisii nu poate fi decât unul: să analizeze diverse situații cu caracter problematic, pentru a vedea cum pot fi îmbunătățite Legile. Deci, rolul lor nu este acela de a judeca pentru a sancționa, aceasta fiind sarcina fundamentală a Puterii judecătorești, categoric nu a Puterii legislative. Profesorul Constantin Pârvulescu, într-o emisiune TV, atrăgea atenția că numărul mare al comisiilor din Congresul SUA se justifică, întrucât acolo Președintele are o putere foarte mare. Ceea ce nu este cazul la noi. Președintele României are puteri limitate, puteri pe care actuala Putere politică încearcă să le limiteze și mai mult. Într-o recentă intervenție la TV, Călin Popescu Tăriceanu afirmă ferm, fără să clipească o clipă, că potrivit Constituției, țara noastră este o „republică parlamentară”. Cum să fie curat „parlamentară”, dacă ea este „semi-prezidențială”, deci și „semi-parlamentară”!? Dânsul interpreteză Constituția cum „îl taie capul”, deci potrivit unei libertăți libertine de gândire și de vorbire. Așa cum mai spuneam, România continuă un proces de tranziție, în care conflictul de bază se dă între două tendințe: dictatura, care este virtuală, și anarhia, care este parțial reală. Înclinația spre dictatură le aparține – egal sau inegal – lui Liviu Dragnea și Călin Popescu-Tăriceanu. Dânșii afirmă sus și tare că Președintele Klaus Johannis este dictator, întrucât blochează toate măsurile propuse de PSD-ALDE, în vederea asigurării fericirii întregului popor. Încât, așa cum avem expresia „Hoțul strigă, hoțule!”, tot așa putem spune aici „Cei doi dictatori strigă, dictatorule!”
Ca să fie tacâmul comisiilor unul complet, vine Călin Popescu Tăriceanu cu propunerea unei noi comisii, care ar asigura chiar „sarea și piperul” tacâmului. Ea se numește pur și simplu „Comisia pentru adevăr și reconciliere”. La auzul acestei denumiri, te poate duce gândul la relația colocvială dintre Iisus și Pilat. La întrebarea lui Pilat „Cine ești tu?”, Iisus răspunde simplu și ferm „Eu sunt Adevărul”. Uimit, chiar uluit, Pilat vine cu replica absolut sceptică „Ce este Adevărul!?”, ca și cum acesta ar fi doar o iluzie deșartă. Într-o lume complet bulversată de anarhia tuturor opiniilor, Călin Popescu Tăriceanu vine cu o comisie care va stabili „Adevărul și numai Adevărul”, adică unul lipsit de orice întrebare sau îndoială. Bulă i-ar putea spune „Adevărul gol-goluț”. Iar dacă este vorba de „reconciliere”, vine întrebarea simplă: oare cine cu cine trebuie să se reconcilieze”? Deocamdată, răspunsul rămâne suspendat în aer, dacă nu chiar în vid. Puterea și Opoziția n-au cum să fie reconciliate, războiul lor, purtat în timp de pace, fiind unul pe viață și pe moarte, deci de supraviețuire. Apoi, „mișcarea străzii” nu poate fi liniștită, împăcată, cetățenii având dreptul să-și exprime opiniile și atitudinea față de măsurile abuzive ale Guvernului și Parlamentului, cu o foarte abil consevată majoritate. Putem lua și alți factori sau forțe și vom ajunge la același rezultat: nu știm pe cine cu cine vrea să reconcilieze Călin Popescu Tăriceanu. Cel puțin teoretic, nu este exclus să fie vorba nu de o „re-conciliere”, ci de continuarea unei „concilieri” sau „împăcări” între varza socială a lui Dragnea și capra personală a lui Tăriceanu.
De la „căpățânile” Binomului capro-varzist ne putem aștepta mai departe la orice, dar absolut la orice. Despre Statistică, inclusiv Vladimir Ilici Lenin (Ulianov) spunea că este „o armă revoluționară”. Numai că și datele statistice pot fi interpretate „în fel și chip” (Marx), în funcție de interese, în primul rând de cele economico-financiare. Ne limităm la două exemple. Recent, s-a iscat un conflict grav în jurul deciziei CCR privind revocarea din funcție a Laurei Codruța Kovesi, la propunerea lui Tudorel Toader. Întrucât nu se știe dacă acest conflict este sau nu este constituțional, respectiv care ar putea fi soluția lui, s-a propus organizarea unui Referendum. Aici, decide numărul statistic al votanților, care aleg între Da și Nu, la o aceeași întrebare. Trecem peste faptul că tema și întrebarea acestui Referendum au fost schimbate de binomul PSD-ALDE de câteva ori, în câteva luni. Ne trezim însă cu opinia „liberă” a lui Călin Popescu Tăriceanu, care afirmă că Referendumul este specific doar societăților „totalitare”, nu și celor liberale, cu adevărat democratice. Îți îngheață mintea auzind așa ceva. Dar, ne putem explica fenomenul, având în vedere că PSD a câștigat alegerile doar cu 17% din întreaga populație a țării, ceea ce nu-l împiedecă să urle „sus și tare” că reprezintă întregul popor, adică România întreagă (chiar dacă încă nu complet întregită, re-întregită). Al doilea exemplu este mai simplu, dar la fel de elocvent. Manda Iulian Claudiu, Șeful Comisiei parlamentare de analiză a SRI, face public un document încărcat de cifre. Este vorba de mandatele de interceptare și de supraveghere, emise în perioada 2004-2016. Cifrele sunt fabuloase, încât SRI, prin purtătorul de cuvânt, Ovidiu Marincea, s-a văzut obligat să intervină, pentru a corecta erorile. Aici, o paranteză e necesară. Numerele aritmetice (1,2,3…X) nu se dilată și nu se contractă. Apoi, cum spunea Balzac, 0 (zero) este nul, dacă îl iei în sine, dar valoarea lui crește sau scade, în funcție de poziția lui față de celelalte cifre, căci 0,1 este ceva, iar 10 (zece) este cu totul altceva. Or, Claudiu Manda (sfătuit probabil de Tanda, sau de Tanti Olguța) îl pune pe 0 (zero) după cifre, încât sinteza finală a românilor chinuiți de veghea SRI-ului se ridică la peste 6.000.000 (milioane). Vorba Cronicarului „Ți se sparie gândul!” Dar, Ovidiu Marincea lămurește și sursa erorii tovarășului Manda. Acesta confundă mandatele eliberate de Judecători, și care îi vizează pe toți hoții mărunți, mici și mijlocii, cu mandatele eliberate de SRI, și care se referă la marii corupți (baroni). Aceștia reprezintă un veritabil pericol național, întrucât ei ajung să fie stăpâni pe o mare parte din avuția națională. Potrivit Purtătorului de cuvânt al SRI, în perioada menționată, numărul mandatelor solicitate a fost de 28.784, iar numărul celor la care li s-au restrâns drepturile și libertățile (cei apărați doar de Binomul capro-varzist) este de 20.907. Nici nu e așa de mult față de dezastrul în care se află țara, la capitolul ”avuție națională”. Traian Băsescu poate să o cârmească exact atâta cât vrea, încoace și încolo, după mișcările blondei sale costaricane, cert este că a avut dreptate când afirma odinioară despre corupție că este „un pericol național”.
P.S. Sâmbătă, la ora 20, se vor întâlni Capra bine dresată cu Varza neplivită, dar bine udată (plouată, chiar poluată) Sau, în altă expresie, poetică nu politică, se vor întâlni Țapul cel fălos și Căpriorul cel mustăcios, cu Varza cea de din jos. Nu știu precis dacă suntem mai aproape sau mai departe față de „Capra cea râioasă” a lui Ion Creangă.

Posted in Fără categorie | Leave a comment

Binomul capro-varzist (1)

BINOMUL CAPRO-VARZIST (1)

Termenii „stânga” și „dreapta” se referă la cele două mâini ale omului, după cum „stângul” și „dreptul” se referă la cele două picioare. Cei doi termeni au ajuns să fie metafore, care definesc ideologia diverselor partide. La nivel popular, „stânga” este discreditată, de unde expresiile „a porni cu stângul”, sau „stângăcie”, în practicarea unei meserii. Prin opoziție, „dreapta” sau „dreptul” întrunesc aprecierile noastre. Ajuns în politică, dubletul „stânga-dreapta” face și carieră poetică. Astfel, într-o poezie care se referă la Rege și la regalitate, Al. Vlahuță zice: „Nu de dreapta mă cutremur / Ci de nedreptatea ei”. Prin analogie și antiteză, am putea zice și noi, simetric: „Nu de stânga mă cutremur / Ci de stângăcia ei”. Și anatomic, dar și politic, între cele două extreme trebuie să existe o linie de mijloc, un centru, de unde și denumirea „partid de centru”. Toate partidele se pot îndepărta de centru (devenind extremiste, radicale), sau se pot apropia de el, în speranța unui echilibru optim. Dar, să se combine un partid de stânga cu un partid de dreapta, aceasta este o curată minune terestră, cu o aparență de protecție celestă. Ea poate fi trecută în sfera contribuțiilor creatoare care abundă în țara noastră după dictonul: ”Ca la noi, la nimeni”. Această performanță o realizează azi PSD și ALDE, adică Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu. A combina mâna stângă cu mâna dreaptă este posibil, spre exemplu, atunci când ne rugăm la Bunul Dumnezeu, să ne ierte păcatele. Dar, a combina stânga politică și dreapta, de aceeași natură, ne duce la împăcarea dintre capră și varză. Mai exact, înseamnă a împăca varza socială (PSD) cu capra personală (ALDE). Rezultatul final este binomul capro-varzist PSD-ALDE.
O consecință a acestei combinații este străvezie în înțelesurile cuvântului de bază, cuvântul „politică”. Ea este considerată, în percepția comună și nu numai, când ca una dintre cele mai nobile îndeletniciri, ca fiind chiar o „artă” (animalele nu fac politică, nici vegetalele), când ca o prostituată, respectiv o curvă. Din păcate, Politologia, ca teorie, încă nu și-a definit, simplu și clar, conceptele de bază, respectiv valorile. În Etică avem Binele și Răul, în Epistemologie avem Adevărul și Falsul, în Teologie avem Sacrul și Profanul (Mircea Eliade) etc. Dar, prin simetrie, oare ce avem în Politologie, respectiv în Politică!? Trecând peste orice poliloghie, răspunsul cel mai frecvent ne trimite la Putere, opusul ei fiind chiar Opoziția. În limba română avem două cuvinte, adică „putere” și „forță”, care în germană se numesc „Macht”, respectiv „Kraft”. Or, pacifistul Imm. Kant ne atrage atenția că Macht (Puterea) este o valoare numai dacă este legitimă, adică se bazează pe alegeri, pe voturi. Altfel, ea se degradează în Kraft (Forță). Codrin Ștefănescu este întrebat de către reporteri de ce numesc dânșii „penali” în guvern și schimbă Legile pentru a-i proteja pe aceștia !? Atunci când răspunde „Pentru că putem”, dânsul nu are de unde să știe că a trecut (respectiv, au trecut) de la Putere la Forță, de la Macht la Kraft. În limba română, aceasă Forță este numită și „putere arbitrară”, exprimată prin enunțurile, tăcute, dar efectiv practicate: „ Așa vrem noi, așa vreau eu” ( chiar substituindu-mă, puțin-puțin, lui Dumnezeu). Puterea arbitrară deschide drumul direct către Dictatură, către o bizară și paradoxală „democrație dictatorială”, în care este posibil și „statul paralel”
Dacă marele Partid Național Țărănesc (PNȚ) și-a mai adăugat și cununa de Creștin și Democrat, apoi s-a stins încet, ca un Apus de Soare (vezi B. St. Delavrancea), Partidul Liberal a viețuit, iar acum supraviețuiește. O parte a lui devine însă mai puternică decât întregul. O părticică – putem să-i spunem și o „bucățică” – este asumată de Călin Popescu-Tăriceanu. Că știe, că nu știe, dânsul merge pe o strategie definită de George Coșbuc într-o poezie: „Picurii cu strop de strop / Fac al mărilor potop / Zilnic câte un spic adună / Și-n curând tu ai un snop”. Se pare că această strategie graduală este valabilă și în erotică, dar și în politică, dacă aceasta din urmă este și ea tot o fecioară pierdută. Cât privește „Întregul” care a mai rămas din PNL, el este la îndemâna lui Ludovic Orban, care nu mai știe ce să facă cu el. Cât îl privește pe Președintele Klaus Johannis, dânsul nici nu se lipește, nici nu se dezlipește explicit de acest „Întreg” lacunar și suferind. Cât privește PSD, izvorul lui originar (și original) este PCR. Linia lui de evoluție (care este și o involuție, pe alt plan) merge de la enunțul „Vom face totul” (Ion Iliescu) la enunțul „Vom face orice” (Liviu Dragnea). Cu Liviu Dragnea ceea ce numeam „putere arbitrară” își dă pe deplin măsura, separând Politica de orice logică – fie ea axiologică sau praxiologică – și mai ales de orice morală, adică de Bunul Simț, care este doar Unul, dar este împărtășit de toți cei care îl au, și au rămas Oameni.

După ce PSD a câștigat alegerile (2016), el nu putea avea singur, adică solitar, majoritate parlamentară, de aceea s-a hotărât să fie solidar ; solidar cu „fragmentul” liberal condus de polivalentul (politic și erotic) Călin Popescu Tăriceanu. Deci, foștii comuniști se întâlnesc fratern – pe aceeași „Baricadă de idei”, ar zice un alt poet – cu liberalii care nu mai fac parte din partdul liberal (PNL), dar nici n-au ajuns să fie Neoliberali (după Doctrina lui Ștefan Zeletin). Au ajuns să fie doar o componentă a unei combinații strâmbe, pe care am nuit-o „capro-varzistă”. Și care îl evocă direct pe I.L. Caragiale, cu al său ”Pupat piața ‘dependenței”, adică a unei dependențe reciproce, incompatibilă cu faimoasa Libertate liberală, care se poate converti, repede și ușor, în libertinism și chiar în libertinaj, dat fiind un anumit înțeles al cuvântului „politică”. Binomul capro-varzist alcătuiește Puterea, în antiteză stând Opoziția. Din păcate, pe cât este Puterea de omogenă – în pofida capro-varzismului ei -, pe atât este Opoziția de eterogenă, de fisurată. Nu se întâlnește oponent cu oponent în același recipient politic. La adresa Puterii, criticile Opoziției curg din toate părțile, dar nu se întâlnesc, nu se unesc într-un „front comun”, care să bată de la distanță fostul și apusul Front al Salvării Naționale (FSN), care, ca alternativă politică, rămâne și azi actuală. „Singura soluție” este o expresie devenită clasică; iar în mass-media, ca și în „mișcările străzii”, leit-motivul cel mai frecvent este „Singura soluție / Încă o revoluție”. Personal, înclin să cred că singura soluție este apariția unui Nou Partid, față de care toate celelalte partide – fie ele la Putere sau în Opoziție, fie ele capro-varziste, sau eterogene și izolate – să intre toate în Opoziție. Capro-varzismul este eclectic și rușinos, izolarea este sterilă, fără un orizont deschis și benefic.

Posted in Fără categorie | Leave a comment

MIRCEA MALIȚA – Cum l-am cunoscut

MIRCEA MALIȚA – CUM L-AM CUNOSCUT

În anul 1971, prin efortul lui Al. Căprariu – poet, jurnalist, dar și excelent jucător de șah -, la Cluj-Napoca a fost înființată „Editura Dacia”. Nu se putea un nume de editură mai potrivit, într-o parte a României în care, în alte vremuri, se înființase și „Școala Ardeleană. Nu mai trebuia decât ca la vechea numire a orașului Cluj, să se mai adauge și determinativul Napoca, astfel încât să vedem cu toții mai bine – noi, ca și alții – „pe ce lume trăim”. Trăiam însă atunci într-un regim de dictatură, în care oricare decizie era luată de sus în jos, nu de jos în sus, sau cumva pe diagonală, dar, nicidecum pe orizontală. Înființând „Editura Dacia”, Al. Căprariu a fost extrem de atent și de exigent în selecția colaboratorilor, în primul rând a redactorilor de carte. Am avut norocul să fiu selectat de Al. Căprariu, după o discuție cam de 15 minute. Absolvisem deja „Facultatea de Filologie” (1964) și eram student în anul V la „Facultatea de istorie și filosofie”. Am fost angajat ca Redactor la secția de carte Filosofie. Politica managerială a lui Al. Căprariu, pe mine m-a uimit și ne-a uimit pe toți. Lăsa în seama și în răspunderea exclusivă a redactorilor, toate operațiile, de la selacția manuscriselor (aprobat-respins) până la clasicul „bun de tipar” (BT). Rar își îngăduia câte o sugestie, doar orientativă, nu executorie. Într-o zi, Al. Căprariu intră în camera în care lucram, îmi întinde un dosar cu un manuscris, și îmi spune doar atât: „Vezi că autorul este un tip tare, de valoare”. După plecarea Șefului, deschid dosarul și citesc: Mircea Malița-„Aurul cenușiu”.
Numele Mircea Malița îmi era cunoscut, dar de la distanță, în spațiu și timp. În intervalul 1964-1968 am fost Profesor de „Limba și literatura română” în Sihișoara, mai întâi la „Școala generală nr.5”, apoi la „Liceul nr.1”. Învățământul se desfășura normal, elevii primind note de la 1 la 10, distribuindu-se în cele 3 categorii: absolvenți, corigenți și repetenți. La un moment dat, vine o dispoziție de „foarte sus”, către „foarte în jos”, după care nu trebuie să mai avem în școală corigenți și repetenți. Treptat, din vorbă în vorbă, s-a aflat misterul acestei decizii ciudate. Am aflat că între Ministrul Învățământului de atunci, adică Mircea Malița, și Nicolae Ceaușescu a existat o dispută, într-o ședință de analiză a Învățământului din România. Numărul de corigenți și de repetenți era destul de mare. Referindu-se la aceștia, Mircea Malița a folosit epitetul „rebuturi”, care l-a scandalizat profund pe Dictator. El considera că nu elevii corigenți sau repetenți sunt vinovați, ci profesorii, care nu depun efortul necesar pentru a-i instrui pe toți elevii. Directiva era ca să nu se mai dea note sub 5, iar profesorii să recurgă la ore suplimentare, pentru a-i promova pe toți elevii. Ajungeam astfel o țară model, fără corigenți și repetenți. După câtva timp, Mircea Malița a fost schimbat, primind, totuși, alte însărcinări, dată fiind valoarea lui certă, pe care nimeni nu o putea contesta, nici chiar Dictatorul.
Așadar, am deschis dosarul cu manuscrisul „Aurul cenușiu” de Mircea Malița. Îmi amintesc că l-am citit continuu, exceptând timpul de masă și cel de somn, de la prima până la ultima pagină. Pentru mine, absolvent de Filologie, era ceva cu totul nou. Mai întâi, titlul „Aurul cenușiu”. N-am știut la ce se referă, înainte de a parcurge primele pagini. Pentru mine, ca ardelean, cuvântul „aur” mă trimitea la ceva ce cunoșteam încă din copilărie, adică: „Munții noștri aur poartă / Noi cerșim din poartă-n poartă”. După 1989, situația istorică nu s-a schimbat, motiv pentru care eu am mai adăugat încă un vers: „Munții noștri aur poartă / Noi avem aceeași soartă/ Și cerșim din poartă-n poartă”. Diferența ar fi că de data aceasta, nu alții ne fură țara, ci noi ne vindem țara pe mai nimic. Sensul pe care merge Mircea Malița cu „aurul” este cu totul altul. Este vorba de „aurul cenușiu”, adică de ceea ce fiziologii numesc „materie cenușie”, adică de creier, de gândire, de cunoaștere. Încât, reluând expresia unui alt recent comemorat, adică Marx, am putea zice că „Aurul cenușiu este cel mai de preț capital”. Cât privește textul, ca „scriitură”, surpriza și uimirea mea au fost depline. Este folosit fondul principal de cuvine, fără arhaisme desuete sau barbarisme fals-inovative, și unele și altele fiind ostentative, de „ochii lumii”. Relația dintre expresie și sens este una optimă, adică maximum de sens (inclusiv informație) în minimum de cuvinte. Aici intră în joc și matematicianul, omul de știință, care nu risipește inutil și ostentativ cuvintele, adică expresia verbală. Un matematician are simțul exact al proprietății termenilor, mai ales a diferențelor fine dintre sinonime. Apoi, la nivel tematic, toate temele și problemele însoțitoare aparțin timpurilor noastre, ele țin mai ales de civilizația contemporană. Chiar atunci când autorul recurge la referințe istorice, el le aduce la zi și le urcă pe „creasta valului” contemporan, alcătuit din tripleta: temă-problemă-soluție. În esență, este vorba de cea mai mare profunzime a gândirii, distilată în expresia cea mai simplă și cea mai transparentă, cu putință. La oricare „Facultate de Jurnalism”, când se ajunge la teoria eseului, acest gen teoretico-literar poate fi ilustrat benefic prin eseurile din „Aurul cenușiu”, al lui Mircea Malița.
Al. Căprariu a recurs la o strategie benefică pentru „Editura Dacia”. Ne trimitea pe noi, redactorii, în diverse zone și orașe ale țării, să stăm de vorbă cu achizitorii de carte (librarii) pentru a spori cererea, din partea lor. Cu această ocazie, ne puteam întâlni și cu autorii, ale căror cărți erau în lucru la noi. Pe această cale, am ajuns la București și m-am întâlnit cu Mircea Malița. Întâlnirea a fost una de neuitat, cel puțin pentru mine. I-am spus că manuscrisul „Aurul cenușiu” nu ridică nici o problemă ideologică, exceptând regimul virgulelor. I-am spus că de la Profesorul meu de Lingvistică, Dumitru Drașoveanu, am aflat ceva nou despre virgule. Profesorul afirmă că Gramatica limbii române ne spune doar unde nu se pune virgula (între subiect și predicat, adjectiv și substantiv, etc), dar că, exceptând aceste situații restrictive, virgula se poate pune oriunde, în funcție de ritmul gândirii și al frazării din text. Îmi amintesc și acum că a surâs încântat de idee și mi-a dat dezlegarea ca să pun virgulele acolo unde simt eu că sunt necesare. Astfel a apărut volumul 1 din „Aurul cenușiu”, volumele 2 și 3 apărând după plecarea mea de la „Editura Dacia”.
În anul 1994 am fost numit Președinte-Director General (P-DG) al „Societății Române de Radiodifuziune” (SRR). Într-un context cultural oarecare m-am întâlnit întâmplător cu Mircea Malița. Am rămas uimit, dar și încântat, că m-a recunoscut de la prima privire. M-a recunoscut și și-a adus aminte de „povestea” cu virgulele, râzând amândoi la amintirea acelei teme-problemă. I-am propus să susțină o Rubrică specială la Radiodifuziunea română, pe care o conduceam. Mi-a mulțumit, cerându-și scuze că nu poate onora acea Rubrică, date fiind vârsta și alte preocupări pe care le are. Din păcate, nu ne-am mai întâlnit de atunci, și acum aflu că a plecat definitiv dintre noi. Amintirea dânsului îmi va rămâne în memorie și în ființă până la capătul vieții mele.
Va trebui să apară un Biograf, care să ne oferă o imagine completă a Omului și a Operei lui Mircea Malița. Multitudinea de planuri pe care a activat, temeinicia pregătirii profesionale, caracterul moral vertical, aderența totală la valorile țării sale, ca și la cele universale, sunt liniile de contur ale unei Personalități de excepție. Dacă nu l-am cunoscut destul de bine, cât timp a fost printre noi și cu noi, poate îl vom cunoaște cu adevărat acum, după ce a plecat dintre noi. Publicarea întregii Opere este un act etic și necesar, mai ales în vremurile tulburi prin care trecem acum.
P.S. S-ar putea să fie un deficit de informație din partea mea. Dar, după întâlnirea noastră ultimă, am avut impresia că Mircea Malița a intrat într-o solitudine deplină. Nu-mi amintesc ca dânsul să fi fost solicitat, în calitate de Consilier, în vreuna dintre „structurile de conducere și decizie” ale României de azi. Și dacă cineva merita acest statut, atunci Mircea Malița îl merita cu adevărat. Dânsul, ca și alții de același rang, fiind ignorați, am ajuns să trăim într-o lume de conducători neisprăviți și netrebnici, foste „rebuturi” (adică mediocrii, corigenți și repetenți), cum sunt cei mai mulți (majoritatea) dintre cei care formează azi „binomul” PSD-ALDE.

Posted in Fără categorie | Leave a comment

MARX, MARXISMUL ȘI COMUNISMUL (2)

MARX, MARXISMUL ȘI COMUNISMUL (2)

Una dintre cele mai grave erori în orice interpretare este extrapolarea. Dintr-un text sau o operă reflexivă, care formează un întreg, se ia doar o parte, chiar o părticică, aceasta fiind extinsă asupra întregului, de la care s-a plecat. În articolul menționat, Andrei Pleșu enumeră mai multe enunțuri din Marx-Engels, care legitimează violența, sau care sunt incompatibile cu etica universală. Aceste enunțuri nu fac parte nici din „Manuscrise”, nici din „Capitalul”, ci din opera numită „ideologică” („Manifestul Partidului Comunist”, „Ideologia germană”, etc.). Extrapolarea este o eroare umană universală, pe care o întâlnim oriunde și oricând. Ideologul nazist Goebbels a găsit „argumente” pentru expansiunea hitleristă, nu doar în textele lui Nietzsche (în care Voința de putere este conceptul central), ci și în opera lui Imm. Kant, adică în Estetica sa („Critica puterii de judecare”). Acolo, tratând despre conceptul de Sublim, Kant îl ilustrează prin mai multe exemple, unul dintre ele fiind Războiul, dacă acesta este purtat – precizează Kant – prin respectarea Regulilor artei militare. Evident, Goebbels preia doar conceptul Războiului, dar uită și teoretic, dar mai ales practic, de precizarea privind Regulile „artei războiului”. Dar, de ce să mergem așa de departe!? În zilele noastre, cei ce se referă la perioada comunistă din România (mulți fiind foști comuniști fermi, fervenți) nu recurg, oare, la aceeași extrapolare a unor părți-părticele asupra întregii epoci ceaușiste, petrecută și deja apusă?
Dar, aici se petrece și un fenomen invers, de disociere și răsturnare a relației dintre formă și fond, dintre explicit și implicit, dintre pretext și mobil, la care ne-am mai referit. Binomul PSD-ALDE a câștigat alegerile cu un „Program” care își propunea obiective fantasmagorice, deci imposibil de atins. Pe un loc central se afla creșterea salariilor și a pensiilor, însoțită de reducerea taxelor. Scopul subtil era aici nu „satisfacerea nevoilor mereu crescânde ale maselor”, cum se spunea pe vremea comuniștilor, ci era pur și simplu câștigarea alegerilor, prin prezența la vot a celor mulți și săraci, nu a celor puțini și bogați. S-a ajuns la o criză datorită decalajului progresiv dintre venituri și cheltuieli, decalaj subliniat și de Președintele Klaus Johannis. Dar, oare cum poate fi rezolvat decalajul dintre venituri și cheltuieli!? De mai multă vreme, cei mai calificați economiști subliniază că decalajul nu poate fi soluționat decât prin creșterea investițiilor în sfera producției / producerii de valori noi, inexistente anterior sub Soare. Altfel, tot împărțim și reîmpărțim doar ceea ce avem, până nu mai avem nimic. Dar, această ipoteză rațională de lucru, nu reia oare, fără să știe și să vrea, raportul stabilit de Marx între forțele de producție și relațiile de producție, al cărui efect benefic va ajunge până la „uriașa suprastructură spirituală”!? Într-un târziu, forțați de împrejurările de ei înșiși creeate, până și actualii oameni ai puterii înclină spre această ipoteză de lucru. Aceasta poate însemna că atât economiștii calificați cât și oamenii puterii -cum este vicepremierul Viorel Ștefan- ajung să fie „marxiști”, dar fără să știe și fără să vrea (adică „volens-nolens”).
Orice am face, orice am spune, tema și problema fundamentală a vieții economice este producerea valorii. Tadițional, valorile se produc repetitiv, adică se obține aceeași calitate, în aceeași cantitate. Odată cu apariția progresului, valoarea sporește – calitativ și cantitativ – și astfel apare plusvaloarea. Putem să-i spunem oricum altcumva – supliment, adaus, spor,valoare adăugată/added value -, dar Marx în „Capitalul” i-a spus „plusvaloare”. Or, problema fundamentală care apare aici este dublă, adică nu este doar aceea a producerii plusvalorii (problemă tehnică), ci și aceea, sau mai ales aceea a împărțirii ei între proprietari și producători (deci, problemă de echitate a repartiției). Astăzi, în scumpa noastră patrie co-există două tipuri de propietăți (privată și de stat) și nu am putea spune că este vorba de o „co-existență pașnică” a lor. Parlamentul are dificultăți în elaborarea Legilor tocmai pentru că se mișcă între exigențele celor două tipuri de propietăți. În limbajul lui Bulă, Parlamentul încearcă să împace „capra personală” cu „varza socială”. De aici, dificultățile pe care Olguța Vasilescu le întâmpină în elaborarea ”Legii salarizării unitare”, care pare mai degrabă unică decât unitară. La baza ei ar trebui să stea echitatea, concept fundamental definit încă de Aristotel și preluat de la acesta de către Marx. Cum se împacă echitatea cu toate sporurile „speciale”, de care se bucură doar anumite grupuri-grupulețe profesionale și mai ales „aleșii poporului”, majoritatea acestora fiind mult în afara oricărei profesiuni calificate!? Intră aici și „harababura” colocvială iscată în jurul pensiilor, cu cei 1-2-3 piloni de susținere (actualizând cântecul cu „Podul de piatră s-a dărâmat /A venit Dragnea și l-a luat”). Scurt și cuprinzător: după anul 1989 a urmat un proces lent, dar progresiv, de „polarizare socială”, încât azi societatea noastră – care pare un Întreg unitar – se împarte între cei mulți, dar săraci, și cei puțini, dar bogați. Din moment ce „lupta cea de clasă” a fost desființată și este interzisă prin Lege, oare care este calea prin care am putea soluționa această revoltătoare „polarizare socială”? Într-un film, rulat după 1989, un personaj formulează un enunț simplu și clar: „La originea oricărei mari averi, se află o excrocherie perfect mascată”. Or, după 1989 am asistat la serii succesive și încrucișate de „excrocherii mascate”, încât sarcina demascării, asumată de DNA și de Laura Codruța Kovesi, a crescut și ea, și nu dă semne că s-ar apropia prea curând de încheiere.
Tema violenței intră în același registru problematic. De la textele ideologice ale lui Marx-Engels până azi, oare nu a mai existat violență în istorie, iar dacă a existat, ea se datorează acelor texte!? Participanții la evenimentele din 1989 nu au recurs la violență (că de o parte, că de parte opusă) ca urmare a lecturii textelor lui Marx. Nici evenimentele de pe arena internațională (de la revolte, la războaie) nu izvorăsc din lectura acelor texte. Dar, violența există și azi, în timp de pace, în țara noastră, sub ochii noștri, sau în urechile noastre. Putem identifica aici o mișcare contradictorie, paradoxală. În anul numit al „revoluției”(1989), fiind prezentă doar în unele orașe ale țării, violența a fost una maximă, fiind însoțită de morți și răniți. După mișcarea minerilor, violența a început să scadă în intensitate, dar s-a generalizat la scara întregii societăți, cu grade variabile de intensitate. Selectăm aici doar trei zone în care violența își face simțită prezența și azi. 1) Sătui deja de tot felul de promisiuni deșarte, afișate de partide și de guvernanți în programele lor, oamenii au început să iasă în stradă, în ceea ce se numește „mișcarea străzii”. Deși se manifestă pașnic, oamenii își exprimă nemulțumirile și revolta față de tot felul măsuri și legi, unele dintre acestea având ca scop tacit tocmai protejarea infractorilor, a celor îmbogățiți „peste noapte” (adică „noaptea ignoranței noastre”, ei fiind „băieți deștepți” și „fetițe istețe”); 2) În mass-media, violența este la ea acasă, atât violența verbală – cu epitete care ar putea rămâne tăcute în Dicționar -, cât și violența non-verbală, sau gestuală, de la tonul vocii până la privire. Pentru J.P. Sartre, ochiul (privirea) poate ajunge un instrument de subordonare, până la desființare, a celuilalt (altul-tău). Exemple de violență verbală găsim și în textele teoretice. Chiar și aici, în „Adevărul”, cu prilejul aniversării a 200 de ani de la nașterea lui Marx, au apărut mai multe texte, între care cel al lui Andrei Pleșu este unul eminent. Au mai apărut însă și alte texte, între care cel al lui Traian Ungureanu- Juncker, călugăr marxist- poate fi dat ca model de negativism, de violență dusă până la ură (nu chiar „ura cea de clasă”). Îmi îngădui să nu citez nimic din acest text, scris de un jurnalist și politician cam înclinat spre traseism. Oricum, toate partidele numite „de stânga” (social-democrate, socialiste, comuniste) pleacă de la Marx-Engels. A nu recunoaște acest fapt evident, este o dovadă sau de incultură sau de rea-credință. Pe de altă parte, actualul PSD, condus de Liviu Dragnea, nu este ceea ce se numește el (adică Social-Democrat), așa cum nu sunt eu popă, deși port barbă. 3) Violența s-a generalizat treptat, la scara întregii societăți, la nivelul a ceea ce numim viață cotidiană. Că acasă în familie, pe stradă sau în autobuz, la coadă la „prețuri reduse”, sau la „vizele de plecare afară”, violența verbală și cea non-verbală marchează atmosfera generală în care ne ducem viața noastră cea de toate zilele, viață care este doar una.
P.S. Pentru destinul istoric -în țara mea, România -a temei și problemelor analizate în acest text, mi se pare semnificativ primul catren din volumul de versuri „Între lume și cuvânt”, scris de poetul moldovean Archip Cibotaru. El sună și răsună așa : „ Între lume și cuvânt / Între răsărit și apus / Parcă, am aflat că sânt / Parcă, mi s-a spus că nu-s”

Posted in Fără categorie | Leave a comment

Marx, marxismul și comunismul

MARX, MARXISMUL ȘI COMUNISMUL (1)

Pe vremea comuniștilor, la Facultăți se preda și Filosofia marxistă. Am urmat mai întâi „Facultatea de Filologie”- din Cluj-Napoca -, unde nu am înțeles mai nimic din această Filosofie. Dascălii care predau această disciplină erau selectați după criterii politice. Erau preferați fii din clasa muncitoare, cu „origini sănătoase”, instruiți inclusiv la diverse Universității din URSS. Am urmat apoi „Facultatea de Istorie și Filosofie” – din același oraș -, unde situația s-a repetat. Dascălii de Științe sociale erau „eiusdem farinae”. Abia la cursul de „Istoria Filosofiei Universale”, susținut de marele Profesor D.D.Roșca, am început să pricep câte ceva, și nu puțin. D.D.Roșca a recurs la o strategie didactică bine gândită. Dânsul pleca de la premisa că și în Filosofia marxistă (Materialismul dialectic și istoric) există elemente de gândire corectă, raționale. Spre exemplu, este adevărat că, în istoria umanității, mai întâi se dezvoltă forțele de producție, iar acestea determină modificarea relațiilor de producție, ca și a celorlalte relații sociale. Aici apare relația dintre infrastructura (tehnico-economică), structura (socială) și „uriașa suprastructură spirituală” (culturală). D.D.Roșca reliefa aceste elemente raționale, dar eluda elementele pe care le considera discutabile sau eronate. Uneori făcea vagi, discrete aluzii la ele, știind că toate cursurile sunt sub o atentă urmărire, din partea informatorilor. După pensionare, într-un interviu, cu referință la cariera de dascăl, mi-a mărturisit explicit: „Iar în spațiile spirituale în care, odinioară, Toma din Aquino se plimba cu sandalele lui ușoare, eu a trebuit să intru cu cizma marxistă”.
D.D.Roșca ne solicita lecturi temeinice, iar la seminarii învățam tehnicile de interpretare a textelor. Interpretarea unui enunț al lui Parmenide sau Heraclit putea să dureze și o oră. Cu aceste tehnici, am început să citesc pe cont propriu textele lui Marx și Engels. Am început cu „Manuscrisele economico-filosofice” (1844), apoi am trecut la „Capitalul”. M-a impresionat profund analiza pe care, în „Manuscrise”, Marx a consacrat-o fenomenului numit „înstrăinare umană”. Prin orizontul și adâncimea ei, această analiză este valabilă și azi, încât ea poate fi citită cu folos de oricare teoretician serios, indiferent de ideologia lui. Numai că cei mai mulți critici – fie ei inocenți sau calificați – critică înainte de a citi, sau se bazează pe comoditatea lui „din auzite”, care azi se numește „pe surse”, acestea fiind anonime sau chiar inexistente, adică imaginate. Acești „critici” nu au citit romanul „Moromeții”, ca să afle replica exigentă a lui A-lu Parizianu, adică „Pe ce te bazezi!?”
Mă limitez aici doar la două informații cu caracter de „cheie”, care ne pot orienta în înțelegerea corectă a operei lui Marx. Prima informație este folosită și de Andrei Pleșu în articolul „O statuie bântuie lumea: Karl Marx”. După apariția unei părți din opera lui Marx, a apărut și conceptul de „marxism”, respectiv epitetul „marxist”. Văzând cum este interpretată opera sa, în dialogul cu un contemporan, Marx a formulat enunțul simplu și clar: „Eu nu sunt marxist”, enunț pe care Andrei Pleșu îl preia pe cont propriu și pe care îl preiau și eu tot așa. A doua informație este și mai elocventă. Potrivit doctrinei sale, noua societate post-capitalistă, sau comunistă, urma să apară în Anglia, țara capitalistă cea mai avansată în acea vreme. Un alt contemporan prieten l-a întrebat pe Marx dacă noua societate nu ar putea să apară într-o țară mai puțin dezvoltată, spre exemplu în Rusia. Răspunsul lui Marx este uluitor. El a răspuns că această alternativă istorică nu este exclusă, dar dacă ar fi să fie așa, atunci lupta de clasă va fi înlocuită cu lupta pentru existență, și toată „porcăria” o va lua de la capăt, adică de la început. Ceea ce s-a și petrecut efectiv, prin „contribuția creatoare” a lui Vladimir Ilici Lenin (Ulianov). El a venit cu teoria „verigii” celei mai slabe, unde „lanțul capitalismului” se poate rupe. Marx a prevăzut și această alternativă, dar nu el este vinovat și responsabil pentru tot ceea ce s-a petrecut în Est, din 1917 până azi. N-am nici un fel de îndoială că, dacă Marx ar fi trăit în perioada în care comunismul a fost instalat în URSS, așa cum a zis „Eu nu sunt marxist”, ar fi zis, fără nici un fel de echivoc, „Eu nu sunt comunist”, așa cum nu este nici Andrei Pleșu și nici eu.
PS Ca student, ajuns acasă, stau de vorbă cu tata Victor. Vine vorba și despre comunism, doctrină pe care eu o studiam zelos. Tata mă întreabă: „Măi, băiete, și cum o să fie comunismul ăsta al vostru !?” Eu îi răspund ca la carte : „Va fi o societate în care toți oamenii vor fi egali”. După câteva momente de gândire, între ipostaza lui Moromete și aceea a lui Bulă, tata îmi răspunde: „Să știi că ai dreptate, într-adevăr, toți oamenii vor fi egali, adică vor fi egali cu zero”. Tata fusese timp de patru ani prizonier de război în Siberia.

Posted in Fără categorie | Leave a comment

CRISTIAN ȚOPESCU-IN MEMORIAM

CRISTIAN ȚOPESCU – IN MEMORIAM

A mai plecat dintre noi un Om adevărat, adică o personalitate exemplară. Prin comentariile dânsului, noi aflam mereu că și sportul este o artă, respectiv aflam diferențele dintre această artă și formele ei mai mult sau mai puțin degradate, pseudo-artistice (ciorovăiala, ciondăneala, ruperea oaselor).
În prestația orală a cuiva, prima condiție este timbrul vocii. Toate însușirile vocii pot fi controlate de un vorbitor, exceptând timbrul acesteia, care este și un semn al caracterului celui ce vorbește. Cristian Țopescu avea o voce cursivă, armonioasă, i-am putea spune chiar auriferă, inclusiv atunci când intensitatea ei ajungea la un prag maxim, datorită entuziasmului (victoriei). Timbrul vocii este un dat natural, restul ține de instrucție și de educație.
Avea o informație enciclopedică în toate sporturile pe care le comenta (fie ele de echipă sau individuale). Pe unele le-a prestat chiar dânsul, până să ajungă Comentator consacrat. În ultimul interviu, publicat în „Adevărul”, ne vorbește de efortul făcut pentru a se informa înaintea oricărui meci, a oricărui spectacol sportiv. Aici apare și ideea că spontaneitatea în comentarii nu este posibilă decât dacă ai o informație bogată, însă și claritate în gândire. Dar, spontaneitatea se bazează pe intuiție, iar la baza acesteia stă sensibilitatea afectivă, afectivitatea. Comentariile lui Cristian Țopescu sunt marcate de pathos, care este însoțit de un ethos, și care se transmite spectatorilor instantaneu, cu o viteză care se apropie de viteza luminii. În același Interviu, mai apare și ideea celor două comentarii, adică în caz de câștig sau în caz de pierdere a jocului sportiv. Caracterul enciclopedic al informațiilor se referă nu doar la informația din sport-sporturi, ci și la contextul desfășurării jocurilor. Când acestea aveau loc în străinătate („afară”), prin comentariile lui Cristian Popescu noi aflam câte ceva, și nu puțin, despre peisajele de acolo, despre complexele sportive (stadioane, săli, dotări tehnice), despre atmosfera generală și reacțiile publicului, deci despre civilizația apuseană. La acest capitol, Cristian Țopescu interfera cu Vocile de la „Europa Liberă”, dânsul fiind un autentic liberal.
Date fiind încercările prin care a trecut, mă așteptam ca după 1989 să înființeze o Școală de comentatori, care putea fi și o Secție specială a oricărei „Facultăți de Jurnalism”. Dar, din păcate, n-a fost să fie așa, biografia dânsului luând un alt destin. Noul regim, cu democrația lui infantilă, a dus la o explozie a libertății care, în multe domenii, a ajuns să fie libertinism și libertinaj. În aceste condiții, oricine poate zice orice și oricum, Regulile oricărei arte intrând în disoluție. În aceste condiții, putem compara comentariul lui Cristian Țopescu cu marea majoritate a comentariilor confraților săi de azi. Unii vorbesc atât de mult și de tare, încât pe primul loc, în auzul nostru, intră până la asurzire, nu spectacolul comentat, ci comentarea spectacolului. Alții intră în tot felul de aprecieri privind calitatea prestației sportivilor, încercând să influențeze, până la limita manipulării, opiniile personale ale spectatorilor. Apoi, mai ales comentatorii ieșiți la pensie, în loc să rămână acasă, în fața televizoarelor, trec la prestația verbală publică și ne împuie capul cu toate amintirile lor din „vremurile de altădată, când era bunica fată”. În sfârșit, dacă apar doi comentatori la același spectacol, lupta adversarilor din teren este înlocuită repede cu lupta dintre comentatori, fiecare dorind să fie cam cum era Bulă odinioară, adică „Primul la sport, primul la învățătură” (dar nu la cea de minte). Prestația calificată de comentator sportiv a lui Cristian Țopescu este conservată în documente. Prin analiza lor temeinică, se poate ajunge la stabilirea unor Reguli adunate într-un posibil și necesar Cod, care s-ar putea numi chiar „Deontologia comentariului sportiv”. Asupra acestei teme importante voi reveni.
După anul 1989, ca tot omul (intelectualul) supus încercărilor „de pe vremea comuniștilor”, a intrat și Cristian Țopescu în politică, la liberali, desigur. Nu după multă vreme, dezamăgirea a venit, întărindu-se progresiv. Într-un amplu și dens interviu, dânsul ne explică, în forma cea mai simplă și clară, motivele intrării și mai ales ale retragerii din viața politică. Dânsul se referă la toți oamenii politici (politicieni), nu doar la unii sau alții. Aceștia – adică și unii și alții – ziceau una, dar făceau alta, adică umblau cu promisiuni deșarte. Încet, încet, oamenii și-au pierdut încrederea în toți politicienii și în toate partidele. Cu această experiență de viață a lui Cristian Țopescu, putem înțelege de ce intelectualii autentici nu mai intră în viața politică, plină de mediocrii și analfabeți, dar înțelegem totodată și de ce majoritatea cetățenilor acestei țări nu se mai prezintă la vot.
PS În vremurile de demult apuse, Cronicarul zicea „Nasc și în Moldova oameni”, la care eu am simțit nevoia să mai adaug ”Pasă-mi-te în toată Țara Românească” (România). Cristian Țopescu a fost unul dintre acești oameni, cu adevărat Oameni. Să sperăm că – deși nu a înființat o Școală, ca instituție, fiind doar un Profesor al vieții sportive concrete -, va avea cât mai mulți urmași sau succesori, din „același aluat” (eiusdem farinae)!

Posted in Fără categorie | Leave a comment

CLAIE PESTE GRĂMADĂ ȘI VAL-VÂRTEJ

Trăim într-o țară cu regim democratic, dar o țară aflată în tranziție. În primele zile ale anului 1990, Silviu Brucan prevestea sau prorocea că această tranziție va dura cam 20 de ani. Cel puțin pe mine, această durată m-a uimit prin lungimea ei. Dar, nimeni nu-i profet în țara lui, încât și politicianul politolog s-a înșelat. Azi, după 28 de ani, democrația noastră cea „originală” se află mai departe într-o stare de tranziție și nu se întrevede cât timp va mai dura ea.
Oricare regim democratic este pândit de două mari pericole: dictatura și anarhia. Cum răsturnarea din 1989 a însemnat răsturnarea dictaturii, primul pericol care a intrat în jocul istoriei a fost anarhia. Aproape tot ce s-a clădit într-o jumătate de secol a fost distrus și/sau vândut. În schimb, s-au conservat oamenii, o anumită categorie de oameni, incuzând trei segmente: 1) S-a petrecut o schimbare la față (fațadă) a elitei comuniste, încât apărătorii fervenți ai democrației socialiste au devenit promotorii, chiar în stil feroce, ai proprietății private, mai ales a celei proprii, personale. Exemplul cel mai ilustrativ este aici D. Voiculescu. 2) Apoi, lângă aceștia, au intrat în joc „băieții” de la Securitate, care dețineau toate informațiile, din toate domeniile vieții, de la economie, prin relațiile externe, până la „păcatele” unora dintre contemporani, virtualii lor adversari. 3) În sfârșit, intră în joc și categoria celor complexați, adică a celor care din clasa I-a până la Bacalureat au primit note mici, fiind corigenți sau repetenți (Valeriu Zgonea). Chiar și de aici se vor selecta viitorii doctoranzi sau autori de cărți scrise după gratii (Gigi Becali). Prin contribuția – conjugată sau separată – a celor trei categorii de „cetățeni” s-a desfășurat un proces global, constant și totuși progresiv. Numele lui este polarizarea socială, instituită între săraci și bogați. Procesul este progresiv, în sensul că bogații sunt tot mai puțini și mai bogați ( Ion Țiriac), iar săracii sunt tot mai mulți și mai săraci. Oricare partid social-democrat, dacă este „întreg la cap”, adică la concepție, are ca primă sarcină tocmai soluționarea polarizării sociale. Dar, cum poate actualul PSD – condus de penalul Liviu Dragnea – să soluționeze această problemă gravă și fundamentală, dacă PSD formează un „binom” cu ALDE, al lui Tăriceanu!? Păi, domnul Tăriceanu vorbește tot timpul, ca o moară stricată, doar despre „drepturile și libertățile” persoanelor individuale. În oricare Legislație democratică, „drepturile și libertățile” sunt însoțite complementar de „datorii sau de obligații și de răspunderi”. Date fiind contextele în care fabuloasa sintagmă este folosită, trebuie să înțelegem că este vorba de „drepturile și libertățile” infractorilor, respectiv ale „penalilor”, adică ale celor puși sub urmărire penală, în curs de condamnare, sau condamnați. Nici nu trebuie să ne mai mire această înfrățire cu infractorii, ei fiind „eiusdem farine”. Apoi, Călin Popescu Tăriceanu apasă tare pe cuvântul „libertate”(LIBERTATE), dar uită că în Dicționar există și cuvintele „libertinism” și chiar „libertinaj”. Ne putem aștepta ca ultimele două cuvinte să fie scoase din Dicționar, cu argumentul că ele discriminează. Tot astfel, deci cu același argument, trebuie să scoatem din Dicționar și cuvintele „autist”, folosit de Viorica Dăncilă, sau „penal”, folosit de Klaus Johannis. Binomul PSD-ALDE este, cum am mai spus în alte texte, o combinație artificială, de tip capro-varzist, care nu va putea rezolva niciodată și nicicum problema fundamentală a României de azi, care este aceea a polarizării sociale între săraci și bogați.
Metafora din titlu are două secvențe intim corelate, dar distincte. Expresia „claie peste grămadă” se referă la dezorganizare (haos), având un aspect static, iar expresia „val-vârtej” are un aspect dinamic și se referă la imprevizibil, la instabilitate. Dacă privim de la o distanță mai mare, una cuprinzătoare, starea generală a României de azi, putem constata că acesteia i se potrivesc ambele expresii metaforice. Și aceasta pentru că suntem mai departe în tranziție, aceasta fiind pândită de cele două pericole constante, dictatura și anarhia.
O ilustrare recentă a lui „claie peste grămadă” este ”Raportul” lui Tudorel Toader cu privire la revocarea Procurorului Șef al DNA, Laura Codruțe Kövesi. „Raportul” a fost prezentat (citit) mai întâi în fața jurnaliștilor, fără întrebări și răspunsuri. Apoi a fost citit în cadrul CSM, unde la cele 20 de „argumente” s-au mai adăugat două (deci „cu vârf și îndesat”). În sfârșit, vine a treia prezentare a lui, în fața CCR, a celor 9 magistrați cu totul superiori. De fapt, în cele 22 „articulușuri de price” (cum le-ar fi spus ardeleanul Gherontie Cotorea), Ministrul Justiției pleacă de la niște situații reale, dar pe care le modifică prin diverse proceduri retorice demne de un Sofist. „Raportul” a fost analizat și apoi votat de CSM, din care fac parte juriști calificați, inclusiv autorul lui. Doar Tudorel Toader a votat cu el însuși, adică pentru aprobarea cererii de revocare. Aici, autorul găsește „soluția” juridică: votul CSM este doar consultativ, ca și opinia altor organizații juridice. Paradoxul construit de „logicianul” Tudorel Toader este perfect: CSM este competent juridic, dar votul lui este unul consultativ, pe când Klaus Johannis este „executiv”(ca parte a unei entități „bicefale”), dar nu este competent, dânsul fiind Profesor de Fizică, nu de Drept sau de …Metafizică. Cât privește aprecierile laudative la adresa DNA și a Șefei, venite de la instituții și persoane din UE, urmare a șoaptelor și șușotelilor dragului de Liviu Dragnea, ele sunt văzute ca „amestec în treburile interne ale României” Cât privește reacțiile cetățenilor liberi din „mișcările străzii”, ele sunt văzute sub semnul lui „anti”, adică anti-democratice, anti-naționale, anti-românești.
Vârful de lance al „combaterii” este contestarea atribuțiilor Președintelui în decizia finală. Marele jurist și Profesor universitar Tudorel Toader, dincolo de horbota bombastică a întregului limbaj („curat juridic”, domnule, doamnă, domnilor!) apreciază că verbul „numește”, care se referă la Președinte, are doar un aspect pozitiv și exclude negativul „respinge”, la care recurge Klaus Johannis. Rămâi efectiv cu gura căscată. Logic, oricare decizie este legitimă dacă trebuie să se opteze cel puțin între două alternative. Încă de la anticul Sextus Empiricus știm că alegerea între două alternative, fie ele A-B, implică doar trei soluții: Da pentru A (ceea ce înseamnă Nu pentru B), Nu pentru A (ceea ce înseamnă Da pentru B); Nu știu (ceea ce echivalează cu „suspendarea judecății”). Or, Klaus Johannis a zis un categoric Nu, la cererea de revocare formulată de Tudorel Toader, deci la Nu-ul dânsului. Și cum negarea negației ne dă o afirmație, Laura Codruța Kövesi poate rămâne mai departe acolo unde este și unde își face datoria, dincolo de mici erori, greșeli sau scăpări, care abundă – în formele lor grave – în multe alte sectoare ale vieții noastre. Și despre care Eugen Barbu spunea că sunt „scăpări de geniu și goluri de căpătâi”.
Cât privește expresia „val vârtej”, ea este ilustrată pe viu și recent de către Prim-ministrul (sau ministreasa, ministrița !?) Viorica Dăncilă. Aici se începe cu lucrarea-lucrătura în taină, dată fiind și binecuvântarea primită de Liviu Dragnea din partea Patriarhului nostru. De câteva luni, asistăm la o dezbatere și la o zbatere crâncenă pe tema ”Protocoalelor” secrete încheiate între SRI și diverse instituții juridice. Membrii binomului PSD-ALDE folosesc acest prilej ca un pretext pentru a contesta toate deciziile, inclusiv cele definitive, luate în anii anteriori. Pe această cale, cum inspirat spune Liviu Avram, „cheia”, care are o menire precisă, este înlocuită cu „șperaclul”, instrument viclean folosit mai ales de infractori, pentru a deschide orice ușă sau poartă (portiță). În această atmosferă de „desecretizare”, Guvernul Dăncilă se trezește (noaptea sau ziua”?) elaborând chiar un document secret, adică un „Memorandum”. Acesta vizează mai ales relația României cu Israelul, deci probleme care țin de relațiile externe ale țării noastre. Treimea cea Politică (Dragnea, Viorica, Meleșcanu) se deplasează într-un fel de semitaină în țara îndepărtată și prietenă, fără ca Președintele Klaus Johannis să știe ceva despre ”Memorandum”. Tărășenia verbală și retorică de legitimare a acestei deplasări (cam deplasate) este sub demnitatea oricărui demnitar. Ultima mișcare ține de același „val-vârtej”. Ce caută Viorica Dăncilă, nu la Roma (unde poate merge ca excursionistă, însoțită de cei doi), ci chiar la Papa de la Roma!? Poate că din cele Trei Coroane („puse una peste alta”, cum zicea Eminescu), Papa Francisc îi va transfera una lui Liviu Dragnea, ca semn de unificare virtuală și virtuoasă a Catolicismului cu Ortodoxia.

Posted in Fără categorie | Leave a comment

Președintele Klaus Johannis versus „Dragnea și ai lui”

PREȘEDINTELE KLAUS JOHANNIS VERSUS „DRAGNEA ȘI AI LUI”

 

Relația dintre cele două părți s-a desfășurat curat dialectic, adică de la diferențe până la conflict. Caragiale, în loc de „curat dialectic”, ar fi zis „curat murdar”, dar cu precizarea că „murdăria” vine doar de la una dintre cele două părți. De când a început ascensiunea politică, la scară națională, a lui Liviu Dragnea, am atras atenția repetat că suntem în fața unui om absolut viclean. M-am referit inclusiv la concepția lui Hegel despre rolul Vicleniei în istorie. Cu simțul comun și cu bunul lor simț, cetățenii au intuit acest fenomen atunci când au vorbit despre „băieții deștepți”. Cu contribuția lui Liviu Dragnea –„deșteptul deștepților”-acestor „băieți” li s-au alăturat și „fetițele istețe”, alese și culese, ca niște floricele decorative, mai ales de pe plaiurile natale ale Șefului. Cum nu a obținut majoritatea parlamentară, PSD, adică Liviu Dragnea, s-a combinat cu Călin Popescu – Tăriceanu, un alt specialist în flori și floricele, ca fervent apărător al familiei tradiționale. Această asociere (PSD-ALDE) este una capro-varzistă, rezultatul ei fiind „Dragnea și ai lui”. Președintele Klaus Johannis este un etnic german (sas), dar stăpânește foarte bine limba română, încât ar putea să-i dea lecții Vioricăi Dăncilă și la acest capitol. Trăind între români, Klaus Johannis și-a însușit și anumite expresii populare, de largă circulație, între care și expresia „Cineva sau careva și ai lui”. Expresia ne trimite la un grup restrâns, cu interese proprii sau autogene, și care se autogestionează, ignorând interesele celorlalți, ale țării și ale românilor, în acest caz. Altfel spus, este vorba de o „gașcă”, adică de o parte care vrea să stăpânească întregul țării, sau țara întreagă.

Am descris în câteva texte mecanismul subtil al Vicleniei, practicată de „băieții deștepți” și de „fetițele istețe”. Este un mecanism complex și complicat, încât Laura Codruța Kövesi recunoaște că i-au trebuit câțiva ani buni ca să descopere strategia subtilă a acestui mecanism. În esență, este vorba de relația perversă dintre aparență și esență, sau dintre pretext și mobil. De la luarea unor decizii concrete, până la elaborarea Legilor în Parlament, pretextul este formulat explicit, deschis și apăsat, „cu surle și trâmbițe”, el fiind  în favoarea cetățenilor și a țării. Numai că acest pretext generos maschează mobilul, care este tăcut și este absolut dubios, el fiind exclusiv în favoarea „găștii”, adică a lui „Dragnea și ai lui”. Această relație perversă a ajuns să fie o strategie a duetului Dragnea-Tăriceanu. Nu este exclus ca duetul  să ajungă duel, dată fiind polivalența substantivului „politică”, înscrisă între o „zeiță” și o „prostituată” (sau „curvă”). Unul dintre conceptele cele mai perverse ale PSD, respectiv ale lui Liviu Dragnea, este acela de „stat paralel”. Toată lumea se întreabă oare unde este el, acest faimos „stat paralel”!? Cel puțin Tăriceanu ne spune că nu știe ce este cu acest „stat paralel”. Răspunsul nostru este foarte simplu, el fiind oarecum evident. Statul paralel este ansamblul tuturor deciziilor, ca și al Legilor votate în Parlament, dar pe latura lor de mobil ascuns, secret, acesta fiind mascat de generosul pretext reliefat, de ochii lumii, cu „surle și trâmbițe”. După cum se știe de la Geometrie, paralelele se pot înscrie în orice direcție spațială, între orizontală și verticală. Florian Coldea, fostul adjunct al lui Liviu Maior, indiferent dacă intră sau nu intră în categoria „băieților deștepți”, oricum, nu este un băiat prost. Dânsul a afirmat despre „statul paralel” că este distribuit pe verticală. Am rămas încântat de această precizare, una care intuiește ceea ce am afirmat eu. Adică „statul paralel” se află sub (dedesubt de) statul de drept, așa cum mobilul tăcut se află sub pretextul formulat „expressis verbis”. Deci, pentru a lupta corect cu „statul paralel”, ”Liviu Dragnea și ai lui” ar trebui să-și tragă mai multe palme în fața oglinzii-oglinzilor lor, ca și în afara acestora.

Președintele Klaus Johannis stă în miezul unui paradox, cultivat mai ales de „Dragnea și ai lui”, la care se mai adaugă o parte a celei de a patra Puteri, mai ales cei de la Antena-3. Adică, dacă Președintele tace, de ce tace, iar dacă vorbește, de ce vorbește!? Nu este bine nici așa, nici așa, și nu este clar cum ar fi mai bine altcumva. În recenta sa apariție, Klaus Johannis face o prezentare sintetică a „stării națiunii” la capitolul delicat al finanțelor,  al banilor. Axul central al sintezei este balanța dintre venituri și cheltuieli. Balanța nu este echilibrată, întrucât veniturile scad, iar cheltuielile cresc. Datele statistice prezentate sunt luate din documentele oficiale, publicate, ceva cam târziu, de Institutul Național de Statistică (INS). Se dilată sau se contractă metalele în funcție de temperatură, dar nu pot fi dilatate sau concentrate cifrele aritmetice. Președintele dezvăluie și câteva dintre mecanismele acestei balanțe asimetrice, legate de Programul cu care PSD a câștigat alegerile, ca și de măsurile luate pentru a implementa acest Program utopic, dacă nu fantasmagoric. ”Soluția” generică de corecție a acestei utopii este recursul la o serie de „reforme”, chiar „revoluții”- inclusiv cea fiscală -, ca și declanșarea unor serii de „proiecte” care, în viziunea lui Liviu Dragnea, expusă la ultimul Congres, bate de la distanță Cincinalele lui Nicolae Ceaușescu. De pe urma acelora, ne alegeam cu câte ceva sau altceva, de pe urma acestora ne alegem cu „praful și pulberea”. Prima replică a unui pesedist (dezlipit virtual, apoi relipit de Liviu Dragnea) a fost aceea că Președintele Klaus Johannis și-a început campania electorală pentru realegerea dânsului în 2019. Dar, oare care dintre oamenii politici, mai ales dintre actualii oameni ai puterii, nu se află într-o continuă campanie electorală!? La ce visează, oare, acum,  Liviu Dragnea sau Călin Popescu Tăriceanu!?  Evident, deocamdată visează să nu ajungă după gratii, acesta fiind mobilul prim, esențial în acțiunile lor, dar după aceea, oare care este al doilea lor vis!? Nu se gândesc ei la cel mai înalt vârf al Puterii !? Apoi, același pesedist (aflat între lipire, dezlipire și relipire) recurge și dânsul la cifre, la statistici, „Statistica fiind o  armă revoluționară” (Ulianov). Dar, cifrele date, fără a fi false, vizează aspecte parțiale, unele chiar minore,  ale situației statistice globale,  prezentată de către Președinte pe parametrii ei esențiali. În sfârșit, atât pesedistul, cât și un „aliat” al duetului Dragnea-Tăriceanu, atacă limbajul lui Klaus Johannis, mai ales acel „Dragnea și ai lui”. Vom face noi o analiză statistică și stilistică a intervențiilor scrise sau orale ale actualilor oameni ai puterii, urmând să vedem care este „mai tare”, cum ar zice Protagoras, străbunicul Retoricii, al cărei ax central este ecuația  pe Pro-Contra.

PS Prin toate măsurile luate, direct sau indirect, cei doi demnitari (Liviu Dragnea și Călin Popescu-Tăriceanu) au vizat, uneori în chip nedemn, limitarea atribuțiilor Președintelui Klaus Johannis. Între altele, au recurs la o serie întreagă de Comisii, care își depășesc cu mult atribuțiile parlamentare, specifice și deci limitate. Profesorul Cristian Pârvulescu, specialist de marcă în domeniu, a atras atenția că aceste Comisii sunt legitime în SUA, în Congres, tocmai pentru a limita Puterea Președintelui, care acolo  este foarte mare. Dar, ele nu se justifică în Parlementul României, dată fiind Puterea limitată pe care Constituția i-o conferă Președintelui. Visul secret al celor doi demnitari este acela de a-l aduce pe Klaus Johannis la condiția lui Robinson Crusoe, izolat în „insula” de la Cotroceni. Apoi, mai văd ei ce mai fac, ”Ei și al lor”

 

 

 

 

Posted in Fără categorie | Leave a comment

ORDINAR ȘI EXTRAORDINAR ÎN CONGRESUL P.S.D.

Ordinar și extraordinar în Congresul P.S.D.

Nu ştim al câtelea Congres a fost cel recent, al PSD, de aceea l-am numit al X-Y-Z-lea. Dacă erau invitaţi predecesorii, ne puteam face o idee, chiar vagă, aproximativă. Se pare că actualul Şef al PSD vrea să o rupă complet cu trecutul, cu „greaua moştenire“. Gurile rele zic că acest Congres este un frate mai mic al celui de al XIV-lea Congres al PCR, care ar fi urmat să îl înlocuiască pe Nicolae cu Nicu, numai că n-a fost să fie aşa. l Dacă este aşa cum spun gurile rele, se confirmă o lege a dialecticii. Legea se numeşte „Negarea negaţiei“ şi ea ne spune că după două negaţii se revine de unde s-a plecat, dar pe un plan superior. Caracterul superior al recentului Congres rezidă în faptul că el este „extraordinar“. Dar, antonimul acestui cuvânt este cuvântul „ordinar“, iar aici dăm peste o altă lege a dialecticii care este „lupta contrarelor“, care pleacă de la diferenţă şi poate ajunge la conflict. Să luăm cele două cuvinte pe rând şi în paralel, comparativ. Un fenomen extraordinar este ieşit din comun şi este imprevizibil. Apoi, el are amploare şi are consecinţe capitale, de viaţă şi de moarte, cum se spune. Un fulger care vine din nori şi îl loveşte pe un cioban (el fiind mai înalt decât oile sale, chiar şi decât măgarul lui) este un fenomen extraordinar. Dacă trecem la cuvântul „ordinar“, avem aici o bogăţie de sensuri. El este asociat cu „ordinea“, căreia i se opune „dezordinea“, numită şi „entropie“. Apoi, acelaşi cuvânt este asociat cu „ordinul“, prezent mai ales la militari. În acest sens, chiar şi Poetul, observând haosul Lumii în care trăim, îl invocă pe Dumnezeu cu rugămintea: „Dă un ordin, fă ceva!“ În sfârşit, cuvântul „ordinar“ coboară câteva trepte valorice şi înseamnă „josnic“, „murdar“, „mizerabil“. Acum, sintetizând, recentul Congres al PSD este extraordinar în înţelesul prim al acestui cuvânt, adică a venit ca din senin, imprevizibil, dar este şi ordinar, în ultimul înţeles al celui de al doilea cuvânt, adică mizerabil. Să luăm pe rând câteva aspecte ale lui, ale Congresului. Mulţimea membrilor PSD a fost una extraordinară. O parte (cei din sală) au venit cu maşinile personale, o altă parte (cei din afara sălii) au venit cu autobuzele impersonale. Cei din sală şi-au bătucit palmele aplaudând, apoi au scos celularele să vadă ce mai zic cei de la Realitatea TV, apoi au părăsit sala, în timp ce discursurile continuau, cu unele excepţii. Dacă avem libertatea cuvântului, putem să o avem şi pe aceea a tăcerii, cum ne-au adeverit câţiva participanţi. Cei din afara sălii, ca masă de manevră, vorbeau vrute şi nevrute, se plictiseau, căscau sau se retrăgeau în locuri (localuri, lăcaşuri) mai confortabile. Invitaţii din alte ţări (din aceeaşi familie politică) puteau fi număraţi pe degetele de la o singură mână (cea stângă, desigur). Apoi, nu putem şti dacă „Baia de mulţime“ făcută de Şef l-a spălat de păcate, sau l-a mai îmbogăţit şi cu altele. Sărutul obrajilor a fost absolut selectiv, dar lui Nicolae Bănicioiu nici cel puţin nu i-a întins mâna. Noi ştiam că Iisus l-a sărutat pe frunte şi pe Iuda, trădătorul. Dar, se pare că Şeful are ceva mai bun şi mai frumos de sărutat, după cum s-a văzut. Lăsând Trecutul în plata Domnului, domnul Liviu Dragnea se angajează aproape patetic în Viitor, ca un autentic futurologist. Punctul de performanţă al Congresului au fost discursurile. Vasile Alecsandri spune că „Românul s-a născut poet“, dar cred că acea situaţie istorică este depăşită, încât azi putem spune că „Românul s-a născut orator“. Trecem peste primele două intervenţii, una reprezentându-i pe social-democraţii europeni, a doua vorbind în numele moldovenilor, să sperăm că pre-europeni. Cele două discursuri abundă în evidenţe, în clişee, ca şi în amabilităţi protocolare, marcate afectiv. Dar discursul lui Liviu Dragnea a fost unul cu adevărat extraordinar. Mai întâi, ca lungime, ca extensie. Apoi, la nivel de conţinut, avem un clar elogiu al ideii de Proiect. Plecând de la elementarul „scop“, avem o serie de nuanţe succesive, în care intră şi Proiectul, după care, la sfârşit, mai vine şi Idealul. Lăsând Trecutul în plata Domnului, domnul Liviu Dragnea se angajează aproape patetic în Viitor, ca un autentic futurologist. Aflăm, în sfârşit, cum va arăta România, nu peste 1-2-3 ani, ci peste decenii şi decenii. Dacă analizăm ce şi cât s-a realizat din Proiectul cu care PSD a câştigat alegerile din 2016, Viziunea multi-cincinală a lui Liviu Dragnea devine o evidentă fantasmagorie, în evident conflict cu realitatea. Liviu Dragnea ar trebui să se războiască nu cu „Realitatea TV“, ci cu realitatea concretă, prezentă chiar în prezent. Apoi, consultarea celor prezenţi, prin apelul la vot, este uluitoare. Noi ştiam că votul este individual, direct şi secret. Aici, votul a fost unul colectiv şi public, adică la vederea tuturor celor prezenţi, ca şi la auzirea celor din afara sălii. Cât priveşte caracterul „direct“, acesta a ţinut de o „directivă“, una ideologică, nu una raţională, logică. Două discursuri – unul înainte, altul după Şeful cel Mare – ne-au dat gata. Modul în care Călin Popescu Tăriceanu îl atacă pe Klaus Iohannis a fost de-a dreptul infam, dezgustător. Merită o analiză specială ceea ce, plecând de la ALDE, am numit „D-ALE lui Tăriceanu“. De o atenţie similară s-a bucurat şi Laura Codruţa Kövesi, la două zile după 8 Martie, din partea lui „Călin-file de poveste“. Ne-a lăsat, însă, cu gura căscată doamna Viorica Dăncilă. Din răsputeri, a încercat să-şi imite Şeful, apelând la colegii din sală, chiar la numele lor mic, indice al atmosferei calde, de familie. Proiectul cu cele „100 de puncte“ – menit să invoce centenarul – mie mi-a amintit de o piesă de teatru. Personajul principal este un filosof angajat ideologic, care de-a lungul întregii vieţi a lucrat la o carte (document politic) cu titlul „Cele 100 de teze despre Fericire“. El era însă profund nefericit, întrucât se apropia de sfârşitul vieţii şi ajunsese doar la teza 78 (sau 87!?) Prin definiţie, inegalabilul Liviu Dragnea n-are cum să fie egalat, acel „Noi vrem egalitate, dar nu pentru căţei“ fiind rostit cu voce tare (lătrată) chiar de Dulăul Samson. Considerat în întregul lui, Extraordinarul Congres al PSD a fost în esenţă o Mascaradă ordinară, care va fi cu greu de egalat, deci un inegalabil Congres. „Formă fără fond“, ar zice Titu Maiorescu, dar nu este aşa. Mai degrabă este o fisură între ele, forma fiind democratică (în unele zone, chiar anarhică), iar conţinutul este dictatorial (în unele momente, chiar Nero-nian). A doua zi a încercat ceva similar, deci să-l egaleze, Ludovic Orban, la întrunirea Consiliului Naţional al PNL. Prin definiţie, inegalabilul Liviu Dragnea n-are cum să fie egalat, acel „Noi vrem egalitate, dar nu pentru căţei“ fiind rostit cu voce tare (lătrată) chiar de Dulăul Samson.

NB Acest text a fost publicat în Adevărul. ro în timpul Congresului PSD. Cu întârziere, îl public și aici.

Citeste mai mult: adev.ro/p5gzag

Posted in Fără categorie | Leave a comment